XXXIII.
Pledoariile se terminaseră şi judecătorul recapitulă concluziile. Aşezată acum pe una dintre băncile din fundul sălii, alături de tatăl ei, Dinny îl vedea pe Jerry Corven, aflat încă în primul rând, lingă avocaţii săi, şi pe Roger „cel mai tânăr”, şezând singur. Clare nu venise la tribunal. Nici Tony Croom.
Glasul judecătorului se rostogolea domol, de parcă se lupta să treacă peste bariera dinţilor. Lui Dinny i se păru minunat felul cum îşi amintea de fiecare amănunt, pentru că îşi consultă foarte puţin notele; de asemenea, nu putu găsi nimic incorect în modul de a trece în revistă probele. Din când în când, ochii îndreptaţi spre juriu păreau să se închidă, dar glasul nu se opri nici un moment. Din când în când, îşi împingea gâtul înainte, cu un gest în care fuzionau pentru o clipă preotul cu broasca ţestoasă; apoi şi-l retrăgea şi continua să vorbească încet, ca pentru sine însuşi.
— Dovezile nefiind concludente în măsura în care trebuie să fie nişte dovezi la acest tribunal („Nu se lasă dus cu una cu două” gândi Dinny), avocatul reclamantului, în abila sa pledoarie, a pus accentul, cu bună dreptate, pe verosimilitate. V-a atras în mod special atenţia asupra dezminţirii făcute de pirita asupra faptului că ar fi existat o reluare a relaţiilor conjugale cu prilejul vizitei pe care i-a făcut-o soţul în apartamentul său. V-a sugerat că raţiunea acestei dezminţiri ar consta în dorinţa ei de a cruţa sentimentele complicelui. E necesar să chibzuiţi dacă o femeie care, după cum a afirmat singură, nu e îndrăgostită de complice, nu l-a încurajat şi nu a avut nici un fel de intimitate cu acesta, ar merge până acolo încât să jure fals pentru a-i cruţa sentimentele. După spusele ei, de la începutul cunoştinţei lor nu a văzut în complice decât un prieten şi nimic mai mult. Pe de altă parte, dacă daţi crezare declaraţiilor reclamantului, şi nu există motive pentru care acesta să fi comis de bună voie un sperjur, înseamnă că implicit respingeţi afirmaţia piritei, care a dezminţit, în mod deliberat, o dovadă ce i-ar fi fost favorabilă, în nici un caz împotriva ei. Pare greu de crezut că ar fi făcut aşa ceva dacă nu ar fi nutrit pentru complice sentimente mult mai calde decât o simplă prietenie. Acesta este un punct crucial, şi hotărârea la care veţi ajunge, anume care din două este adevărată: declaraţia soţului său dezminţirea soţiei, mi se pare a fi un factor fundamental în consideraţiile dumneavoastră dacă trebuie sau nu acceptat restul declaraţiilor piritei cu privire la acest caz. Nu aveţi la dispoziţie decât ceea ce numim „dovezi circumstanţiale”; şi, în asemenea împrejurări, încrederea care poate fi acordată părţilor este de maximă importanţă. Dacă ajungeţi la concluzia că una dintre părţi a minţit cu privire la un singur punct, atunci toate celelalte afirmaţii făcute de acesta sau de aceasta trebuie puse sub semnul îndoielii. În ceea ce-l priveşte pe complice, deşi a făcut impresia că ar fi sincer, trebuie să vă aduceţi aminte că în această ţară există un crez tradiţional, regretabil sau nu, că bărbatul care prin stăruinţele sale a împins o femeie căsătorită într-o situaţie ca aceasta de faţă, nu trebuie, ca să ne exprimăm mai popular, „s-o dea de gol”. Trebuie să vă puneţi întrebarea în ce măsură îl puteţi considera pe acest tânăr care – absolut evident, şi aşa cum dealtfel a recunoscut şi singur – e profund îndrăgostit, drept un martor liber, independent şi demn de încredere.
Pe de altă parte, însă, abstracţie făcând de această chestiune a credibilităţii, nu trebuie să vă lăsaţi influenţaţi de aparenţe. În zilele noastre, tinerii se asociază uşor şi cu multă libertate. Ceea ce în tinereţea mea ar fi însemnat o indicaţie concludentă, azi nu mai înseamnă nimic. Cu privire la noaptea care, oricum, a fost petrecută într-o maşină, vă rog să acordaţi atenţie răspunsului pe care pirita l-a dat întrebării mele: „De ce, când li s-au defectat farurile, n-au oprit pur şi simplu o altă maşină, povestind celor dinăuntru ce li s-a întâmplat şi cerând să-i ducă până la Henley?” Răspunsul ei a fost: „Nu ne-a dat prin cap, înălţimea-voastră; i-am cerut domnule Croom să încerce să urmărească o maşină, dar aceasta a dispărut imediat.” Rămâne ca dumneavoastră să chibzuiţi, în lumina acestui răspuns, dacă pirita dorea sau nu să soluţioneze în acest chip simplu dificultatea în care se aflau, şi anume să ajungă cu altă maşină până la Henley, unde, fără îndoială, defecţiunea putea fi reparată; sau de unde, în cel mai rău caz, se putea întoarce la Londra cu trenul. S-a afirmat aici, de către avocatul ei, că să fi sosit la acea oră din noapte la Henley, cu o maşină stricată, ar fi bătut prea tare la ochi. Dar vă rog să vă aduceţi aminte de declaraţia piritei că nu ştia că-i urmărită. Dacă aşa stăteau lucrurile, chibzuiţi, vă rog, dacă problema discreţiei putea fi prezentă în mintea ei.
Privirea lui Dinny îl părăsise pe judecător şi se fixase asupra juriului. Şi, în timp ce scruta lipsa de expresie a celor douăsprezece feţe, un „factor fundamental” precumpănea în mintea ei; e mai uşor să nu crezi decât să crezi. Dacă îndepărtezi efectul de moderare pe care-l poate avea glasul său faţa unui martor, nu va triumfa oare versiunea cea mai picantă a faptelor? Cuvântul „despăgubiri” o făcu să-şi mute din nou ochii la faţa judecătorului.
—… deoarece, spunea acesta, dacă veţi ajunge la o hotărâre în favoarea reclamantului, se va ridica problema despăgubirilor pe care le pretinde. Şi în legătură cu aceasta trebuie să vă atrag atenţia asupra câtorva lucruri importante. Nu s-ar putea spune că cererile de despăgubiri în procesele de divorţ sunt foarte obişnuite în zilele noastre, sau că sunt privite favorabil în acest tribunal. Este neplăcut să cântăreşti femeile în termeni financiari. Nu mai departe de acum o sută de ani, era un lucru obişnuit, deşi ilegal chiar şi pe atunci, ca un soţ să-şi scoată soţia la mezat. Asemenea zile – slavă Domnului – au trecut de mult. Deşi în cadrul acestui tribunal pot fi încă cerute despăgubiri, acestea nu trebuie să aibă ceea ce se numeşte „un caracter vindicativ” şi trebuie să se găsească într-un raport rezonabil cu veniturile complicelui. În cazul de faţă, reclamantul a declarat că dacă i se vor acorda despăgubiri, acestea vor fi depuse pe numele piritei. S-ar putea spune că în vremea noastră acesta-i procedeul uzual, când e vorba de despăgubiri. Dacă va fi necesar să luaţi în considerare problema despăgubirilor, vă amintesc, cu privire la veniturile complicelui, că avocatul său a declarat că nu are nici o sursă de venituri particulare şi s-a oferit să facă dovada acestui fapt. Nu s-a pomenit vreodată că un avocat să facă o declaraţie de acest gen fără să aibă temeiuri sigure şi cred că în această privinţă puteţi lua de bun cuvântul complicelui, şi anume că unică să sursă de existenţă o constituie… hm… slujba; pentru care se pare că primeşte un salariu de peste patru sute de lire pe an. Acestea, deci, trebuie să fie consideraţiile de care urmează să ţineţi seama când veţi hotărî suma la care trebuie să se ridice despăgubirile, în cazul că socotiţi necesar să se plătească despăgubiri. Şi acum, membri ai juriului, luaţi-vă misiunea în primire! Hotărârile voastre sunt de mare importanţă pentru viitorul acestor oameni şi sunt convins că mă pot bizui pe dumneavoastră ca să le acordaţi o maximă atenţie. Dacă doriţi, vă puteţi retrage.
Dinny fu surprinsă de felul cum el însuşi se confundă, aproape în acelaşi moment, în contemplarea unui document pe care-l ridică de pe masă şi-l duse în faţa ochilor.
„E realmente un bătrânel simpatic” gândi Dinny şi ochii i se întoarseră iarăşi spre membrii juriului care-şi părăseau locurile. Acum, când supliciile prin care trecuseră sora ei şi Tony Croom luaseră sfârşit, se simţea prea puţin interesată. Până şi tribunalul era astăzi aproape gol. „Oamenii vin numai când e vorba să se bucure de suferinţele altuia” gândi ea cu amărăciune.
Un glas rosti în spatele ei:
— Dacă vrei s-o vezi pe Clare, e la Tribunalul Suprem Naval. Dornford, în robă şi perucă, se aşezase lângă ea. Cum a fost încheierea judecătorului?
— Foarte corectă.
— Da, este un tip corect.
— Dar cred că avocaţii ar trebui să-şi imprime pe pieptar, cu litere frumoase: „Corectitudinea e o virtute, şi când e ceva mai multă nu vă dăunează”.
— Ar avea acelaşi efect ca şi când ai imprima aceste cuvinte pe zgarda dulăilor de vânătoare. Dar chiar şi în acest tribunal s-au mai remediat lucrurile din punctul ăsta de vedere.
— Mă bucur.
Dornford stătea nemişcat, privind-o. Şi Dinny îşi spunea: „Peruca i se potriveşte cu culoarea feţei”.
Taică-su se aplecă spre ei.
— Dornford, cât timp se acordă pentru plata cheltuielilor de judecată?
— De obicei două săptămâni, dar termenul se mai poate prelungi.
— Concluzia a fost preconcepută, urmă generalul, posomorât. Mă rog, oricum o să scape de el.
— Unde-i Tony Croom? întrebă Dinny.
— L-am văzut când am intrat aici. Lângă fereastra de pe coridor. Ai să-l observi imediat. Vrei să mă duc să-i spun să aştepte?
— Dacă eşti atât de bun…
— Atunci, când se isprăveşte, vreţi să veniţi cu toţii în biroul meu?
După ce primi încuviinţările lor tacite, Dornford plecă şi nu mai reveni.
Dinny şi tatăl ei rămaseră aşezaţi. Un uşier îi aduse judecătorului o comunicare scrisă; judecătorul notă ceva pe ea şi uşierul o duse înapoi juriului. Imediat după aceea, juraţii îşi reluară locurile.
Faţa lată şi simpatică a femeii care semăna cu o menajeră avea o expresie încremenită, de parcă se trecuse peste voinţa ei; şi Dinny ştiu imediat ce avea să urmeze.
— Membri ai juriului, v-aţi pus de acord asupra verdictului?
— Da.
— O socotiţi pe pirita vinovată de adulter laolaltă cu complicele?
— Da.
— Îl socotiţi pe complice vinovat de adulter laolaltă cu pirita?
„Nu-i acelaşi lucru?” se întrebă Dinny.
— Da.
— Şi la ce despăgubiri socotiţi că trebuie condamnat complicele?
— Socotim că trebuie să plătească cheltuielile de judecată a ambelor părţi.
Prin mintea lui Dinny trecu gândul: „Cu cât iubeşti mai mult cu atât ai mai mult de plătit”. Aproape fără să mai asculte cuvintele judecătorului, îi şopti ceva tatălui ei şi se strecură afară.
Tânărul Croom se rezemă de pervazul de piatră al ferestrei şi Dinny gândi că nu văzuse în viaţa ei o figură mai descurajată.
— Ei, Dinny?
— Pierdut. Fără despăgubiri, doar cheltuielile de judecată. Hai să ieşim, vreau să-ţi vorbesc.
Plecară în tăcere.
— Să mergem să ne aşezăm pe chei.
Tânărul Croom râse:
— Pe chei! Minunat!
Nu mai schimbară nici un cuvânt până când nu se aşezară sub un platan căruia încă nu-i dăduseră frunzele în primăvara aceea friguroasă.
— Porcărie! spuse Dinny.
— Am fost un idiot, tot timpul, şi cu asta basta.
— Ai mâncat ceva în ultimele două zile?
— Cred că da. Oricum, am băut mult.
— Să discut cu Jack Muskham şi să încerc să obţin altă slujbă, undeva în afara Angliei.
Dinny simţi că luase un start greşit. Necunoscând sentimentele surorii sale, nu-i putea fi de nici un ajutor.
— Ştiu că sfaturile sunt făcute ca să nu fie urmate, dar n-ai putea să aştepţi încă o lună fără să iei nici o hotărâre?
— Nu ştiu, Dinny.
— Iepele acelea au sosit?
— Încă nu.
— Dar, de bună seamă, nu poţi renunţa la o slujbă înainte ca măcar să o fi început?
— Mi se pare că în momentul de faţă nu am decât o singură misiune – să plec într-un fel, oriunde.
— Cât de bine cunosc acest sentiment! Dar nu săvârşi nici un act disperat! Făgăduieşte-mi! La revedere, dragul meu, trebuie să fug înapoi.
Se ridică şi-i strânse mâna cu putere.
Când sosi la biroul lui Dornford, îi găsi acolo pe tatăl ei, pe Clare şi pe Roger „cel mai tânăr”.
Clare arăta ca şi cum întreaga poveste i s-ar fi întâmplat altcuiva.
Generalul tocmai întreba:
— La cât se va ridica totalul cheltuielilor, domnule Forsyte?
— Aş spune că nu la mai puţin de o mie.
— O mie de lire, pedeapsă pentru că a spus adevărul! Nu-l putem lăsa pe tânărul Croom să plătească mai mult decât partea lui. N-are o lescaie.
Roger „cel mai tânăr” luă o priză de tabac.
— Ei bine, urmă generalul, trebuie să mă duc să alin calvarul soţiei mele. Ne întoarcem azi după-masă la Condaford. Dinny, vii şi tu?
Dinny aprobă cu o mişcare a capului.
— Bine! Multe mulţumiri, domnule Forsyte. Şi deci, hotărârea, pe la începutul lui noiembrie? La revedere.
După ce plecă tatăl ei, Dinny întrebă cu glas scăzut:
— Acum că a trecut, domnule Forsyte, care-i părerea dumneavoastră sinceră?
— Cea de la început: dacă eraţi dumneavoastră în locul surorii dumneavoastră, am fi câştigat.
— Vreau să ştiu dacă îi credeţi sau nu, replică Dinny cu răceala.
— În linii mari, da.
— Este cu neputinţă pentru un avocat să meargă mai departe de atât?
Roger „cel mai tânăr” zâmbi.
— Nimeni nu rosteşte adevărul fără nici o rezervă mintală de un fel sau altul.
„Asta-i drept” gândi Dinny.
— Putem lua un taxi?
În maşină, Clare îi spuse:
— Fă-mi un serviciu, Dinny. Du-mi lucrurile la mine acasă.
— Desigur.
— Nu mă simt în stare să suport Condafordul. L-ai văzut pe Tony?
— Da.
— Cum e?
— Dărâmat.
— Dărâmat! repetă Clare cu amărăciune. Ce altceva puteam face când m-au încolţit aşa cum au făcut-o? Oricum, am minţit de dragul lui.
Dinny, cu privirile pironite drept înainte, îi ceru:
— Când vei putea, spune-mi exact care sunt sentimentele tale faţă de el.
— Când o să ştiu, o să-ţi spun.
— Ar trebui să mănânci ceva, dragă.
— Da, mi-e foame. O să mă opresc aici, în Oxford Street. Mă schimb când îmi aduci lucrurile. Simt c-aş fi în stare să dorm o zi şi-o noapte şi, probabil, n-am să închid un ochi. Când o să ţi se intenteze proces de divorţ, Dinny, nu cere să te aperi… tot timpul după aceea nu te gândeşti decât la ce răspunsuri mai bune ai fi putut da.
Dinny îi strânse braţul şi-şi continuă drumul cu taxiul până-n South Square.
