XXXV.

Tony Croom petrecuse o săptămână de chin în căsuţa lui transformată, din Bablock Hythe. Depoziţia lui Corven, când fusese rechemat la bară, îi sfâşiase inima, iar dezminţirea lui Clare nu-i potolise cu nimic durerea. În acest tânăr exista o demodată capacitate de gelozie. Fireşte, nu era un lucru nou că o soţie să accepte îmbrăţişarea soţului; dar, în acele împrejurări speciale şi în starea lui de spirit, tânărului Croom lucrul i se păruse cu totul lipsit de cuviinţă, dacă nu chiar monstruos, şi faptul că el însuşi trebuise să depună mărturie, după o asemenea lovitură, mortală, nu făcuse decât să-i zgândărească rana. Dorinţele sexuale sunt guvernate de o tristă iraţionalitate, şi conştiinţa că nu avea dreptul să sufere nu-l alina câtuşi de puţin. Şi acum, la o săptămână după proces, când primi invitaţia de la Clare, se simţi îmboldit pe rând de impulsul de a nu răspunde, de a răspunde răstit, de a răspunde „că un gentleman”, şi, în tot acest timp, ştia foarte bine că avea să se ducă. Fără vreo hotărâre limpede în minte şi cu rană încă proaspătă în inimă, ajunse la Garaje la un ceas după plecarea lui Dinny. Clare îi deschise şi rămaseră timp de un minut uitându-se unul la celălalt, fără să-şi spună o vorbă. În cele din urmă, ea i se adresă râzând:

— Ei, Tony! Nostimă toată chestia, nu-i aşa?

— De un umor desăvârşit.

— Arăţi rău.

— Arăţi minunat.

Aşa şi arăta, într-o rochie roşie, decoltată la gât şi fără mâneci.

— Regret că nu m-am îmbrăcat în haine de seară, Clare. Nu ştiam că vrei să ieşim.

— Nu vreau. Luăm cina aici. Îţi poţi parca maşina în faţă şi poţi rămâne la mine cât îţi place, şi nimănui n-o să-i mai pese. Nu-i drăguţ?

— Clare!

— Lasă-ţi pălăria şi vino sus. Am pregătit o nouă reţetă de coctail.

— Profit de acest prilej ca să-ţi spun că regret totul, nespus de mult.

— Nu fi idiot, Tony. Clare începuse să urce scăriţa spiralată. Ajunsă sus, se întoarse: Haide, vino!

Lăsându-şi pălăria şi mănuşile, Tony o urmă. Pentru ochii unui om zbuciumat şi înnebunit de durere, odaia de sus avea un aer festiv, ca în aşteptarea unei ceremonii sau, poate a unui sacrificiu? Măsuţa era cochet împodobită cu flori, o sticlă cu gât strâmt, pahare verzi, canapeaua drapată într-o cuvertură verde-jad, cu mormane de perne viu colorate. Ferestrele erau deschise, vremea fiind călduroasă, dar perdelele erau aproape îmbinate şi lumina aprinsă. Tony se duse drept la fereastră, sufocat de tulburarea violentă din inima lui.

— În ciuda binecuvântării pe care ne-a dat-o legea, ar fi mai bine să tragi complet perdelele, spuse Clare. Vrei să te speli?

Tony scutură din cap, îmbină perdelele şi se aşeză pe pervaz. Clare se trântise pe canapea.

— N-am putut suporta să te văd în boxă, Tony. Îţi datorez enorm.

— Îmi datorezi! Tu nu-mi datorezi nimic. Eu sunt cel…

— Nu! Eu sunt datornicul.

Clare, cu braţele înnodate sub ceafă, cu trupu-i graţios şi faţa uşor înălţată, iată tot ce visase de atâta amar de vreme, tânjind în toate aceste luni din urmă! Iat-o, aţâţătoare la culme, părând să spună: „Iată-mă! Ia-mă!” Şi Tony rămase nemişcat privind-o. Clipă după care jinduise, la care râvnise, şi n-o putea trăi!

— De ce stai atât de departe, Tony?

Se ridică în picioare, cu buzele zvâcnind; tremurând din toate mădularele, reuşi să ajungă până la masă şi se prinse cu mâinile de speteaza unui scaun. Ochii lui, pironiţi pe ochii ei, scormoneau, scormoneau. Ce se ascundea îndărătul acelor ochi negri care-l priveau? Nu iubire! împlinirea unei îndatoriri? Achitarea unei datorii? Tolerarea unui camarad? Invitaţia făcută cuiva cu care vrei să termini ca să scapi cât mai repede? Dar nu iubire, nu iubirea cu dulcea-i lumină. Şi, deodată, îi apăru în faţa ochilor imaginea ei împreună cu Corven – acolo! Îşi acoperi faţa cu braţul, o zbughi pe treptele de metal ale scăriţei răsucite, îşi înhăţă pălăria şi mănuşile şi se năpusti în maşină. Mintea nu-i reintră în funcţiune până când nu se pomeni pe şoseaua Uxbridge şi i se păru de neînţeles cum de reuşise să ajungă până acolo fără să provoace vreun dezastru. Se purtase ca un idiot. Dar se purtase aşa cum trebuise să se poarte. Expresia uimită de pe faţa ei! Să fie însă tratat ca un creditor! Să fie plătit! Şi încă acolo! Pe canapeaua aceea! Nu! începu să conducă din nou cuprins de o furie frenetică, şi fu readus brusc la realitate de un camion care se hurducă în faţa lui. Noaptea de-abia începuse, caldă şi spuzită de stele. Parcă maşina în faţa unei porţi şi coborî. Rezemându-se de gard, îşi umplu pipa şi o aprinse. Încotro să se ducă? Acasă? La ce bun? La ce bun să se ducă oriunde ar fi? Mintea i se limpezi subit. Să se ducă la Jack Muskham, să-şi dea demisia şi… Kenya! Banii pe care-i avea îi ajungeau numai bine. O să se ivească şi acolo vreo slujbă. Dar să rămână aici? Asta nu! Noroc că nu sosiseră iepele acelea! Sări gardul şi se aşeză pe iarbă. Întins pe pajişte, relaxat, privi în sus. Ce puzderie de stele! Cât mai avea, cincizeci de lire, şaizeci, şi nu datora nimănui nimic. Un vapor spre Africa de est, la clasa turist. Orice, oriunde, departe! Pajiştea, lângă el, era presărată cu ochii mari, bovini, ai margaretelor albindu-se din ce în ce sub clarul de lună; aerul era înmiresmat de iarba mustoasă. Dacă în ochii ei ar fi licărit măcar o singură clipă iubirea! Îşi lăsă din nou capul în iarbă. Nu era vina ei dacă nu-l iubea! Nefericirea lui! Acasă – să-şi adune boarfele, să-şi închidă valiză şi apoi direct la Jack Muskham! Asta o să-i ia toată noaptea. Ar trebui să-i vadă şi pe avocaţii ăia, şi pe Dinny, dac-ar fi posibil. Dar pe Clare? Nu! Pipa i se stinse; luna şi stelele, margaretele cu ochii bovini, parfumul ierbii, umbrele tainice ale serii, atingerea dură a pământului, toate îşi pierduseră puterea de a-l linişti. Să se scoale, să facă ceva, să fie întruna ocupat, până să se vadă din nou pe puntea vaporului, plecat. Se ridică, sări iar gardul şi porni motorul. O ţinu drept înainte, evitând, instinctiv, drumul dintre Maidenhead şi Henley. Trecu prin High Wycombe şi se apropie de Oxford pe la nord. Bătrânul oraş era iluminat şi în straie de seară când îşi făcu Tony intrarea, venind dinspre Headington şi luând-o pe liniştita şosea Cumnor. Se opri pe vechiul şi micul pod de pe Tamisa de sus. Partea aceasta de sus a râului avea ceva deosebit, era atât de liniştită şi de şerpuitoare, ţinându-se deoparte de zarva omenească. Trestiile luceau în clarul de lună, iar sălciile păreau să picure argint în apa de smoală care luneca pe sub crengi. Câteva dintre ferestrele hanului din spate erau luminate, dar nu răzbea nici un sunet de gramofon. Cu luna urcată în cumpăna cerului, stelele păreau nişte împunsături pe firmamentul de culoarea strugurelui; miresmele bancurilor de stuf şi ale ogoarelor de lângă râu, încinse de o săptămână de căldură, îi umpleau nările cu un iz dulceag şi puţin rânced. Brusc se simţi năpădit de un val de dorinţă fizică, atât de des şi atât de îndelung se visase împreună cu Clare, privind ca doi îndrăgostiţi râul şerpuitor, parfumat de aromele câmpului. Cu o smucitură porni din nou maşina, şi o luă pe lângă han, pe şoseaua îngustă. Douăzeci de minute mai târziu se afla în pragul căsuţei lui, privind la odaia scăldată de lună, pe care cu şapte ore în urmă o lăsase scăldată în soare. Trântit pe jos, zăcea romanul pe care încercase să-l citească; resturile prânzului alcătuit din brânză şi fructe nu fuseseră strânse; într-un colţ, o pereche de pantofi maro pe care avusese de gând să-i lustruiască. Bârnele mari, negre, de pe tavanul scund şi din jurul căminului încăpător, bătrânesc, ştirbeau cadrul victorian, cafeniu lucios, în care altminteri s-ar fi înecat suportul de aramă pentru lemne, farfuriile de cositor, urcioarele şi cănile pe care abia apucase să le adune, în speranţa că aveau să-i placă iubitei lui; toate aceste res angusta domi97 îl întâmpinară cu contururi nedesluşite. Se simţi dintr-o dată istovit, bău o jumătate de pahar de whisky cu apă, mânca vreo doi biscuiţi şi se prăbuşi în fotoliul lung, de răchită. Adormi aproape în aceeaşi clipă şi se deşteptă în zori. Se trezi amintindu-şi că avusese de gând să-şi petreacă întreaga noapte cu diverse treburi. Lumina soarelui bătea pieziş în geam. Bău toată apa din urcior şi se uită la ceas. Orele cinci. Deschise larg uşa. Ceaţa dimineţii scânteia pe câmpie. Ieşi, trecând pe lângă boxele ce-şi aşteptau iepele şi pe lângă păşuni. Un drumeag, care cobora în povârniş până la râu, o tăia peste câmpul de iarbă spart de hârtoape năpădite de tufăriş şi presărat cu moviliţe verzi acoperite de aluni şi anini. Nu căzuse rouă, dar iarba şi tufişurile răspândeau un miros reavăn.

La vreo cincizeci de iarzi depărtare de râu, se trânti pe jos, într-o viroagă. Ierburi, albine, păsări, nimic altceva şi totul atât de viu! Zăcu întins pe spate, privind iarba, şi tufărişul, şi cerul dimineţii, albastru, cu scame de nori lânoşi. Poate din pricină că izbutea să vadă atât de puţin din această văgăună a lui, i se părea că simte întreaga Anglie pulsând alături. Aproape de mâna lui, o albină scotocea într-o floare; plutea o mireasmă vagă, ca de ghirlande de margarete; dar mai presus de toate, calitatea ierbii, frăgezimea pe care o simţea atât de aproape, puritatea verdelui! „Măreţie, demnitate şi pace!” Piesa aceea! Cuvintele îi dădură un şoc. Alţi spectatori au râs. Şi Clare a râs. „Sentimentalule! aşa-i spusese. Nici o ţară n-a avut vreodată şi n-o să aibă „Măreţie, demnitate şi pace„!” Probabil că nu, desigur că nu, o ţară, chiar când e propria ta patrie, e un amestec de frumuseţe şi de urâţenie, o generalizare vagă care-i împinge pe dramaturgi să se întreacă pe ei înşişi şi pe jurnalişti să trâmbiţeze vorbe goale. Şi totuşi, nicăieri în alt loc din lume nu poţi găsi un colţ ca ăsta, nu poţi simţi şi vedea asemenea iarbă, o mireasmă atât de fină încât e aproape inodoră, un cer atât de mătăsos şi de lânos, flori atât de gingaşe, cântece de păsări, bătrâneţe şi tinereţe laolaltă! Oamenii n-au decât să râdă, tu nu te simţi în stare să părăseşti o iarbă ca asta! îşi aminti de fiorul care-l străbătuse cu şase luni în urmă când revăzuse iarba englezească. Să-şi părăsească slujbă înainte de a o fi început; să i-o zvârle îndărăt lui Muskham care se purtase atât de frumos cu el! Se răsuci cu faţa-n jos şi-şi lipi obrazul de iarbă. Aşa îi simţea mai bine aroma, nici dulce, nici amară, dar proaspătă, intimă, delicioasă, o mireasmă pe care o învăţase din frageda pruncie, mireasma Angliei. De-ar sosi odată iepele alea şi de s-ar pricepe la ele! Se ridică din nou şi rămase în ascultare. Nici un zgomot de tren, sau de maşină, sau de avion, nici un zgomot de prezenţă umană sau de animal; numai cânt de păsări şi acel ceva nedesluşit şi puţin îndepărtat, un acord prelung şi sinuos, în larg, deasupra firelor de iarbă. Ei bine! Ce rost are să faci tămbălău! Dacă nu poţi avea un lucru, nu-l ai şi pace!