XXXIX.

Adrian îi scria soţiei sale:

Condaford, 10 august.

Scumpa mea scumpă, Ţi-am făgăduit c-o să-ţi fac o descriere exactă şi amănunţită asupra felului cum s-a comportat Dinny. Uită-te la fotografia din „The Lantern” pentru a vedea ideea presei despre: „Mireasa şi mirele ieşind din biserică”. Din fericire, obiectivul acelui aparat indiscret i-a prins exact înainte de a fi făcut vreun pas – deoarece, cu excepţia aparatului de filmat, imaginile astea nu reuşesc niciodată să înregistreze mişcarea, îţi surprind întotdeauna talpa pantofului în ascensiune spre propriu-ţi ochi, îţi moaie şi-ţi pleoştesc genunchiul celuilalt picior şi-ţi şifonează linia pantalonilor. Dornford arăta în formă în stilul său foarte precis; iar Dinny, Dumnezeu s-o binecuvânteze, fără „zâmbetul de mireasă”, ca şi cum ar fi sesizat tot hazul. De când s-au logodit, m-am întrebat tot timpul ce simte ea. Ceea ce-i dăruieşte lui Dornford nu e în nici un caz iubire, dar nu cred să existe vreo repulsie fizică. Ieri, când am întrebat-o: „Din toată inima?” mi-a răspuns: „Oricum, nu cu jumătate de inimă.” Noi amândoi ştim foarte bine în ce măsură se dăruieşte toată atunci când face ceva pentru alţii. De astă dată face ceva pentru ea însăşi. O să meargă înainte, o să aibă copii şi o să-şi facă simţită personalitatea. Lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie şi cred că simte şi ea acest lucru. Dacă nu nutreşte pentru Dornford ceea ce tinerii încrezători de azi numesc „o pasiune zdrobitoare”, în orice caz îl admiră şi-l respectă, şi pe bună dreptate. Pe de altă parte, el ştie de la mine, dacă nu şi de la Dinny, cât îi poate dărui dânsa, şi n-o să se aştepte la mai mult, până n-o să-i vină totul de la sine. Vremea s-a menţinut frumoasă şi biserica – unde, în paranteză fie spus, corespondentul tău a fost botezat – „niciodată n-a arătat mai grozav” cum ar spune Verdant Green101. Enoriaşii aveau o înfăţişare niţel cam medievală, deşi cred că majoritatea feţelor le-ai fi putut vedea la magazinul Woolworth.

În faţa naosului, în locurile cele mai sfinţite, clanul nostru, nobilimea şi aşa-zisa nobilime. Cu cât mă uitam la nobilime, cu atât mă gândeam ce fericire că starea materială în care i-a plăcut lui Dumnezeu să ne plaseze i-a ferit pe Charrwellii din generaţia noastră să arate a nobilime. Până şi Con şi Liz, care au rămas lipiţi de această reşedinţă, n-au amprenta nobilimii. Dacă stai să te gândeşti, e uluitor că mai dăinuie o instituţie de tipul nobilimii; dar bănuiesc că atâta timp cât vor dăinui vânătoarea şi trasul cu puşca, va dăinui şi nobilimea. Îmi aduc aminte, când eram băiat şi mergeam la vânătoare (când reuşeam să încalec o mârţoagă din grajdurile noastre sau ale altora), obişnuiam să mă răzleţesc de ceilalţi, de teama de a nu fi obligat să stau de vorbă, atât de plicticoase erau discuţiile şi muzica nobilimii. Preferabil să fii uman decât nobil sau aşa-zis nobil. Trebuie să-ţi spun că Clare, după tot spectacolul ei de la tribunal, se comportă uimitor şi, din câte am putut să-mi dau seama, nimeni n-a avut tupeul să manifeste faţă de ea anumite sentimente pe care, de fapt, la această oră, nimeni nu le încearcă. După aceea, cu înfăţişări mai puţin cucernice, a venit tot satul. Dinny e marca lor favorită, a fost o adevărată paradă a celor mai vechi locuitori. Câteva figuri impresionante; un bătrân pe care-l cheamă Downer, într-un fotoliu pe rotile, cu toată faţa numai favoriţi şi barbă şi, ici-colo, nişte viclene spaţii arămii. Îşi amintea perfect de Hilary şi de mine când am căzut dintr-un car cu fân, unde nu prea aveam ce căuta. O bătrână doamnă Tibwhite, o simpatică vrăjitoare, care-mi dădea voie întotdeauna să-i şterpelesc zmeură. Copiilor de şcoală li s-a dat o zi de vacanţă. Liz mi-a spus că nici măcar unul la douăzeci dintre ei n-au văzut vreodată Londra, sau n-a ajuns la vreo depărtare mai mare de zece mile de sat. Dar cu tinerii feciori şi cu fetele e cu totul altceva. Fetele au picioare foarte frumoase, ciorapi fini şi rochii pline de gust; iar băieţii costume de postav, gulere şi cravate, rezultatul motocicletelor şi al filmelor. Biserică era încărcată de flori, risipă de clopote şi de răsunătoare acorduri de orgă. Hilary a oficiat slujbă cu obişnuita-i rapiditate, şi bătrânul pastor, care îl asista, se învineţise de furie văzând ritmul în care înainta şi pasajele pe care le omitea. Ei, desigur că vrei să-ţi descriu toaletele. Efectul de ansamblu, aşa cum stăteau în naos, era cel al unei pajişti cu flori de primăvară. Dinny, chiar îmbrăcată în alb, arăta ca o viorea şi, voit sau nu, domnişoarele de onoare erau gătite în ton; şi Monica şi Joan, şi cele două tinere nepoate ale lui Dornford, înalte şi mlădii, toate arătau ca un mănunchi de toporaşi, precedate de patru gâgâlici albastre, toate dulci, dar niciuna aşa de drăguţă ca Sheila. Zău, pojarul ăsta a fost foarte pervers; s-a simţit teribil lipsa ta şi a celor doi copii, iar Ronald, ca paj, ar fi pus vârf la toate. M-am întors pe jos la locuinţă împreună cu Lawrence şi cu Em, aceasta din urmă o prezenţă impunătoare, în gris-fer, cu faţa uşor mânjita „acolo unde lacrimile s-au amestecat cu pudră”. De fapt, a trebuit să mă opresc lângă trunchiul unui copac lovit de trăsnet şi s-o şterg pe faţă cu una din batistele alea de mătase pe care mi le-ai dăruit tu. Lawrence era în mare ţinută, considera întregul spectacol ca lucrul de cel mai bun gust pe care l-a văzut de multă vreme încoace şi nutrea mari speranţe că lira sterlină o să scadă şi mai mult. Em vizitase casa din Campden Hill; prezicea că până într-un an Dinny se va îndrăgosti de Dornford, prezicere care i-a stârnit o nouă lacrimă, aşa încât a trebuit să-i distrag atenţia vorbindu-i despre copacul care realmente a fost lovit de trăsnet în timp ce eu, ea şi Hilary ne adăposteam sub el. „Da, şi-a amintit Em, aţi sărit ca din puşcă – atât de providenţial; şi servitorul a cioplit un condei dintr-o aşchie; dar nu stătea peniţa în el, aşa că i l-am dăruit lui Con, să-l aibă la şcoală, şi el m-a înjurat. Lawrence, am îmbătrânit.” La care Lawrence i-a luat mâna într-a lui şi au mers mână-n mână tot restul drumului.

Recepţia a avut loc pe terasă şi pe pajişti; au venit cu mic cu mare, copiii de şcoală şi toţi ceilalţi, un curios talmeş-balmeş, dar mie mi s-a părut drăguţ. Nu ştiam că sunt atât de ataşat de locul meu de baştină. Oricât de mult ai crede în egalizarea împrejurărilor exterioare, totuşi există ceva legat de locurile foarte vechi. Dacă le laşi să-ţi scape, nu le mai poţi reconstrui, şi apoi au un fel deosebit de a pune peisajul în valoare. Există unele sate şi unele peisaje care par să nu aibă miez, nu-ţi poţi explica de ce, dar par goale pe dinăuntru şi searbede şi plate. Dar un sat bătrânesc îşi răspândeşte inima de jur împrejur. Şi dacă oamenii care-l locuiesc nu-s nişte măgari egoişti, satul înseamnă mult de tot pentru ei, chiar dacă nu-s proprietari de pământuri. Condaford Grange e un fel de ancoră pentru cei din vecinătate. Mă îndoiesc că vei găsi un singur sătean, oricât de nevoiaş, care să-i poarte pică sau care să dorească să-l vadă în ruină. S-au perindat prin el generaţii întregi de iubiri şi de necazuri, şi – Dumnezeu mi-e martor – de lipsuri materiale, iar rezultatul e un cuib ce pare trudit de mâna omului şi foarte deosebit. Totul se schimbă şi, fără îndoială, trebuie să se schimbe, dar una dintre problemele noastre cele mai mari, şi de care ne preocupăm cel mai puţin, este aceea cum să salvăm vechiul care merită să fie salvat, fie el cuprins în privelişti, în case, în castele, în datini sau în tipuri omeneşti. Păstrăm opere de artă, mobile vechi, avem un cult, şi încă unul puternic, al „antichităţii”, fapt împotriva căruia nu obiectează nici spiritul cel mai modern şi avangardist. De ce nu funcţionează această tendinţă şi în viaţa socială? Vechea ordine se schimbă, de acord, dar ar trebuie să fim în stare să conservăm frumuseţea şi demnitatea, şi simţul datoriei, şi bunele purtări, lucruri pe care le-am dobândit foarte lent, şi care se pot spulbera foarte repede dacă nu ne dăm osteneala să le păstrăm într-un fel. Firea omenească fiind ceea ce este, nimic nu apare mai zadarnic decât să razi totul până-n temelie, pentru ca apoi să te apuci să zideşti din nou. Vechea ordine are multe bube, şi în nici un caz nu se poate spune c-a fost prea reuşită, dar, acum c-au sosit cei ce-o demolează, îţi dai seama că într-un ceas se poate dărâma ceea ce s-a clădit veacuri întregi; şi-ţi mai dai seama că atâta timp cât nu te pricepi bine cum să înlocuieşti ceea ce n-a fost perfect prin ceva „mai perfect”, nu faci decât să întorci cursul vieţii îndărăt în loc să-l împingi înainte. Totul este să sesizezi ceea ce merită să fie conservat, deşi n-aş afirma că există foarte mult lucruri de acest fel. Ei bine, toate astea-s foarte-triste. Ca să revin la Dinny, au de gând să-şi petreacă luna de miere în Shropshire, prin locurile de unde se trage Dornford. Apoi se vor întoarce aici pentru o bucată de timp, după care se vor stabili la Campden Hall. Sper, pentru ei, ca vremea frumoasă să dureze. O lună de miere ploioasă, mai ales când unul dintre miri e mai arzător decât celălalt, trebuie să fie foarte obositoare. Rochia cu care a plecat Dinny, dacă doreşti să ştii, era albastră şi-i ajungea până la glezne. Am stat o clipă de vorbă între patru ochi. l-am transmis toate urările tale, şi ea ţi-a transmis aşijderea şi mi-a spus: „Ei, unchiule drag, aproape c-am trecut dincolo de râu. Urează-mi noroc!” Am simţit că mi se umezesc ochii. De ce? Oricum, dacă urările mele de noroc o ajută, a plecat încununată de ele; dar toată povestea cu sărutările de rămas bun e o chestie greu de suportat. Con şi Liz au sărutat-o abia la maşină. M-am simţit că o brută, dar le-am studiat feţele după plecarea lui Dinny. Tinerii au plecat în maşina lui Dornford, condusă de el. După aceea, am şters-o şi eu. Totul e foarte bine, ştiu, dar eu nu-mi simt inima împăcată. Oricât de uşor este, sau va fi, ca să divorţezi, totuşi căsătoria e al naibii de încărcată de finalitate; şi-apoi Dinny nu-i genul de om care să se mărite cu un bărbat îndrăgostit de ea, pentru ca după aceea să-l abandoneze; ea e de tipul demodat „şi la bine şi la rău”, dar sper ca până la urmă să fie „la bine”. Am rătăcit prin livadă şi de acolo am luat-o peste câmp spre pădure. Sper că şi la voi a fost o zi tot atât de minunată ca şi aici. Pădurile astea de fag de pe clina dealurilor sunt mult mai frumoase decât pâlcurile de fagi plantaţi ordonat pe dune, cu toate că şi ei îţi dau senzaţia de templu, chiar dacă n-au alt rost decât să delimiteze hotarele ogoarelor şi să le ţină umbră oilor. Te încredinţez că pădurea, la ceasurile cinci şi jumătate, era fermecată. Am urcat clina, m-am aşezat pe jos şi mi-am umplut sufletul. Suliţe lungi de soare, printre crengile unduioase, împroşcând cu aur trunchiurile; şi peticele atât de verzi şi de răcoroase dintre ele, nu găseşti decât un singur cuvânt care să le definească: sfânt. Copacii, mulţi dintre ei, se înalţă golaşi până la un anumit nivel, şi unele tulpini păreau de-a dreptul albe. Foarte puţină vegetaţie măruntă şi aproape nici un fel de „viaţă” decât gaiţe şi o veveriţă cafenie. Când te afli într-o pădure ca asta, şi te gândeşti la taxe de moştenire şi la lemn de vânzare, ţi se întoarce inima pe dos de parc-ai fi înghiţit o mâncare alcătuită numai din ceapă. În viziunea Domnului, două sute de ani ar putea să însemne ziua de ieri, dar în viziunea mea, mărturisesc că înseamnă eternitatea. În pădurile astea nu se mai vânează, aşa că oricine le poate cutreiera. Bănuiesc că tinerii le colindă, ce loc minunat să te plimbi, îndrăgostit! M-am aşezat pe un petic de soare şi m-am gândit la tine; doi porumbei sălbatici, cenuşii, s-au cocoţat pe o creangă la cincizeci de iarzi depărtare şi au început să pălăvrăgească în tihnă unul cu celălalt, aşa încât nu mi-ar fi stricat să am un binoclu. Prin locurile despădurite, unde copacii au fost tăiaţi, cresc ierburi perene şi pelin, ' degeţelul roşu nu s-a prea aciuit pe aici. Totul foarte odihnitor, cu excepţia unui junghi de tristeţe că totul era atât de verde şi de frumos. Ciudată această „tristeţe a frumuseţii”! Poate că e conştiinţa perisabilităţii care stă la pândă, poate conştiinţa că odată va trebui să te desparţi de toate şi, cu cât sunt mai frumoase lucrurile, cu atât mai dureroasă e pierderea lor. Asta e o defecţiune în alcătuirea noastră. Ar trebui să simţim astfel: cu cât e mai minunată frumuseţea gliei, cu cât e mai încântător paravanul de lumină, de adiere, de frunziş, de fapt cu cât e mai fermecătoare natura, cu atât mai adâncă şi mai dulce va fi odihna noastră în sânul ei. Cât de neînţeles e totul! Ştiu că priveliştea unui iepure mort într-o pădure ca asta mă impresionează mult mai mult decât atunci când îl văd la măcelărie. Am trecut pe lângă un iepure mort când am făcut drumul de întoarcere; fusese ucis de o nevăstuică; forma-i flască, neînsufleţită, părea să spună: „Ce păcat că sunt mort!” S-ar putea ca moartea să fie bună dar viaţa-i mult mai bună. O fiinţă moartă, care îşi păstrează încă forma, te impresionează groaznic. Forma este viaţă, şi din momentul în care viaţa s-a stins, nu poţi înţelege de ce forma rămâne formă chiar pentru un timp cât de scurt. Mi-ar fi plăcut să stau locului şi să văd luna răsărind şi trăgând cu ochiul la pădure, răspândindu-şi încet fantomatica-i lucire; atunci poate c-aş fi avut senzaţia formei care trăieşte în consistenţe rarefiate, senzaţia că fiecare dintre noi, chiar şi iepurii morţi, şi păsările, şi fluturii de noapte, se mişcă încă şi-şi păstrează fiinţa, ceea ce poate fi adevărat din câte ştiu eu sau voi şti vreodată.

Dar cina era anunţată pentru ora opt, aşa încât a trebuit să mă întorc în timp ce lumina era încă verde-viorie – uite cum se strecoară aliteraţia ca un pârâiaş invizibil. Afară, pe terasă, l-am întâlnit pe Foch, prepelicarul lui Dinny. Cum îi ştiam povestea, aveam impresia că am întâlnit o stafie, nu pentru c-ar fi urlat; dar mi-a adus aminte cu intensitate de tot ce-a suferit Dinny. Stătea pe labe, privind în jos, aşa cum privesc câinii.

Îndeosebi prepelicarii, când se simt depăşiţi de viaţă, când singurul miros pe care-l caută nu mai este acolo, pentru moment. Când or să se întoarcă, or să-l ia desigur cu ei la Campden Hill. Am urcat la mine, am făcut o baie, m-am îmbrăcat şi am rămas la geam, ascultând sforăitul unui tractor care cosea grâul şi îmbătându-mă de adierile parfumate ale caprifoiului căţărat şi înflorit în jurul ferestrei. Acum înţeleg ce voia să spună Dinny prin „dincolo de râu”. Dincolo de râul pe care-l tot visa şi pe care nu izbutea să-l treacă. Ei bine, toată viaţa treci râuri, sau te îneci pe parcurs. Nădăjduiesc, cred, că va ajunge la ţărm. Cina a fost aşa cum sunt toate cinele, nu s-a discutat despre Dinny, n-am suflat o vorbă despre ceea ce simţeam fiecare. Am jucat cu Clare o partidă de biliard, am găsit-o mai dulce şi mai drăguţă ca oricând. Şi apoi am rămas cu Con până la miezul nopţii, în aparenţă cu scopul de a nu ne spune nimic. O să le lipsească foarte mult, mă tem.

Tăcerea din camera mea, când am urcat, era înmărmurită, iar clarul de lună aproape galben. Acum, luna se ascunde pe după un ulm, iar luceafărul scânteiază deasupra unei ramuri uscate. S-au mai ivit şi alte stele, dar foarte nedesluşite. E o noapte anacronică, departe de timpul nostru, departe chiar de lumea noastră. Nici un vaiet de cucuvea, dar caprifoiul e parfumat. Şi-aşa, dragostea mea, aici se sfârşeşte povestea. Noapte bună.

Al tău care te iubeşte, Adrian.

SFÂRŞIT