XXXII.

Dinny refuză toate invitaţiile la masă şi, luând-o pe sora ei de braţ, porni cu ea prin Carey Street. Înconjurară Lincoln's Inn Fields în tăcere.

— Mai e puţin, draga mea, îi spuse în cele din urmă. Ai fost admirabilă. Nu te-ai lăsat deloc urnită de pe poziţiile tale, şi cred că judecătorul e conştient de acest lucru. Îmi place judecătorul mult mai mult decât juriul.

— Oh, Dinny, sunt atât de sfârşită! Această continuă insinuare că aş minţi îmi irită nervii de-mi vine să ţip.

— Păi de asta o şi face. Nu-i da satisfacţie!

— Şi bietul Tony! Mă simt o bestie faţă de el.

— Ce părere ai de-o ceaşcă de ceai fierbinte? Avem la dispoziţie exact atâta timp cât ne trebuie.

O luară pe Chancery Lane, spre Ştrand.

— Degeaba, dragă. Nu pot mânca nimic.

Amândouă nu putură mânca. Băură un ceai tare şi porniră apoi în tăcere înapoi spre tribunal. Clare, fără să ia în seamă nici măcar privirea îngrijorată a tatălui ei, îşi reluă poziţia pe banca din faţă, cu mâinile în poală şi privirile plecate.

Dinny îl văzu pe Jerry Corven adâncit într-o convorbire cu avocatul consultant şi cu cel pledant. Roger „cel mai tânăr”, trecând spre locul lui, le şopti:

— Au de gând să-l citeze din nou pe Corven.

— De ce?

— Nu ştiu.

Judecătorul intră în sală, păşind ca în somn, se înclină uşor spre public şi se aşeză. „Pe un scaun mai jos ca oricând”, gândi Dinny.

— Înălţimea-voastră, înainte de a relua interogatoriul piritei, aş fi bucuros, cu îngăduinţa dumneavoastră, să-l rechem la bară pe reclamant, în legătură cu acel punct asupra căruia colegul meu a insistat atât de mult. Cred că înălţimea-voastră îşi aminteşte că pe parcursul interogatoriului la care l-a supus pe reclamant i-a imputat acestuia intenţia de a divorţa, care s-ar fi ivit încă din clipa plecării soţiei sale. Reclamantul deţine nişte dovezi suplimentare în legătură cu acest punct, şi pentru mine ar fi preferabil să-l rechem acum. Voi fi succint, Înălţimea-voastră.

Dinny văzu faţa surorii sale înălţându-se brusc spre judecător şi expresia zugrăvită pe chipul ei făcu să-i bată inima cu repeziciune.

— Foarte bine, domnule Brough.

— Sir Gerald Corven.

Urmărindu-i ţinuta bine strunită, în timp ce păşea din nou în boxă, Dinny o văzu pe Clare urmărindu-l cu intensitate ca şi cum ar fi vrut să-i prindă privirea.

— Sir Gerald, ne-aţi declarat că penultima oară când aţi văzut-o pe soţia dumneavoastră, înainte de a vă reîntoarce în Ceylon, adică pe ziua de 1 noiembrie, întrevederea a avut loc în apartamentul ei din Garajele Melton?

— Da.

Dinny îşi reţinu răsuflarea. Deci faptul va ieşi la iveală!

— Bun, şi cu acel prilej, în afara discuţiilor pe care le-aţi purtat, ce altceva s-a mai întâmplat?

— Am fost soţ şi soţie.

— Vreţi să spuneţi că aţi restabilit legătura maritală dintre dumneavoastră?

— Da, înălţimea-voastră.

— Vă mulţumesc, Sir Gerald; cred că acest lucru elucidează total punctul de vedere al colegului meu; şi este tot ce am avut de întrebat.

Se ridică Instone:

— De ce nu aţi declarat acest fapt la primul interogatoriu?

— Nu mi-am dat seama de importanţa lui până când nu m-aţi interogat dumneavoastră.

— Puteţi jura că nu aţi inventat acest fapt?

— Absolut.

Dinny stătea încă rezemată de speteaza de lemn, cu tot trupul încordat, gândindu-se la tânărul Croom care se afla cu trei rânduri în spatele ei. Cumplit! Dar cine de aici ar fi putut înţelege? Sentimentele cele mai lăuntrice ale oamenilor erau etalate în văzul tuturor, examinate cu sânge rece, aproape cu amuzament, şi apoi vârâte la loc, aşa, sfâşiate.

— Acum, Lady Corven, sunteţi bună să reveniţi în boxă?

Când Dinny redeschise ochii, Clare se afla în picioare, foarte aproape de balustradă, cu capul sus şi privirea fixată asupra examinatorului ei.

— Lady Corven, începu vocea tărăgănată şi răsunătoare, aţi auzit declaraţia făcută?

— Da.

— E adevărată?

— Nu doresc să răspund.

— De ce?

Dinny o văzu pe Clare întorcându-se spre judecător.

— Înălţimea-voastră, când avocatul meu m-a întrebat despre viaţa mea conjugală, am refuzat să dau detalii şi refuz şi acum.

Timp de o clipă, privirile judecătorului se îndreptară spre boxă; apoi se întoarseră, fixându-se din nou asupra invizibilului.

— Această întrebare derivă din mărturia depusă de soţul dumneavoastră în vederea respingerii sugestiei făcute de propriul dumneavoastră avocat.

Nu veni nici un răspuns.

— Domnule Brough, repetaţi întrebarea.

— Este adevărat că, în cadrul întâlnirii la care s-a referit soţul dumneavoastră, relaţiile maritale au fost restabilite între dumneavoastră doi?

— Nu. Nu este adevărat.

Dinny care ştia că e adevărat, ridică privirea. Ochii judecătorului continuau să fixeze un punct deasupra capului ei, dar îl văzu ţuguindu-şi uşor buzele. Nu credea în adevărul răspunsului.

Vocea tărăgănată şi răsunătoare vorbea, şi Dinny sesiză în intonaţie o ciudată notă de triumf.

— Puteţi jura acest lucru?

— Da.

— Deci soţul dumneavoastră, făcând această afirmaţie, a comis un sperjur?

— E vorba de cuvântul lui împotriva cuvântului meu.

— Şi cred că ştiu cărui cuvânt anume i se va acorda crezare. Nu e adevărat că aţi dat acest răspuns numai pentru a cruţa simţămintele complicelui dumneavoastră?

— Nu e adevărat.

— Credeţi că putem acorda mai multă consideraţie tuturor declaraţiilor dumneavoastră, de la început şi până la sfârşit, decât acesteia din urmă?

— Domnule Brough, socotesc că întrebarea nu-şi are rostul. Martora nu poate şti ce importanţă acordăm noi declaraţiilor.

— Foarte bine, înălţimea-voastră. Voi formula întrebarea în alt chip. Lady Corven, pe tot parcursul interogatoriului ne-aţi spus adevărul şi numai adevărul?

— Da.

— Foarte bine. Nu mai am nimic de întrebat.

În timpul celor câteva întrebări care i se mai puseră surorii ei în cadrul unei reexaminări a lui Instone, care evită cu grijă ultimul punct, Dinny nu se putu gândi decât la tânărul Croom. Ştia, în sinea ei, că procesul e pierdut, şi nu dorea decât s-o ia pe Clare şi să se strecoare afară împreună cu ea. Ah, dacă omul ăsta cu nas coroiat, aflat în spatele ei, n-ar fi încercat să-l ponegrească pe Corven şi să dovedească prea multe, această ultimă mină n-ar fi explodat! Şi totuşi, ponegrirea părţii adverse, asta era esenţa întregii proceduri.

Când Clare, palidă şi istovită, se întoarse la locul ei, Dinny îi şopti:

— Vrei să plecăm, draga mea?

Clare scutură din cap.

— James Bernard Croom.

Pentru prima oară de la începutul procesului, Dinny îl putu vedea bine pe Tony şi aproape că nu-l recunoscu. Faţa lui bronzată era arsă şi suptă; arăta excesiv de slab. Ochii cenuşii păreau să se ascundă pe sub sprâncene, iar buzele-i era amare şi strânse. Arăta cu cel puţin cinci ani mai în vârstă, şi Dinny ştiu pe dată că dezminţirea făcută de Clare nu-l amăgise.

— Vă numiţi James Bernard Croom, locuiţi la Bablock Hythe, unde aveţi în sarcină supravegherea unei crescătorii de cai? Aveţi alte venituri particulare?

— De nici un fel.

Nu-l interoga Instone, ci un alt avocat mai tânăr, cu un nas ascuţit, şi care era aşezat chiar în spatele celui dintâi.

— Până în luna septembrie din anul trecut aţi supravegheat o plantaţie de ceai în Ceylon? Aţi întâlnit-o vreodată pe pirita în Ceylon?

— Niciodată.

— N-aţi fost niciodată la ea acasă?

— Nu.

— Aţi auzit de un anumit meci de polo ia care aţi participat şi dumneavoastră şi la sfârşitul căruia Lady Corven i-a invitat acasă pe jucători?

— Da, dar eu nu m-am dus. Trebuia să mă întorc la plantaţie.

— Deci prima dată aţi cunoscut-o pe vapor?

— Da.

— N-aţi făcut o taină din faptul că v-aţi îndrăgostit de ea?

— Nu.

— În ciuda acestui fapt, e adevărată afirmaţia că au existat legături de natură erotică între dumneavoastră doi?

— Absolut falsă.

Şi în timp ce interogatoriul se desfăşura mai departe, ochii lui Dinny nu se desprindeau o clipă de pe faţa lui Tony, fascinaţi parcă de durerea ţinută în frâu, dar amară, pe care o reflectă.

— Domnule Croom, aceasta e ultima mea întrebare: Vă daţi seama că în cazul când acuzaţiile care vi se aduc ar fi adevărate, v-aţi afla în situaţia unui om care a sedus o soţie în absenţa soţului? Ce aveţi de spus la aceasta?

— Am de spus că dacă Lady Corven ar fi simţit pentru mine ceea ce simt eu pentru ea, i-aş fi scris pe dată soţului explicându-i cum stau lucrurile.

— Vreţi să spuneţi că l-aţi fi avertizat înainte de a se fi întâmplat ceva între dumneavoastră doi?

— Nu spun aşa ceva, dar i-aş fi scris cât mai curând posibil.

— Dar Lady Corven nu a simţit pentru dumneavoastră ceea ce simţiţi dumneavoastră pentru dânsa?

— Din păcate, nu.

— Şi deci prilejul de a-i informa soţul nu s-a ivit?

— Nu.

— Vă mulţumesc.

O uşoară încordare a trupului tânărului Croom precedă vocea răsunătoare şi tărăgănată a lui Brough, rostind cu o bizară încetineală:

— Din experienţa dumneavoastră, domnule, simţămintele îndrăgostiţilor sunt întotdeauna reciproce?

— Nu am nici un fel de experienţă.

— Nu aveţi experienţă? Cunoaşteţi proverbul francez conform căruia, în iubire, întotdeauna, unul sărută şi celălalt îşi oferă obrazul?

— L-am auzit.

— Nu-l socotiţi adevărat?

— Tot atât de adevărat cât oricare ale proverb.

— Conform versiunilor pe care le-aţi înfăţişat amândoi, dumneavoastră aţi urmărit, cu insistenţă, o femeie măritată, are nu dorea să fie urmărită? Poziţia dumneavoastră nu poate fi considerată… hm… prea onorabilă, nu-i aşa? Nu-i tocmai ceea ce s-ar numi „joc onest”?

— Presupun că nu.

— Dar eu sugerez, domnule Croom, că poziţia dumneavoastră nu a fost chiar atât de neonorabilă, şi că, în ciuda proverbului francez, doamna dorea s-o urmăriţi?

— Nu dorea.

— Puteţi afirma acest lucru ţinând seama de invitaţia în cabina de pe vapor; ţinând seama de faptul că v-a cerut să-i zugrăviţi pereţii; ţinând seama de invitaţia la ceai şi de cea de a petrece o jumătate de oră împreună, aproape de miezul nopţii, în acel foarte discret apartament al ei; ţinând seama de sugestia de a petrece împreună o noapte în maşină şi de a veni apoi la ea acasă la micul dejun? Nu, zău, domnule Croom, nu înseamnă să împingeţi prea departe cavalerismul? Ştiţi, spusele dumneavoastră trebuie să convingă nişte bărbaţi şi femei de lume.

— Nu pot spune decât atât: dacă sentimentele ei ar fi răspuns sentimentelor mele, am fi plecat imediat împreună. Blamul este în întregime al meu, iar ea m-a tratat cu bunăvoinţă numai din milă.

— Dacă ceea ce afirmaţi amândoi este adevărat, înseamnă că v-a supus la chinurile iadului – vă cer scuze, înălţimea-voastră, zise el către judecător – atunci, în noaptea aceea, în maşină? Asta înseamnă bunăvoinţă?

— Nu cred că o persoană care nu e îndrăgostită îşi poate da seama de ceea ce simte cel care e.

— Sunteţi un om cu sânge rece?

— Nu.

— Dar Lady Corven e?

— Domnule Brough, de unde poate şti martorul acest lucru?

— Înălţimea-voastră, întrebarea trebuie formulată astfel: credeţi că Lady Corven e?

— Nu cred.

— Şi totuşi, vreţi să ne faceţi să credem că a avut bunăvoinţa de a vă lăsa să vă petreceţi noaptea cu capul ei pe umărul dumneavoastră? Mă rog, mă rog! Aţi afirmat că dacă sentimentele ei ar fi răspuns alor dumneavoastră aţi fi plecat imediat împreună. Pe ce s-ar fi bazat această viaţă împreună? Aveaţi ceva bani?

— Două sute de lire.

— Şi ea?

— Două sute pe an, în afară de salariu.

— Deci aţi fi fugit şi aţi fi trăit din vânt?

— Aş fi găsit o slujbă.

— Nu cea pe care o aveţi în prezent?

— Probabil că nu.

— Sugerez că amândoi v-aţi gândit că ar fi o nebunie să vă luaţi lumea în cap.

— Eu n-am gândit niciodată acest lucru.

— Ce v-a făcut să cereţi o apărare în acest proces?

— Aş prefera să n-o fi cerut.

— Atunci de ce aţi făcut-o?

— Lady Corven şi familia ei au gândit că, din moment ce suntem nevinovaţi, ar trebui să ne apărăm.

— Dar dumneavoastră n-aţi gândit la fel?

— Eu nu mă aştept să fim crezuţi şi doresc s-o văd pe Lady Corven eliberată.

— Nu v-aţi gândit la onoarea ei?

— Bineînţeles că m-am gândit; dar consider că pentru ea, a rămâne înlănţuită, înseamnă să plătească un preţ prea mare…

— Aţi spus că nu vă aşteptaţi să fiţi crezuţi? Povestea dumneavoastră, în ansamblu, e prea neverosimilă?

— Nu; dar cu cât faci afirmaţii mai adevărate, cu atât mai puţin te aştepţi să fii crezut.

Dinny îl văzu pe judecător întorcându-se şi privindu-l.

— Vorbiţi la modul general?

— Nu, înălţimea-voastră, mă refer la tribunal.

Faţa judecătorului reveni la vechea-i poziţie şi ochii continuară să studieze invizibilul, deasupra creştetului lui Dinny.

— Ştiţi, stau pe gânduri dacă să vă condamn pentru insulte aduse tribunalului.

— Scuzaţi-mă, înălţimea-voastră; voiam să spun că tot ce declari este răstălmăcit împotriva ta.

— Vorbiţi astfel din cauza lipsei de experienţă. Voi trece cu vederea de astă dată, dar nu trebuie să mai repetaţi asemenea lucruri. Continuaţi, domnule Brough.

— Problema despăgubirilor nu v-a influenţat, de bună seamă, în sensul de a vă hotărî să cereţi apărarea în acest proces?

— Nu.

— Aţi afirmat că nu aveţi venituri private. E adevărat?

— Categoric.

— Atunci cum puteţi spune că problema nu v-a afectat?

— Eram atât de preocupat de alte laturi ale chestiunii, încât a fi declarat falit nu mai prezenta importanţă.

— Aţi declarat, pe parcursul interogatoriului, că nu aţi ştiut de existenţa Lady-ei Corven până la acea cursă de pe vapor. Cunoaşteţi în Ceylon un loc care se numeşte Neuralia?

— Nu.

— Cum?

Dinny văzu un zâmbet slab strecurându-se printre şanţurile şi zbârciturile de pe faţa judecătorului.

— Formulaţi altfel întrebarea, domnule Brough; noi numim acel loc Neuralia.

— Cunosc Neuralia, înălţimea-voastră.

— Aţi fost acolo anul trecut în luna iunie?

— Da.

— Se găsea şi Lady Corven acolo?

— Tot ce se poate.

— Nu aţi locuit în acelaşi hotel?

— Nu. Eu n-am locuit la hotel. Am stat la un prieten.

— Şi n-aţi întâlnit-o la golf, sau la tenis, sau la călărie?

— Nu.

— Sau în altă parte?

— Nu.

— Nu e o staţiune prea mare?

— Nu prea.

— Şi Lady Corven e o persoană care se face remarcată, nu?

— Cred că da.

— Şi deci n-aţi întâlnit-o niciodată înainte de călătoria pe vapor?

— Nu.

— Când v-aţi dat seama pentru prima oară că sunteţi îndrăgostit de ea?

— A doua sau a treia zi.

— De fapt, dragoste la prima vedere?

— Da.

— Şi nu v-aţi gândit, dat fiind că e o femeie căsătorită, s-o evitaţi?

— Ştiam că aşa ar trebui să procedez, dar nu puteam.

— Aţi fi putut, dacă ea v-ar fi respins?

— Nu ştiu.

— Dar, de fapt, v-a respins?

— N-nu. O bucată de timp, nu cred că şi-a dat seama de sentimentele mele.

— Femeile sunt foarte agere în asemenea chestiuni, domnule Croom. Sugeraţi cu seriozitate că nu şi-a dat seama?

— Nu ştiu.

— V-aţi dat osteneala să vă ascundeţi sentimentele?

— Doriţi să ştiţi dacă i-am făcut declaraţii de dragoste pe vapor? Nu.

— Când i-aţi făcut prima declaraţie?

— I-am vorbit despre sentimentele mele înainte de a părăsi vasul.

— A existat vreun motiv serios ca să vă duceţi în cabina ei să vedeţi acele fotografii?

— Presupun că nu.

— Dar măcar v-aţi uitat la fotografii?

— Desigur.

— Şi ce altceva aţi mai făcut?

— Cred că am stat de vorbă.

— Nu ştiţi sigur? A fost un prilej unic pentru dumneavoastră, nu-i aşa? Sau a fost unul dintre numeroasele prilejuri despre care nu ne-aţi vorbit?

— A fost singura dată când am intrat în cabina ei.

— În acest caz, de bună seamă că vă amintiţi perfect?

— Pur şi simplu am stat de vorbă.

— Începeţi să vă reamintiţi, da? Unde şedeaţi dumneavoastră?

— Pe scaun.

— Unde şedea ea?

— Pe pat. Era o cabină mică, nu mai există alt scaun.

— O cabină ce dă pe punte?

— Da.

— Nici un pericol să fiţi surprinşi?

— Nu, nu era nimic de surprins.

— Aşa afirmaţi amândoi. Bănuiesc că pentru dumneavoastră a însemnat o senzaţie specială, nu-i aşa?

— Domnule Brough, nu doresc să vă întrerup, dar martorul nu a făcut un secret din sentimentele sale.

— Foarte bine, înălţimea-voastră. O să-i pun întrebarea direct. Sugerez, domnule, că au avut loc relaţii amoroase, între dumneavoastră doi, cu acel prilej.

— Nu a avut loc nimic.

— Hm! Comunicaţi juriului pentru ce, când Sir Gerald Corven a venit la Londra, nu v-aţi dus la dânsul să-i mărturisiţi deschis relaţiile dintre dumneavoastră şi soţia sa?

— Care relaţii?

— Zău aşa, domnule! Faptul că, după cum aţi declarat singur, vă vedeaţi tot timpul cu soţia sa; faptul că eraţi îndrăgostit de ea, că aţi fi vrut să plece cu dumneavoastră.

— Ea nu dorea să plece cu mine. M-aş fi dus cu mare plăcere să discut cu soţul ei, dar n-aveam dreptul s-o fac fără a-i cere permisiunea.

— Şi i-aţi cerut permisiunea?

— Nu.

— De ce?

— Pentru că îmi ceruse să ne întâlnim doar ca prieteni.

— Sugerez că nu v-a cerut asemenea lucru.

— Înălţimea-voastră, înseamnă că-s întrebat dacă sunt un mincinos.

— Răspundeţi la întrebare.

— Nu sunt un mincinos.

— Domnule Brough, cred că acesta e răspunsul.

— Spuneţi-mi, domnule; aţi ascultat depoziţia piritei; vi se pare în întregime adevărată?

Dinny văzu, şi speră în acelaşi timp că nimeni nu mai observase, zvâcnirea feţei lui Tony.

— Da, din câte îmi pot da eu seama.

— Poate că întrebarea nu a fost formulată cum se cuvine. Dar aş putea s-o pun astfel: dacă pirita ar fi mărturisit că a făcut sau că nu a făcut cutare şi cutare lucru, v-aţi fi simţit obligat, dintr-un simţ al onoarei, să confirmaţi toate spusele ei, acolo unde vă stătea în putinţă, şi să le credeţi chiar dacă nu vă stătea în putinţă?

— Domnule Brough, nu cred că e o întrebare onestă.

— Înălţimea-voastră, vă supun faptul că e de importanţă vitală pentru cazul meu să stabilesc în faţa juriului care a fost starea de spirit a complicelui în toată această chestiune.

— Mă rog, nu opresc întrebarea, dar, ştiţi, există o limită a acestor generalităţi.

Dinny văzu prima licărire de zâmbet pe faţa tânărului Croom.

— Înălţimea-voastră, nu am nimic împotrivă să răspund la întrebare. În general, nu ştiu ce anume m-aş simţi obligat să fac sau nu dintr-un simţ al onoarei.

— Mă rog, atunci să trecem la cazul în speţă. Lady Corven a afirmat că avea deplină încredere în dumneavoastră că nu veţi trece la gesturi amoroase. Susţineţi că această încredere era justificată?

— Nu în întregime. Dar ştia că fac tot ce pot ca să mă reţin.

— Dar din când în când nu izbuteaţi să vă reţineţi?

— Nu ştiu ce înţelegeţi prin expresia „gesturi amoroase”; ştiu că din când în când îi mărturiseam sentimentele ce-i port.

— Din când în când? Domnule Croom, nu i-aţi arătat întruna sentimentele dumneavoastră?

— Vreţi să întrebaţi dacă-i arătam că sunt îndrăgostit de ea, fireşte, un lucru ca ăsta nu poate fi ascuns.

— O afirmaţie onestă. Nu vreau să vă întind o cursă. Vreau să ştiu dacă-i arătaţi doar prin faţa şi prin ochii dumneavoastră că sunteţi îndrăgostit. Vreau să ştiu dacă nu şi prin alte gesturi fizice.

— Asta nu, cu excepţia…

— Da?

— Faptului că am sărutat-o pe obraz, în total de trei ori, şi că uneori îi ţineam mina.

— Atât a recunoscut şi Lady Corven, sunteţi gata să juraţi că numai atât?

— Jur că nu a fost nimic mai mult.

— Spuneţi-mi, în cursul acelei nopţi petrecute în maşină, când şi-a rezemat capul de umărul dumneavoastră, aţi reuşit să dormiţi?

— Da.

— Nu-i ciudat, ţinând seama de starea dumneavoastră de spirit?

— Ba da. Dar eram treaz de la cinci dimineaţa şi condusesem maşina o sută cincizeci de mile.

— Vă aşteptaţi într-adevăr să vă credem că după aproape cinci luni de iubire neîmplinită nu aţi profitat de acel minunat prilej care vi se oferea şi că, pur şi simplu, aţi adormit?

— Nu am profitat de nimic. Dar v-am mai spus că nu mă aştept să fiu crezut.

— Nici nu mă mir.

Un răstimp îndelungat, vocea tărăgănată şi răsunătoare continua să pună întrebări, şi un răstimp la fel de îndelungat ochii lui Dinny rămaseră pironiţi pe faţa aceea amară şi chinuită, până când un soi de amorţeală puse stăpânire pe ea. Fu trezită cu cuvintele:

— Sugerez, domnule, că de la începutul până la sfârşitul depoziţiei dumneavoastră aţi acţionat sub impulsul sentimentului că trebuie să faceţi pentru această doamnă tot ce vă stă în putinţă, fără să ţineţi seama de conştiinţa dumneavoastră cu privire la ceea ce e şi ceea ce nu e adevărat. Sugerez că atitudinea dumneavoastră a fost dictată de un cavalerism rău înţeles.

— Nu.

— Foarte bine. Asta-i tot.

Urmă apoi reexaminarea şi indicaţia judecătorului de a întrerupe şedinţa.

Dinny şi Clare se ridicară şi, urmate de tatăl lor, se îndreptară spre sala de ieşire şi de acolo, cât mai repede, la aer curat.

Generalul observă:

— Instone a stricat totul cu punctul ăla al lui de vedere absolut inutil.

Clare nu răspunse.

— Mă bucur, interveni Dinny. Ai să-ţi obţii divorţul.