XXXI.

Zi de zi tribunalele rămân împietrite şi imuabile. Aceleaşi gesturi sunt repetate, aceleaşi scaune ocupate; predomină acelaşi efluviu, nu prea puternic, dar destul de puternic.

În această a doua zi Clare se îmbrăcase în negru, cu o pălăriuţă strâmta, neagră, din care ieşea o pană subţire, verde. Palidă, cu buzele abia atinse cu puţină pomadă, stătea atât de nemişcată încât nici nu-i puteai vorbi. Titlurile de ziar „Proces de divorţ în înalta societate” şi acel perfect „Noapte petrecută într-o maşină” avuseseră efect, sala era ticsită. Dinny îl zări pe tânărul Croom aşezat chiar în spatele avocatului său. Observa de asemeni că femeii cu chip de pasăre îi mai trecuse guturaiul şi că ochii de peşte ai primului jurat erau fixaţi asupra lui Clare. Judecătorul părea aşezat mai jos ca oricând. Se înălţă uşor la auzul vocii lui Instone.

— Dacă înălţimea-voastră şi membrii juriului îmi îngăduie, răspunsul la alegaţia de adulter comis de clienta mea şi de complice va fi o simplă şi totală dezminţire. Citez pirita.

Dinny îşi ridică privirile, cu senzaţia că-şi vede soră pentru prima oară.

Clare stătea, aşa cum îi recomandase Dornford, mai spre spatele boxei, iar umbra baldachinului îi dădea un aer retras şi misterios. Glasul însă îi era limpede şi poate că numai Dinny ar fi putut afirma că avea vocea mai sacadată decât de obicei.

— Este adevărat, Lady Corven, că aţi fost infidelă soţului dumneavoastră?

— Nu este adevărat.

— Puteţi jura?

— Jur.

— Între dumneavoastră şi domnul Croom nu au existat episoade amoroase?

— Niciunul.

— Puteţi jura?

— Jur.

— Dar se spune…

Dinny ascultă întrebare după întrebare, fără să-şi dezlipească ochii de la sora ei, minunându-se de limpezimea răspunsurilor, de calmul neclintit al feţei şi trupului ei. Vocea de astăzi a lui Instone era atât de diferită, încât abia de-o putea recunoaşte.

— Acum, Lady Corven, mai am o ultimă întrebare şi înainte de a răspunde vă rog să ţineţi seama că de răspunsul dumneavoastră atârna foarte multe. De ce v-aţi părăsit soţul?

Dinny o văzu pe sora ei zvârlindu-şi capul pe spate.

— L-am părăsit pentru că am simţit că rămânând alături de el nu-mi pot păstra respectul faţă de mine însămi.

— Aşa? Dar nu ne puteţi povesti ce anume s-a întâmplat? N-aţi săvârşit nimic de care să vă ruşinaţi?

— Nu.

— Soţul dumneavoastră a recunoscut că a săvârşit un asemenea lucru şi că şi-a cerut scuze.

— Da.

— Ce anume a făcut.

— Scuzaţi-mă. A nu vorbi despre viaţa mea conjugală a devenit la mine un instinct.

Dinny prinse murmurul tatălui ei: „Pe Dumnezeul meu! Are dreptate.” Văzu gâtul judecătorului săltând, faţa întorcându-i-se spre boxă, buzele deschizându-i-se.

— Am înţeles că aţi simţit că nu puteaţi rămâne alături de soţul dumneavoastră fără să vă pierdeţi respectul de sine.

— Da, înălţimea-voastră.

— Dar aţi simţit că părăsindu-l, aşa cum aţi făcut, vă puteaţi menţine respectul de sine?

— Da, înălţimea-voastră.

Dinny văzu trupul judecătorului înălţându-se uşor şi faţa mişcându-i-se dintr-o parte în alta, de parc-ar fi evitat ca spusele lui să fie receptate de cineva anume:

— Lăsăm lucrurile aici, domnule Instone. Nu cred că aţi putea urmări cu folos chestiunea. Evident, pirita a luat o hotărâre în acest sens.

Ochii judecătorului, pe sub pleoapele căzute, continuau să scruteze invizibilul.

— Cum doreşte înălţimea-voastră. Încă o dată, Lady Corven, afirmaţiile cu privire la adulterul comis cu domnul Croom sunt neadevărate?

— Total neadevărate.

— Vă mulţumesc.

Dinny respiră adânc şi se încordă ca să poată rezista pauzei şi apoi glasului răsunător şi tărăgănat din spatele ei, în dreapta.

— Dumneavoastră, o femeie căsătorită, nu aţi numi adulter faptul că aţi invitat un tânăr în cabina dumneavoastră, faptul că l-aţi invitat în apartamentul dumneavoastră şi v-aţi întreţinut singură cu el până la unsprezece şi jumătate noaptea, faptul că aţi petrecut o noapte cu el în maşină şi că aţi fost văzuţi tot timpul împreună în absenţa soţului?

— Nu în sine.

— Foarte bine. Aţi afirmat că până nu l-aţi întâlnit pe vapor nu l-aţi văzut niciodată pe complice. Aţi putea să ne explicaţi cum se face că începând, cred, chiar din a doua zi de călătorie aţi fost prieteni la cataramă?

— La început n-am fost prieteni la cataramă.

— Ei, asta-i! Tot timpul împreună, nu-i aşa?

— Adeseori, nu tot timpul.

— Adeseori, nu tot timpul, chiar de a doua zi?

— Da, un vapor e un vapor.

— Adevărat, Lady Corven. Şi nu l-aţi văzut niciodată înainte.

— Din câte ştiu eu, nu.

— Din punctul de vedere al societăţii, Ceylonul nu-i un loc prea vast.

— Nu e.

— Numeroase meciuri de polo, de cricket, alte întâlniri unde întâlneşti în mod constant aceiaşi oameni.

— Da.

— Şi totuşi nu l-aţi întâlnit niciodată pe domnul Croom?

Ciudat, nu-i aşa?

— Deloc. Domnul Croom se afla pe o plantaţie de ceai.

— Dar juca polo, mi se pare.

— Da.

— Şi dumneavoastră sunteţi o amatoare de călărie, foarte interesată în acest gen de sporturi.

— Da.

— Şi totuşi nu l-aţi întâlnit niciodată pe domnul Croom?

— Am spus că nu l-am întâlnit niciodată. Chiar dacă m-aţi întreba până mâine, răspunsul ar fi acelaşi.

Dinny îşi ţinu răsuflarea. În faţa ochilor îi apăru un instantaneu matinal, înfăţişând-o pe Clare fetiţă mică şi întrebată despre Oliver Cromwell.

Vocea tărăgănată şi răsunătoare continuă:

— N-aţi pierdut niciodată prilejul de a asista la vreun meci de polo la Kandy, nu-i aşa?

— Niciodată, dacă mi-era posibil.

— Şi cu ocazia unuia dintre meciuri i-aţi invitat pe jucători ca oaspeţi?

Dinny putu desluşi o încruntare pe fruntea surorii ei.

— Da.

— Când a fost aceasta?

— Cred că anul trecut în iunie.

— Domnul Croom era unul dintre jucători, nu-i aşa?

— Dacă era într-adevăr, atunci nu l-am văzut.

— L-aţi invitat ca oaspete şi nu l-aţi văzut?

— Nu.

— E un lucru uzual pentru gazdele din Kandy?

— Din câte îmi amintesc, era foarte multă lume.

— Nu, zău, Lady Corven, iată aici programul meciului, aruncaţi-vă o privire ca să vă împrospătaţi memoria.

— Îmi amintesc perfect de meci.

— Dar nu vă amintiţi de domnul Croom nici pe teren, nici după aceea în casa dumneavoastră?

— Nu. Eram preocupată de jocul echipei din Kandy şi după aceea, la mine, era foarte multă lume. Dacă mi-aş fi amintit de el, aş fi recunoscut-o pe dată.

Lui Dinny i se păru că se scursese un timp foarte lung până la următoarea întrebare.

— Eu sugerez, ştiţi, că nu v-aţi întâlnit că doi străini pe vapor.

— Dumneavoastră puteţi sugera ce doriţi, dar lucrurile au stat astfel.

— Asta afirmaţi dumneavoastră.

Auzindu-l pe tatăl ei bombănind: „Naiba să-l ia pe ăsta!” Dinny îi atinse braţul cu braţul ei.

— Aţi auzit mărturisirea stewardesei? Aceea a fost singura dată când complicele a intrat în salonaşul cabinei dumneavoastră?

— Singura dată când a stat mai mult de un minut.

— Ah! A mai fost şi în alte dăţi?

— O dată sau de două ori ca să-mi restituie sau să-mi împrumute o carte.

— Cu care prilej a venit şi a petrecut – cât anume? – o jumătate de oră acolo…

— Douăzeci de minute, aş spune eu.

— Ce anume aţi făcut douăzeci de minute?

— I-am arătat fotografii.

— O! De ce nu pe punte?

— Nu ştiu.

— Nu vi s-a părut că ar fi o indiscreţie?

— Nici nu m-am gândit. Aveam o sumedenie de fotografii… instantanee şi fotografii de familie.

— Dar nimic ce nu i-aţi fi putut arăta în salon sau pe punte?

— Bănuiesc că nu.

— Bănuiesc că v-aţi închipuit că nu va fi văzut?

— Vă spun că nici nu m-am gândit la acest lucru.

— Cine a propus ca să vină?

— Eu.

— Ştiaţi că vă aflaţi într-o situaţie foarte dubioasă?

— Da, dar ceilalţi nu ştiau.

— Aţi fi putut să-i arătaţi fotografiile în orice alt loc. Privind acum în urmă, nu găsiţi că e ciudat din partea dumneavoastră să-i fi făcut o invitaţie atât de compromiţătoare fără nici un fel de raţiune specială?

— Îmi venea mai uşor să i le arăt în cabină; şi apoi erau fotografii particulare.

— Şi cum, Lady Corven, vreţi să spuneţi că nu s-a petrecut nimic între dumneavoastră doi în cursul celor douăzeci de minute?

— Mi-a sărutat mâna înainte să plece.

— Asta e ceva, dar nu e chiar răspunsul la întrebarea mea.

— Nu s-a întâmplat nimic din ce v-ar putea satisface pe dumneavoastră.

— Cum eraţi îmbrăcată?

— Regret că trebuie să vă informez că eram îmbrăcată din cap până în picioare.

— Înălţimea-voastră, pot cere să fiu cruţat de asemenea sarcasme?

Dinny admiră felul stilat în care judecătorul spuse:

— Vă rog să daţi răspunsuri simple la întrebări.

— Da, înălţimea-voastră.

Clare se mişcase din umbra baldachinului şi stătea cu mâinile încleştate pe balustradă boxei; în obraji îi apăruseră pete purpurii.

— Sugerez că eraţi amanţi înainte de a părăsi vaporul.

— Nu eram şi nu am fost niciodată.

— Când l-aţi revăzut prima dată pe complice după ce l-aţi părăsit pe chei?

— Cred că o săptămână mai târziu.

— Unde?

— Lângă reşedinţa familiei mele, la Condaford.

— Ce făceaţi?

— Eram într-o maşină.

— Singură.

— Da. Fusesem în propagandă electorală şi mă reîntorceam acasă la ceai.

— Şi complicele?

— Şi el era într-o maşină.

— Adică urcase, foarte natural, în maşina dumneavoastră?

— Înălţimea-voastră, cer să fiu cruţată de asemenea sarcasme.

Dinny auzi câteva chicoteli şi apoi vocea judecătorului adresându-se nimănui:

— Ce se cuvine unuia, se cuvine şi celuilalt.

Chicotelile se înteţiră. Dinny nu se putu împiedica să nu furişeze o privire. Faţa frumoasă căpătase culoarea inimitabilă a vinului. Alături de ea, Roger „cel mai tânăr” avea o expresie amuzată, străbătută însă de îngrijorare.

— Ce căuta complicele pe drumul acela, la cincizeci de mile de Londra.

— Venise să mă vadă pe mine.

— Recunoaşteţi această?

— Aşa a afirmat dânsul.

— Poate că ne repetaţi exact cuvintele pe care le-a folosit.

— N-aş putea, dar îmi amintesc că m-a întrebat dacă mă poate săruta.

— Şi i-aţi îngăduit?

— Da. I-am întins obrazul, afară din maşină, m-a sărutat, s-a întors la maşina lui şi a plecat.

— Şi totuşi susţineţi că nu v-aţi iubit înainte de a părăsi vaporul?

— Nu în sensul în care înţelegeţi dumneavoastră. N-am afirmat că dânsul nu era îndrăgostit de mine. Era; cel puţin aşa îmi spunea.

— Vreţi să spuneţi că dumneavoastră nu eraţi îndrăgostită de el?

— Mi-e teamă că nu.

— Dar l-aţi lăsat să vă sărute?

— Mi-era milă de el.

— Socotiţi că e o purtare potrivită pentru o femeie căsătorită?

— Poate că nu. Dar după ce mi-am părăsit soţul nu m-am m-ai considerat o femeie căsătorită.

— Oo!

Dinny avu senzaţia că întreaga sală emisese acea exclamaţie. Mâna lui Roger „cel mai tânăr” se ivi din buzunarul lateral; privi intens la obiectul pe care-l conţinea apoi îl vârî la loc. Pe faţa simpatică a femeii-jurat care semăna cu o menajeră apăruse o încruntare jalnică.

— Şi ce aţi făcut după ce v-a sărutat?

— M-am dus acasă, la ceai.

— Fără să vă simţiţi prost?

— Nu, simţindu-mă mult mai bine.

Din nou se iscară chicoteli. Faţa judecătorului se roti spre boxă.

— Vorbiţi serios?

— Da, înălţimea-voastră. Vreau să fiu absolut sinceră. Chiar când nu sunt îndrăgostite, femeile sunt recunoscătoare pentru dragostea care li se poartă.

Faţa judecătorului se răsuci pe loc, continuând să privească invizibilul, pe deasupra creştetului lui Dinny.

— Continuaţi, domnule Brough.

— Cu ce prilej a avut loc următoarea întâlnire dintre dumneavoastră şi complice?

— În casa mătuşii mele din Londra, unde locuiam.

— Venise să o viziteze pe mătuşa dumneavoastră?

— Nu, pe unchiul meu.

— V-a sărutat şi cu această ocazie?

— Nu. I-am comunicat că dacă vrea să ne mai întâlnim, relaţiile noastre trebuie să fie platonice.

— Un cuvânt foarte convenabil.

— Ce alt cuvânt ar fi trebuit să întrebuinţez?

— Nu dumneavoastră sunteţi cea care pune întrebările, doamnă. Şi ce v-a răspuns la aceasta?

— Că e gata să facă tot ce doresc.

— L-a văzut pe unchiul dumneavoastră?

— Nu.

— Aceasta a fost ziua când soţul dumneavoastră l-a văzut ieşind din casă, după cum ne-a relatat?

— Presupun că da.

— Soţul dumneavoastră a venit imediat după plecarea complicelui.

— Da.

— A avut o întrevedere cu dumneavoastră şi v-a întrebat cine e tânărul?

— Da.

— I-aţi spus?

— Da.

— Mi se pare că dumneavoastră obişnuiaţi să-l numiţi pe complice Tony?

— Da.

Acesta-i numele lui?

Nu.

— Era numele cu care-l răsfăţaţi dumneavoastră?

— Nicidecum. Toată lumea îi spune astfel.

— Iar el vă spunea Clare, sau iubito, presupun?

— Şi într-un fel şi în celălalt.

Dinny văzu ochii judecătorului înălţaţi către invizibil.

— Domnule Brough, tinerii din ziua de azi îşi spun unul altuia iubitule sau iubito la cel mai mic prilej.

— Ştiu, înălţimea-voastră… Şi dumneavoastră îi spuneaţi lui „iubitule”?

— Se prea poate, dar nu cred.

— Când aţi avut acea întrevedere cu soţul dumneavoastră eraţi singură?

— Da.

— Cum l-aţi primit?

— Cu răceală.

— Fiindcă tocmai vă despărţise-ţi de complice?

— Nu a existat nici o legătură între una şi alta.

— Soţul dumneavoastră v-a cerut să vă înapoiaţi la dânsul?

— Da.

— Şi aţi refuzat?

— Da.

— Şi aceasta n-avea nici o legătură cu complicele?

— Nu.

— Lady Corven, vreţi într-adevăr să convingeţi juriul că relaţiile dumneavoastră cu complicele său, dacă vreţi, sentimentele ce le nutreaţi complicelui nu au jucat nici un rol în refuzul dumneavoastră de a vă înapoia la soţ?

— Niciunul.

— Vă poftesc să apreciaţi singură. Aţi petrecut trei săptămâni în imediata apropiere a acestui tânăr. L-aţi lăsat să vă sărute, ceea ce v-a făcut să vă simţiţi mai bine. V-aţi despărţit cu un minut mai înainte de el. Îi cunoşteaţi sentimentele ce vi le purta. Şi vreţi să convingeţi juriul că el nu juca nici un rol în această ecuaţie?

Clare înclină capul.

— Răspundeţi, vă rog.

— Nu cred că juca vreun rol.

— Nu-i prea uman, nu-i aşa?

— Nu ştiu ce înţelegeţi prin acest cuvânt.

— Înţeleg, Lady Corven, că juriului îi va veni cam greu să vă creadă.

— N-am ce face. Nu pot să spun decât adevărul.

— Foarte bine. Care a fost următorul prilej când l-aţi văzut pe complice?

— A doua seară, şi apoi într-a treia, când a venit la apartamentul nemobilat în care urma să mă mut şi m-a ajutat să zugrăvesc pereţii.

— O! Puţin cam neobişnuit, nu-i aşa?

— Poate. Nu aveam bani de prisos, şi el îşi zugrăvise singur bungalowul din Ceylon.

— Înţeleg. Deci un serviciu prietenesc. Şi în timpul orelor pe care le-aţi petrecut împreună acolo, n-au avut loc scene de dragoste?

— Nici o scenă de dragoste nu a avut loc între noi.

— La ce oră a plecat?

— Am plecat împreună, în ambele seri, pe la ora nouă şi ne-am dus să mâncăm ceva.

— Şi după aceasta?

— M-am întors la locuinţa mătuşii mele.

— N-aţi fost nicăieri între timp?

— Nicăieri.

— Foarte bine! L-aţi văzut din nou pe soţul dumneavoastră înainte de a fi obligat să se întoarcă în Ceylon?

— Da, de două ori.

— Unde a avut loc prima dintre întrevederi?

— În apartamentul meu. Mă mutasem între timp.

— I-aţi spus că aţi zugrăvit pereţii cu ajutorul complicelui?

— Nu.

— De ce nu?

— De ce să-i fi spus? Nu i-am spus soţului meu nimic decât că nu mă mai întorc la el. Considerăm viaţa mea conjugală încheiată.

— Cu acel prilej v-a cerut din nou să reveniţi la dânsul?

— Da.

— Şi l-aţi refuzat?

— Da.

— Cu insolenţă?

— Poftim?

— În mod jignitor?

— Nu. Simplu.

— Soţul dumneavoastră v-a dat vreun motiv să presupuneţi că doreşte să divorţeze?

— Nu. Dar nu ştiu ce era în mintea lui.

— Se pare că nici dumneavoastră nu i-aţi dat prilej să ştie ce-i în mintea dumneavoastră.

— Cât mai puţin cu putinţă.

— A fost o întâlnire furtunoasă?

Dinny îşi ţinu răsuflarea. Roşeaţa se stinsese în obrajii lui Clare; faţa ei arăta palidă şi trasă.

— Nu; o întâlnire tulburată şi nefericită. Eu nu voisem să-l văd.

— L-aţi auzit pe avocatul dumneavoastră pledant afirmând că, din momentul în care l-aţi părăsit în Ceylon, soţul dumneavoastră, din orgoliu rănit, a luat hotărârea de a divorţa îndată ce i s-ar fi oferit prilejul. Aceasta a fost şi impresia dumneavoastră?

— Nu am avut şi nu am nici un fel de impresie. E posibil. Nu pretind că ştiu ce gânduri urzeşte mintea lui.

— Deşi aţi trăit alături de dânsul aproape optsprezece luni?

— Da.

— Dar, în orice caz, aţi refuzat din nou?

— Am spus acest lucru.

— Credeţi că soţul dumneavoastră era sincer când v-a cerut să reveniţi la el?

— Pe moment, da.

— L-aţi mai văzut înainte de plecare?

— Da, pentru un minut sau două, dar nu eram singură.

— Cine era de faţă?

— Tatăl meu.

— Cu acea ocazie v-a cerut din nou să vă întoarceţi la el?

— Da.

— Şi aţi refuzat?

— Da.

— Şi după aceasta aţi primit o comunicare din partea soţului dumneavoastră care, înainte de a părăsi Londra, vă cerea din nou să vă schimbaţi hotărârea şi să-l însoţiţi?

— Da.

— Şi n-aţi făcut-o?

— Nu.

— Acum daţi-mi voie să sar la ziua de… hm… trei ianuarie – Dinny respiră iar – adică la ziua pe care aţi petrecut-o de la cinci după-masă şi până aproape de miezul nopţii în tovărăşia complicelui. Recunoaşteţi acest lucru?

— Da.

— Şi nu s-a petrecut nici o scenă de dragoste între dumneavoastră?

— Una singură. Nu mă văzuse de trei săptămâni şi m-a sărutat pe obraz când a venit la mine să ia ceaiul.

— An! Din nou pe obraz? Numai pe obraz?

— Da. Îmi pare rău.

— Sunt convins că şi lui i-a părut rău.

— Posibil.

— După această despărţire, aţi petrecut mai întâi o jumătate de oră singuri… bând ceaiul?

— Da.

— Apartamentul dumneavoastră, dacă nu mă înşel, se afla într-un fost garaj, o cameră jos, o scară, o cameră sus, unde şi dormiţi?

— Da.

— Şi o sală de baie? în afara ceaiului, bănuiesc că aţi stat şi de vorbă?

— Da.

— Unde?

— În încăperea de la parter.

— Şi apoi aţi plecat împreună, discutând, întâi până în Temple, după aceea v-aţi dus la cinema, apoi la un restaurant unde aţi luat masa de seară şi, bănuiesc, aţi stat de vorbă, după care a luat un taxi până la dumneavoastră acasă, şi pe drum aţi continuat să discutaţi?

— Exact.

— Şi după aceea v-aţi gândit că, după ce aţi fost aproape şase ore împreună cu el, mai aveaţi încă o sumedenie de lucruri să-i spuneţi, aşa încât a fost necesar să-l invitaţi la dumneavoastră, iar el a venit?

— Da

— Era trecut de unsprezece noaptea, cred?

— Abia trecuse de unsprezece.

— Cât timp a rămas la dumneavoastră cu acel prilej?

— Cam o jumătate de oră.

— Nu s-a întâmplat nimic?

— Nimic.

— Doar o băutură şi o ţigară sau două, şi încă o şuetă.

— Exact.

— Despre ce anume puteaţi discuta timp de atâtea ceasuri cu acest tânăr care deţinea privilegiul de a vă săruta pe obraz?

— Despre ce anume poate discuta oricine, oricând?

— Eu v-am pus această întrebare.

— Discutam despre toate şi despre nimic.

— Mai explicit, vă rog.

— Despre cai, filme, familia mea, familia lui, teatre, nu-mi mai amintesc exact.

— Evitând cu grijă, subiectul dragostei?

— Da.

— Şi strict platonic, de la început până la sfârşit?

— Aş spune că da.

— Zău, aşa, Lady Corven, vreţi să ne convingeţi că acest tânăr care, după cum aţi recunoscut singură, era îndrăgostit de dumneavoastră şi care nu vă mai văzuse de aproape trei săptămâni, nu s-a lăsat biruit nici o dată, în toate aceste ore, de sentimentele lui?

— Cred că mi-a declarat o dată sau de două ori că mă iubeşte; dar tot timpul şi-a respectat promisiunea.

— Ce promisiune?

— De a nu face dragoste cu mine. A iubi nu e o crimă, e numai o nefericire.

— Vorbiţi cu convingere… din propria dumneavoastră experienţă?

Clare nu răspunse.

— Şi afirmaţi cu seriozitate că nu aţi fost şi nu sunteţi îndrăgostită de acest tânăr?

— Ţin foarte mult la el, dar nu în sensul atribuit de dumneavoastră.

Dinny se simţi plină de milă pentru tânărul Croom care asculta toate acestea. Obrajii i se aprinseseră şi-şi fixă ochii albaştri pe silueta judecătorului. Acesta tocmai terminase de notat răspunsul lui Clare; şi, deodată, îl văzu căscând. Era un căscat de om bătrân, şi dură atât de mult, încât păru că n-o să mai ia sfârşit. Dinny simţi că i se schimbă dispoziţia şi că o cuprinde un alt soi de milă. Şi el era nevoit să asculte zi de zi aceste interminabile încercări de a-i răni pe oameni, de a-i reduce, prin minimalizare, la ei înşişi.

— Aţi auzit depoziţia agentului de urmărire şi anume că după ce v-aţi întors cu complicele de la restaurant la dumneavoastră acasă, a ars lumina în camera de la etaj. Ce aveţi de spus?

— Că e normal. Am stat în camera de sus.

— De ce acolo, şi nu în cea de la parter?

— Pentru că e mai caldă şi mai confortabilă.

— Acesta e dormitorul dumneavoastră?

— Nu, e o cameră de primire. Nu am un dormitor. Eu dorm pe o canapea.

— Înţeleg. Şi acolo aţi petrecut, împreună cu complicele, intervalul de timp dintre unsprezece şi până aproape de douăsprezece noaptea?

— Da.

— Şi consideraţi că nu a fost nimic rău în aceasta?

— Nimic rău, dar consider că a fost o colosală prostie.

— Vreţi să spuneţi că nu aţi fi procedat astfel dacă aţi fi ştiut că sunteţi urmăriţi?

— Cu siguranţă că n-am fi făcut-o.

— Ce anume v-a determinat să închiriaţi acest anume apartament?

— Ieftinătatea lui.

— Foarte incomod, nu-i aşa, să nu aveţi dormitor, nici un loc pentru o servitoare, şi nici portar?

— Toate acestea sunt luxuri pentru care trebuie să plăteşti.

— Susţineţi că nu aţi închiriat acest apartament tocmai pentru că nu se găseşte nimeni în vecinătate?

— Susţin. Nu am mai mulţi bani decât îmi trebuie ca să trăiesc.

— Când l-aţi închiriat, nu aţi fost mânată de nici un gând în legătură cu complicele?

— De niciunul.

— Nici măcar de un gând mai îndepărtat?

— Înălţimea-voastră, am răspuns.

— Cred că a răspuns, domnule Brough.

— După aceasta, v-aţi întâlnit în mod constant cu complicele?

— Nu. Doar din când în când. El locuia la ţară.

— Înţeleg. Şi venea la Londra ca să vă vadă?

— Mă vedea ori de câte ori venea la Londra, cam de două ori pe săptămâna.

— Şi când vă întâlneaţi, ce făceaţi?

— Ne duceam la o expoziţie de tablouri sau la un film; o dată ne-am dus la un teatru, cred. Luăm cina împreună.

— Ştiaţi că sunteţi urmăriţi?

— Nu.

— Venea în apartamentul dumneavoastră?

— Nu a mai fost la mine până în ziua de 3 februarie.

— Da, asta-i ziua la care vreau să ajung.

— Mi-am închipuit.

— V-aţi închipuit? Sunt o zi şi o noapte care s-au întipărit şi au rămas de neşters în memoria dumneavoastră?

— Mi le amintesc foarte bine.

— Colegul meu v-a interogat îndelung asupra evenimentelor acelei zile şi, cu excepţia ceasurilor petrecute la Oxford, restul nopţii se pare că a fost în întregime petrecut în maşină. E adevărat?

— Da.

— Înălţimea-voastră, această maşină este un sport cu două locuri şi cu ceea ce se numeşte un „dicky”94.

Judecătorul se foi.

— N-am stat niciodată într-un „dicky”, domnule Brough, dar ştiu ce înseamnă.

— E o maşinuţă spaţioasă, confortabilă?

— Destul.

— Închisă, cred?

— Da. Nu-i decapotabilă.

— Domnul Croom conducea şi dumneavoastră eraţi aşezată lângă el?

— Da.

— Aţi afirmat că la întoarcerea din Oxford, în jurul orei zece jumătate, când vă aflaţi la o distanţă de patru mile sau aşa ceva de Henley, în mijlocul unei păduri, farurile vi s-au stins?

— Da.

— A fost un accident?

— Bineînţeles.

— Aţi examinat bateria?

— Nu.

— Ştiţi când sau cum a fost încărcată ultimă oară?

— Nu.

— Aţi văzut când a fost reîncărcată?

— Nu.

— Atunci de ce „bineînţeles”?

— Dacă vreţi să insinuaţi că domnul Croom a umblat la baterie…

— Vă rog să răspundeţi la întrebarea mea.

— Asta şi fac. Domnul Croom nu este capabil de o asemenea murdărie.

— Era o noapte întunecoasă?

— Foarte.

— Şi o pădure întinsă?

— Da.

— Exact locul pe care l-ar alege cineva pe drumul de întoarcere de la Oxford la Londra?

— Pe care l-ar alege?

— Dacă ar avea intenţia să petreacă noaptea în maşină?

— Da, dar insinuarea e monstruoasă.

— Nu luaţi aminte, Lady Corven. Dumneavoastră aţi considerat-o o pură întâmplare?

— Bineînţeles.

— Relataţi-ne ce a spus domnul Croom când s-au stins farurile.

— Cred că a spus: „Hei! M-au lăsat farurile!” Şi a coborât ca să examineze bateria.

— Avea o lanternă?

— Nu.

— Şi era o beznă de tăiat cu cuţitul. Mă întreb cum de-a putut-o examina. Nu v-aţi întrebat şi dumneavoastră?

— Nu. A aprins un chibrit.

— Şi ce păţise bateria?

— A spus, cred, că s-a deconectat un fir.

— După aceea, ne-aţi declarat că a încercat să conducă şi că în două rânduri a luat-o pe alături de drum. Trebuie să fi fost foarte întuneric.

— Un întuneric cumplit.

— Mi se pare c-aţi afirmat că dumneavoastră aţi sugerat să petreceţi noaptea în maşină?

— Da.

— După ce domnul Croom v-a propus una sau două alternative.

— Da; a propus să mergem pe jos până la Henley, şi el să se întoarcă apoi la maşină cu o lanternă.

— Părea foarte grăbit s-o facă?

— Grăbit? Nu în mod special.

— N-a insistat?

— N-nu.

— Credeţi că a fost sincer?

— Bineînţeles.

— De fapt aveţi o încredere deplină în domnul Croom?

— Deplină

— Aşa! Aţi auzit de expresia „a băga pe gât”?

— Da.

— Ştiţi ce înseamnă?

— Înseamnă să forţezi o persoană să înghită ceea ce vrei tu să înghită.

— Exact.

— Dacă doriţi să sugeraţi că domnul Croom a încercat să forţeze propunerea mea de a petrece noaptea în maşină, sunteţi cu totul greşit; şi e o insinuare josnică.

— Ce v-a făcut să credeţi că doresc să sugerez acest lucru, Lady Corven? Ideea era prezentă în mintea dumneavoastră?

— Nu. Când i-am propus să petrecem noaptea în maşină, domnul Croom a rămas uluit.

— O! Şi cum a arătat acest lucru?

— M-a întrebat dacă am încredere în el. A trebuit să-i spun să nu fie demodat. Bineînţeles că aveam încredere în el.

— Încrederea că va face exact ceea ce doreaţi dumneavoastră?

— Încrederea că nu va face dragoste cu mine. Am avut această încredere de fiecare dată când ne-am întâlnit.

— N-aţi mai petrecut vreo noapte împreună cu el înainte?

— Bineînţeles că nu.

— Folosiţi cu multă libertate expresia „bineînţeles” şi, după părerea mea, cu foarte puţin temei. Aţi avut nenumărate prilejuri, nu-i aşa, de a petrece o noapte cu el, pe vapor, sau în apartamentul dumneavoastră unde eraţi absolut singură?

— Nenumărate prilejuri, dar n-am profitat de ele.

— Aşa afirmaţi dumneavoastră; şi dacă într-adevăr lucrurile stau altfel, nu vi se pare ciudat că de astă dată aţi propus totuşi să petreceţi noaptea împreună?

— Nu. M-am gândit că o să fie nostim.

— Nostim? Şi totuşi ştiaţi că tânărul e îndrăgostit nebuneşte de dumneavoastră?

— După aceea am regretat. N-a fost onest faţă de dânsul.

— Zău aşa, Lady Corven, vreţi să ne faceţi să credem că dumneavoastră, o femeie măritată, cu experienţă, nu v-aţi dat seama de infernul la care-l supuneţi?

— Mi-am dat seama după aceea şi mi-a părut extrem de rău.

— Ah, după aceea! Eu vorbesc de înainte de aceea!

— Mi-e teamă că înainte nu mi-am dat seama.

— Sunteţi sub jurământ. Stăruiţi să juraţi că nu s-a întâmplat nimic între dumneavoastră doi în maşină sau afară din maşină în acea noapte de februarie, în pădurea întunecoasă?

— Jur.

— Aţi auzit depoziţia agentului de urmărire că atunci când s-a furişat până la maşină, la două noaptea, şi a privit înăuntru, a văzut în lumina lanternei că eraţi amândoi adormiţi şi că dumneavoastră dormeaţi cu capul pe umărul complicelui?

— Da, am auzit.

— E adevărat?

— Cum v-aş putea spune din moment ce dormeam, dar socotesc că-i posibil. Îmi rezemasem mai devreme capul de umărul lui.

— Ah! Recunoaşteţi această?

— Desigur. Era mai comod. L-am întrebat dacă n-are nimic împotrivă:

— Şi, bineînţeles, n-a avut nimic împotrivă?

— Credeam că vă displace expresia „bineînţeles”; în orice caz aşa mi-a spus.

— Are o extraordinară stăpânire de sine, nu-i aşa, tânărul acesta îndrăgostit de dumneavoastră?

— Da, la fel am gândit şi eu după aceea.

— Dacă povestea dumneavoastră e adevărată, ştiaţi că aşa e. Dar e adevărată această poveste, Lady Corven? Nu găsiţi că-i absolut fantastică?

Dinny văzu mâinile surorii ei încleştându-se pe balustradă şi un val de roşeaţă inundându-i obrajii şi apoi retrăgându-se, înainte de a răspunde:

— Se poate să fie fantastică, dar e în întregime adevărată. Fiecare cuvânt pe care l-am rostit în această boxă e adevărat.

— Şi dimineaţa v-aţi trezit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, aţi spus: „Acum putem merge acasă şi lua micul dejun!” Şi v-aţi dus? În apartamentul dumneavoastră?

— Da.

— Cât timp a rămas la dumneavoastră cu acest prilej?

— O jumătate de oră, sau ceva mai mult.

— Şi aceeaşi desăvârşită inocenţă în relaţiile dumneavoastră?

— Aceeaşi.

— Şi o zi mai târziu vi s-a înfăţişat această citaţie?

— Da.

— V-a surprins?

— Da.

— Conştientă de perfectă dumneavoastră nevinovăţie, v-aţi simţit lezată în sentimentele dumneavoastră?

— Nu, când am stat să mă gândesc mai bine.

— Nu, când aţi stat să vă gândiţi mai bine. Ce vreţi să spuneţi?

— Mi-am adus aminte că soţul meu mi-a spus să bag bine de seamă; şi am înţeles ce proastă am fost că n-am observat că suntem urmăriţi.

— Spuneţi-mi, Lady Corven, de ce-aţi recurs la apărare în această acţiune?

— Deoarece am ştiut că, în ciuda aparenţelor care ne stau împotrivă, n-am făcut nimic.

Dinny îl văzu pe judecător privind în direcţia surorii sale, notându-şi răspunsul ei, oprindu-se cu condeiul în aer şi întrebând:

— În acea noapte petrecută în maşină, v-aţi aflat pe o şosea publică. Ce v-a împiedicat să opriţi o altă maşină şi să-i cereţi să vă ducă până la Henley?

— Nu ne-a dat prin cap, înălţimea-voastră; i-am cerut domnului Croom să încerce să urmărească o maşină, dar aceasta a dispărut imediat.

— În orice caz, ce v-a împiedicat să mergeţi pe jos până la Henley şi să lăsaţi maşina în pădure?

— Cred că nu ne-a împiedicat nimic, decât doar că s-ar fi făcut miezul nopţii până să ajungem la Henley; şi m-am gândit c-ar fi mai neplăcut decât să rămânem pur şi simplu în maşină; şi-apoi, îmi dorisem întotdeauna să dorm într-o maşină.

— Şi mai doriţi?

— Nu, înălţimea-voastră. Supraestimasem plăcerea.

— Domnule Brough, pauza de prânz.

Share on Twitter Share on Facebook