XXXIV.
Atmosfera de după o bătălie este mai ucigătoare chiar decât cea de pe parcursul ei. Te gândeşti întruna la „ce răspunsuri mai bune ai fi putut da” şi simţi că viaţa nu merită să fie trăită. Legea primară a existenţei fiind urmărită până la concluzia ei logică şi – fie c-ai câştigat sau ai pierdut – nesatisfăcătoare, te simţi stors de vlagă, turtit şi fleşcăit. Acestea erau senzaţiile lui Dinny, deşi nu făcuse decât să dubleze un rol. Incapabilă să se simtă de real folos, se reîntoarse la creşterea porcilor şi-şi petrecu mai bine de o săptămână cu această îndeletnicire, când primi o scrisoare cu antetul:
Kingson, Cuthcott & Forsyte.
Old Jewry
17 martie 1932
Dragă domnişoară Charwell, Doresc să vă aduc la cunoştinţă că am izbutit să ajungem la un aranjament datorită căruia cheltuielile de judecată vor fi acoperite fără să se apeleze nici la domnul Croom, nici la sora dumneavoastră. V-aş fi recunoscător dacă aţi găsi prilejul de a potoli îngrijorările celor doi, precum şi pe ale tatălui dumneavoastră.
Rămân, domnişoară Charwell, al dvs. fidel, Roger Forsyte.
Scrisoarea, sosită într-o dimineaţă însorită, în acompaniamentul maşinii de tuns gazonul şi al parfumului de iarbă cosită, ar fi intrigat-o dacă Dinny n-ar fi detestat acest cuvânt. Se întoarse de la fereastră, spunând:
— Tăticule, avocaţii ne scriu că nu trebuie să ne mai facem griji cu privire la cheltuielile de judecată; au ajuns la un aranjament.
— Cum aşa?
— Nu spun cum, dar îmi cer să-ţi potolesc îngrijorarea.
— Eu nu-i pot înţelege pe avocaţi, bombăni generalul, dar dacă ei spun că-i în regulă, mă bucur. Eram foarte îngrijorat.
— Da, dragule. Puţină cafea?
Dar Dinny îşi reluă meditaţiile asupra scrisorii enigmatice. Oare vreun amănunt descoperit în comportarea lui Jerry Corven să-l fi obligat pe acesta să fie de acord cu asemenea aranjament? Nu exista oare un personaj numit „Împuternicit regal”, care avea puterea să oprească aplicarea hotărârilor? Sau… ce altceva?
Renunţând la primul impuls de a pleca la Tony Croom, pentru că se temea de întrebările pe care i le-ar fi putut pune, luă hotărârea să le scrie lui şi lui Clare. Totuşi, cu cât cumpănea mai mult asupra formulărilor din scrisoarea avocatului, cu atât i se întărea convingerea că trebuie să-l vadă personal pe Roger „cel mai tânăr”. În subconştientul ei fremăta un gând care refuza să se domolească. Prin urmare, aranjă o întâlnire cu el la o cafenea lingă British Museum, aflată în drumul lui de întoarcere din City, şi Dinny se duse acolo direct de la gară. Localul era un simulacru, menit să reproducă, în măsura în care un edificiu din perioada Regenţei95 o poate face, o cafenea boemă, pe care ar fi putut-o frecventa scriitorii Boswell şi Johnson. Podeaua nu era aşternută cu nisip, dar arăta ca şi cum ar fi fost. Nu ţi se mai ofereau pipe lungi de lut, dar găseai în schimb ţigarete lungi de carton. Mobilierul de lemn, lumina difuză. Cum nu se descoperiseră stampe ale vremii care să înfăţişeze „personalul”, chelnerii erau îmbrăcaţi în verde marin. Gravuri reprezentând vechi hanuri de poştă erau atârnate pe pereţi. Câţiva clienţi familiari erau aşezaţi pe la mese, bând ceai şi fumând. Niciunul nu folosea lungile ţigarete de carton. Roger „cel mai tânăr”, şchiopătând uşor, cu aerul lui obişnuit de a nu fi întocmai ceea ce ar fi trebuit să fie, îşi descoperi capul nisipiu şi zâmbi pe deasupra bărbiei.
— Aveţi ceai chinezesc sau indian? întrebă Dinny.
— De care doriţi.
— Atunci, te rog, două cafele cu brioşe.
— Brioşe! Ce ospăţ! Ia uitaţi-vă, domnişoară Cherrell, două vechi încălzitoare pentru pat, din aramă. Mă întreb dacă le-ar vinde.
— Sunteţi colecţionar?
— Adun şi eu câte ceva. N-are rost să ai o casă din secolul al XVIII-lea dacă nu eşti în stare să te ocupi de ea.
— Şi soţia dumneavoastră vă aprobă?
— Nu, ea ţine la modernism, bridge, golf şi alte mondenităţi. Eu unul nu mă pot abţine niciodată când văd argint vechi.
— Eu sunt nevoită să mă abţin, murmură Dinny. Scrisoarea dumneavoastră ne-a adus o foarte plăcută uşurare. Şi într-adevăr niciunul dintre noi nu va trebui să suporte cheltuielile?
— Aşa e.
Dinny cumpăni asupra următoarei întrebări, scrutându-l printre gene. Cu toate înclinaţiile sale de estet, Roger părea extrem de sprinten la minte.
— Şi-acum între noi, domnule Forsyte, cum aţi reuşit să ajungeţi la acest aranjament? E cumva legat de cumnatul meu?
Roger „cel mai tânăr” îşi puse mâna pe inimă.
— Taina unui Forsyte e numai a lui, conform Marmion96. Dar nu trebuie să vă frământaţi.
— Atâta timp cât nu ştiu acest lucru, trebuie să mă frământ şi mă voi frământa.
— Atunci liniştiţi-vă; Jerry Corven nu are nici un amestec.
Dinny mânca o brioşă, păstrând o tăcere absolută, apoi începu să vorbească despre argintul de epocă. Roger „cel mai tânăr” îi ţinu o dizertaţie erudită, făgăduindu-i că dacă îl va vizita pentru un week-end, o să facă din ea o expertă.
Se despărţiră în termeni cordiali, şi Dinny se duse la unchiul ei Adrian. Acelaşi gând continua să-i roadă subconştientul. În zilele călduroase din ultimul timp, copacii înfrunziseră fermecător; squarul unde locuia Adrian era liniştit şi verde de parcă ar fi fost populat de spirite. Nimeni nu era acasă.
— Dar, adaugă slujnică, domnul Cherrell se întoarce cu siguranţă în jurul orei şase, domnişoară.
Dinny aşteptă în cămăruţa lambrisată, plină de cărţi, de pipe şi de fotografii ale Dianei şi ale celor doi copii Ferse. Îi ţinea companie un bătrân câine „coollie”, iar pe fereastra deschisă se furişau zgomotele străzii londoneze. Tocmai mototolea, în joacă, urechile câinelui, când intră Adrian.
— Deci, Dinny, s-a terminat. Sper că te simţi mai bine.
Dinny îi întinse scrisoarea.
— Ştiu doar atât, că nu are nimic de-a face cu Jerry Corven. Îl cunoşti pe Eustace Dornford, unchiule. Vreau să scoţi, în mod discret, de la dânsul dacă el e cel care achită cheltuielile.
Adrian se trase de bărbuţă.
— Nu prea cred c-o să-mi spună.
— Cineva trebuie să le fi plătit, şi nu mă pot gândi decât la dânsul. Nu vreau să mă duc să-l întreb eu.
Adrian o privi fix. Faţa îi era preocupată şi gânditoare.
— Nu-i uşor, Dinny; dar o să încerc. Şi ce-o să se întâmple cu cei doi?
— Nu ştiu; nici ei nu ştiu; nimeni nu ştie.
— Cum reacţionează părinţii tăi?
— Sunt foarte bucuroşi că totul s-a terminat, şi acum că s-a terminat nu se mai sinchisesc prea mult. Unchiule, o să-mi dai de ştire în curând, nu-i aşa?
— Da, draga mea; dar probabil că o să trag o lovitură în gol.
Dinny se îndreptă apoi spre Garajele Melton şi o întâlni pe soră-sa în prag. Clare avea obrajii aprinşi; întreaga-i înfăţişare şi comportare trădau febrilitate.
— L-am invitat astă seară aici pe Tony Croom, îi spuse lui Dinny înainte ca aceasta să plece la gară. Datoriile trebuie plătite.
— Oh! murmură Dinny, şi pentru nimic în lume n-ar fi putut rosti altceva.
Cuvintele lui Clare o urmăriră în autobuzul care o transportă la gara Paddington, în sala de aşteptare, în timp ce mânca un sandviş, în compartimentul trenului care o ducea acasă. „Datoriile trebuie plătite!” Prima lege a respectului de sine. Şi dacă Dornford a achitat cheltuielile de judecată? Să-i fi fost ea într-adevăr atât de preţioasă? Lui Wilfrid îi dăruise totul, din toată inima, cu toate speranţele, cu toată dorinţa. Dacă Dornford dorea ceea ce mai rămăsese… În fond, de ce nu? Renunţă să se mai gândească la ea însăşi şi-şi îndreptă din nou gândul la Clare. Oare la ora asta era cu datoriile plătite? Cei pe care legea îi decretează contravenienţi… trebuie să contravină! Şi totuşi… În câteva minute puteai compromite atât de mult viitor!
Şedea foarte liniştită. Şi trenul uruia în asfinţitul care se topea în înserare.
