XXXVIII.

În timpul acestui ciudat week-end, în care numai Michael şi Fleur se simţeau la largul lor, Dinny îşi primi lămurirea dorită, în timp ce hoinărea prin grădină.

— Em îmi spune, i se adresă Fleur, că eşti foarte frământată în legătură cu cheltuielile alea de judecată, zice că tu ai impresia că le-ar fi plătit Dornford, ceea ce îţi creează o obligaţie faţă de dânsul.

— Mă rog, e un lucru menit să te frământe, e ca şi cum ai constata brusc că nu mai datorezi nimic la croitor.

— Draga mea, îi zise Fleur, ţi-o declar strict confidenţial, eu le-am plătit. Roger a venit la noi la cină şi a făcut mare tapaj cât îi este de penibil să trimită asemenea notă de plată unor oameni care nu prea au bani de prisos, şi ca urmare am stat de vorbă cu Michael şi i-am expediat lui Roger un cec. Tatăl meu a făcut avere de pe urma legii, aşa încât mi s-a părut un lucru potrivit.

Dinny căscă ochii.

— Uite ce-i, continuă Fleur luând-o de braţ, mulţumită guvernului care a convertit împrumutul, toate acţiunile mele au crescut de zece ori, aşa încât, chiar după ce-am plătit cele nouă sute de lire şi ceva, tot am rămas de vreo cincisprezece ori mai bogată decât am fost, şi acţiunile sunt în continuă creştere. Nu ţi-am spus acest lucru decât ţie, în taină, pentru că m-am temut să nu te influenţeze în hotărârea ta cu privire la Dornford. Spune-mi: te-ar fi influenţat?

— Nu ştiu, răspunse Dinny sec.

Şi chiar nu ştia.

— Michael spune că Dornford e omul cel mai pur pe care l-a cunoscut de multă vreme încoace. Şi Michael e foarte sensibil la oameni puri. Ştii, spuse Fleur brusc dându-i drumul de braţ, Dinny, tu mă nedumereşti. Oricine îşi poate da seama că eşti făcută să fii soţie şi mamă. Desigur, ştiu prin ce-ai trecut, dar morţii cu morţii şi viii cu viii. Aşa este, şi eu am trecut prin ce-ai trecut tu. Prezentul şi viitorul interesează şi prezentul suntem noi, iar copiii sunt viitorul. Şi tu îndeosebi, tocmai pentru că eşti atât de fixată de tradiţie şi continuitate, ar trebui să duci neamul mai departe. Orice om care lasă ca o amintire să-i ruineze viaţa… iartă-mă, drăguţo, dar în cazul tău e limpede: acum sau niciodată. Şi ca să mă gândesc la tine cu un „niciodată” scris pe frunte, e prea dezolant. Eu am foarte puţin simţ moral, continuă Fleur mirosind un trandafir, dar în schimb am mult simţ practic şi, pur şi simplu, nu suport să văd lucruri irosite.

Dinny, impresionată de privirea acelor ochi cafenii, cu albul atât de limpede, rămase nemişcată şi răspunse calm:

— Dacă aş fi fost şi eu catolică, n-aş mai fi stat nici un moment la îndoială.

— Mănăstirea? replică Fleur răstit. Nu! Mama mea-i catolică, dar… Nu! Oricum, nu eşti catolică. Nu, draga mea, căminul e pentru tine. Cealaltă soluţie e falsă, ştii. Ori una, ori alta.

Dinny zâmbi.

— Îmi pare rău că necăjesc oamenii. Îţi plac rozele asta „Angele Pernet”?

În cursul zilei de sâmbăta nu avu prilejul să discute cu Dorford, acesta fiind ocupat cu munca de lămurire a fermierilor din jur. Dar după cină, când Dinny ţinea scorul celor patru care se aşezaseră la masa de joc, Dornford veni lângă ea.

— Veselie în casă, spuse ea adăugind cele patru puncte ale lui Fleur. Cum i-ai găsit pe fermieri?

— Plini de încredere…

— Plini de…?

—… că orice s-ar face nu poate decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile.

— O! Ah! Aşa s-au învăţat.

— Şi ce-ai mai făcut tu toată ziua, Dinny?

— Am cules flori, m-am plimbat cu Fleur, m-am jucat cu „Scrobitu” şi m-am amuzat cu porcii.

— Cinci puncte pentru tine, Michael, şi şapte puncte pentru partea adversă. Ăsta e un joc foarte creştinesc, te porţi faţă de alţii cum ai dori să se poarte alţii faţă de tine. Apropo, dacă vrei să mergi mâine la slujbă, te poţi duce la Oxford.

— N-ai vrea să vii şi tu cu mine?

— Ba da. Îmi place Oxfordul şi n-am fost la o slujbă catolică decât o singură dată. În trei sferturi de oră putem fi cu maşina acolo.

Privirea pe care i-o aruncă i-o evocă pe cea a prepelicarului Foch, când se reîntorcea la el după o absenţă mai lungă.

— Atunci la nouă şi un sfert, în maşina mea…

A doua zi, pe când erau aşezaţi, unul lângă celălalt, în maşină, Dornford întrebă:

— Vrei s-o decapotăm?

— Te rog.

— Dinny, e ca într-un vis.

— Aş dori ca visele mele să fie atât de line…

— Visezi mult?

— Da.

— Frumos sau, urât?

— Ei, ca toate visele, şi aşa şi aşa.

— Ai vreun vis care se repetă?

— Unul. Un râu peste care nu pot să trec.

— Ah! Ca un examen pe care nu-l poţi lua. Visele sunt necruţător de revelatoare. Şi dacă ai putea trece peste râul acela din vis ai fi mai fericită?

— Nu ştiu.

Urmă o tăcere, pe care o rupse Dornford:

— Maşina asta e de un tip nou. Vitezele se schimbă automat. Dar nu-ţi prea place să conduci, nu-i aşa?

— Conduc prosteşte.

— Vezi, Dinny, tu nu eşti modernă.

— Nu. Sunt mai puţin capabilă decât majoritatea oamenilor.

— În felul tău eşti mai capabilă decât toţi cei pe care-i cunosc.

— Vrei să spui că mă pricep la aranjatul florilor.

— Şi te pricepi să sesizezi o glumă; şi să fii… o comoară.

Dinny gândi că era ultimul lucru care se pricepuse să fie în ultimii doi ani, aşa încât se mulţumi să-l întrebe:

— Ce colegiu ai urmat la Oxford?

— Oriel.

Şi conversaţia scăpătă.

Finul fusese în parte adunat în căpiţe şi în parte zăcea încă împrăştiat, iar aerul miezului de vară era îmbălsămat de aromă.

— Mă tem, spuse Dornford pe neaşteptate, că n-am chef să mă duc la masă. Am atât de puţine prilejuri să fiu singur cu tine, Dinny… Hai s-o luăm spre Clifton şi să ne instalăm într-o barcă.

— Da, e prea frumos afară ca să stăm înăuntru.

Cotiră la stânga şi, trecând prin Dorchester, ajunseră la şerpuirile şi falezele stâncoase ale Tamisei la Clifton. Lăsară maşina, închiriară o barcă lată şi după ce vâsliră puţin, o traseră la mal.

— Iată, observă Dinny, un frumos exemplu de ce se alege din intenţiile generoase. „A face câte un pic din ceva” nu prea seamănă cu ceea ce te aşteptai să faci, nu-i aşa?

— Nu, dar adeseori e preferabil.

— Regret că nu l-am luat pe Foch; îi place orice fel de vehicul în care poate stă pe picioarele lui şi în care se poate simţi rău.

Dar în acel ceas pe care-l petrecură pe apă, abia dacă-şi vorbiră. S-ar fi zis că dânsul înţelegea – ceea ce, de fapt, nu se întâmpla în realitate – că în acea somnolentă linişte de vară, legănată pe apă, jumătate în soare, jumătate în umbră, Dinny se simţea mai aproape de el decât oricând până atunci, într-adevăr i se păreau odihnitoare, pline de tihnă, acele lungi momente lenevoase în care nu era nevoită să vorbească, ci doar să absoarbă soare prin toţi porii, vara cu miresmele ei, cu zumzetul, cu mişcarea-i domoală, cu duhu-i verde planând indiferent şi netulburat, cu mlădierea uşoară a trestiilor şi clipocitul apei şi cu etern îndepărtata chemare din copaci a porumbeilor de pădure! Descoperea adevărul spuselor lui Clare că unul din meritele lui era acela de „a nu te trage de limbă”.

Când se întoarseră la reşedinţă, Dinny gândi că fusese una dintre cele mai tihnite şi mai plăcute dimineţi din câte cunoscuse vreodată. Dar îşi dădu seama din privirea lui Dornford că între vorbele lui: „Îţi mulţumesc, Dinny, a fost divin” şi între sentimentele lui reale se săpase un gol profund. Felul în care-şi strunea simţirile era de-a dreptul nefiresc. Şi, aşa cum îi stă bine unei femei, compasiunea lui Dinny se prefăcu repede în iritare. Orice era preferabil decât această veşnică înfrânare, acest desăvârşit respect, răbdare şi nesfârşita aşteptare.

Şi, pe cât de mult fuseseră împreună dimineaţa, pe atât de puţin se întâlniră după-masa. Ochii lui, fixaţi asupră-i cu nostalgie şi un soi de reproş, deveniră o nouă sursă de agasare, şi Dinny evită cu grijă să arate că-i observase. „Foorrrte parvarsă” ar fi spus bătrâna ei dădacă scoţiană.

Urându-i „noapte bună” în capul scării, Dinny încercă o plăcere sadică văzând expresia descurajată de pe faţa lui şi, în acelaşi timp, senzaţia ascuţită că se poartă ca o bestie. Se duse la culcare ciudat de răscolită şi înfuriată pe ea, şi pe el, şi pe întreaga omenire.

— Fir-ar să fie! bombăni ea dibuind după întrerupător.

Un hohot de râs o făcu să tresară. Clare, îmbrăcată într-o pijama de-a ei, cocoţată pe pervazul ferestrei, fuma o ţigară.

— Nu aprinde, Dinny; hai, vino să stai aici cu mine, să pufăim împreună.

Trei geamuri larg deschise lăsau să pătrundă noaptea aşternută sub un cer violaceu, tremurând de stele. Dinny, privind afară, spuse:

— Unde-ai fost toată după-masa? Nici măcar n-am ştiut că te-ai întors.

— N-ai o ţigară? S-ar zice că ai nevoie de o consolare.

Dinny pufăi o gură de fum.

— Am nevoie. Mi-e silă de mine însămi.

— Aşa mi-era şi mie, murmură Clare, dar acum mă simt mai bine.

— Dar ce-ai făcut?

Clare râse din nou, şi în sunetul râsului ei era ceva care-o făcu pe Dinny să întrebe:

— L-ai văzut pe Tony Croom?

Clare se lăsă pe spate şi gâtul îi scânteie alb.

— Da, draga mea. Eu şi Fordul am şters-o. Dinny, doar avem acoperirea legii. Şi Tony nu mai arată acum ca un orfan îndoliat.

— O! făcu Dinny. Şi-apoi mai emise un: O!

Vocea surorii ei, caldă, languroasă şi satisfăcută, făcu să i se aprindă obrajii şi să i se taie respiraţia.

— Da, îl prefer ca amant decât ca prieten. Cât de înţeleaptă e legea, ştia ea ce-ar fi trebuit să fim. Şi îmi place căsuţa lui transformată. Numai căminul din camera de sus trebuie să fie inaugurat.

— Aveţi de gând să vă căsătoriţi?

— Draga mea, cum ar fi posibil? Nu, o să trăim în păcat. Mai târziu, o să vedem noi. Cred că perioada asta de „nisi”99 e foarte instructivă. Tony va veni la mine pe la mijlocul săptămânii, şi eu o să plec la el la sfârşitul săptămânii. Şi totul e atât de legal!

Dinny râse. Clare îşi îndreptă spatele, cuprinzându-şi genunchii cu braţele.

— Sunt fericită cum n-am mai fost de multă vreme încoace. Nu-i plăcut să-i faci pe alţii să sufere. Şi-apoi, femeile trebuie să fie iubite, aşa le stă bine. Şi bărbaţii la fel.

Dinny se aplecă peste fereastră şi noaptea îi răcori obrajii. O noapte frumoasă şi adâncă, cu contururi încremenite, întunecate şi meditative. Prin tăcerea compactă se auzi un uruit îndepărtat, care crescu devenind zgomotul distinct al unui automobil răzleţ, şi, printre copaci, zări lumina farurilor argintind în treacăt gardul viu, apoi murind dincolo de câmpul vizual. Apoi fâşâitul deveni tot mai stins şi tăcerea se înstăpâni iarăşi. Un fluture de noapte trecu în zbor razant şi o pană albă de porumbel pluti în jos, răsucindu-se în aerul nemişcat. Dinny simţi braţul surorii ei cuprinzându-i mijlocul.

— Noapte bună, scumpo! Hai să ne sărutăm.

Retrăgându-se din noapte, Dinny strânse în braţe trupul zvelt îmbrăcat în pijama. Obrajii li se atinseră şi fiecare dintre ele se simţi mişcată de fierbinţeala feţei celeilalte, Clarei i se păru o binecuvântare, iar lui Dinny un soi de molipsire, ca şi cum ardoarea întârziată a sărutărilor pătrundea în sângele ei.

După ce plecă sora ei, Dinny se învârti în sus şi-n jos, plină de neastâmpăr; prin camera întunecată. „Nu-i plăcut să-i faci pe alţii să sufere! Femeile trebuie să fie iubite… Şi bărbaţii la fel…” Un mic profet convertit de fulger, că Pavel în drum spre unde o mai fi fost. Se plimbă în sus şi-n jos, în sus şi-n jos, până când, în cele din urmă, istovită, aprinse lumina, se dezbrăcă, se înfăşură într-un capot şi începu să-şi perie părul. În timp ce se peria, îşi privea, fascinată, imaginea reflectată în oglindă, ca şi cum nu se mai văzuse de foarte multă vreme. Ardoarea care o molipsise părea să-i stăruie încă în obraji, în priviri şi în păr, şi îşi apăru în propriii ei ochi nefiresc de vioaie; sau poate că soarele, cât timp se legănase cu Dornford în barcă, îi infuzase acea fierbinţeală în vine? Termină cu periatul, îşi strânse părul la spate şi se vârî în pat. Lăsase geamurile deschise, perdelele netrase; culcată în întunericul cămăruţei ei strâmte, faţă-n faţă cu noaptea înstelată! Ceasornicul din hol bătu slab miezul nopţii, rămăseseră doar trei ceasuri şi ceva până avea să se lumineze de zi! Se gândi la Clare, în camera învecinată, cufundată într-un somn plăcut. Se gândi la Tony Croom, îmbătat de fericire în căsuţa lui transformată, şi vechiul refren din Opera cerşetorilor100 îi reveni în minte:

Cu dezmierdări şi sărutări.

Te topeşte-n plăcere şi în dulci uitări.

Dar ea? Ea nu putea să doarmă. Simţea nevoia, aşa că uneori în copilărie, să colinde, să exploreze misterul miezului de noapte, să se aşeze pe scări, să tragă cu ochiul prin odăi, să se cuibărească într-un fotoliu. Se dădu jos din pat, îşi îmbrăcă halatul şi papucii şi ieşi din cameră. Se aşeză pe treapta de sus a scării, cuprinzându-şi genunchii cu braţele şi ascultând. Nici un zgomot în bătrâna casă cufundată în beznă, doar un râcâit slab, al vreunul şoricel aflat la treabă. Se ridică şi, apucându-se de balustradă, se strecură muţeşte jos. Holul mirosea uşor a mucegai, prea multă mobilă şi lemnărie veche pentru a suporta uşile închise peste noapte. Bâjbâi până la uşa salonului şi o deschise. Aici, florile şi parfumul de „potpourri” de anul trecut şi fumul stătut de ţigară umpleau aerul de un iz greu. Îşi croi drum până la una din uşile de sticlă, dădu draperiile la o parte şi o deschise. Rămase un minut la fereastră, trăgând adânc aer în piept. Cât întuneric, câtă linişte, câtă căldură! în lumina stelelor putea zări doar sclipirea frunzelor de magnolia. Lăsând fereastra deschisă, îşi căută fotoliul favorit şi se cuibări în el, strângându-şi picioarele sub ea.

În ascunzişul fotoliului, cuprinzându-se singură în braţe, încercă să regăsească senzaţia că ar fi fost încă un copil. Aerul nopţii o scălda, ceasul ticăia şi fierbinţeala din vinele ei părea să se răcorească în ritmul tictacului. Închise puternic pleoapele şi se lăsă pătrunsă de o senzaţie de tihnă pe care o încerca întotdeauna în fotoliul acela bătrânesc, o senzaţie că era cuprinsă în braţe şi ocrotită; dar somnul nu se lipi de ea. Pe fereastra din spatele ei, odată cu luna care se înălţa, se furişase o prezenţă, o lumină stranie şi scotocitoare, care făcea ca fiecare obiect familiar să se decupeze într-o imagine de-o fantomatică asemănare cu sine însuşi. Ca şi cum încăperea s-ar fi trezit la viaţă pentru a-i ţine tovărăşie; şi vechiul simţământ care o invada uneori, şi anume că bătrâna casă avea o viaţă a ei proprie, că simţea, vedea, cunoştea răgazuri de somn şi de trezie, încolţi din nou. Deodată, auzi paşi pe terasă şi se ridică speriată.

Cineva spuse:

— Cine e? E cineva aici?

O siluetă se profilă în uşa de sticlă deschisă; recunoscuse glasul lui Dornford şi răspunse:

— Doar eu…

— Doar tu!

Îl văzu intrând, oprindu-se lângă fotoliu, privind în jos. Purta încă hainele de seară şi, cum stă cu spatele spre lumină, de-abia îi putea desluşi faţa.

— Dinny, s-a întâmplat ceva?

— Pur şi simplu n-am putut să dorm. Şi dumneata?

— Am avut ceva de lucru în bibliotecă. Am ieşit pe terasă ca să respir puţin aer curat şi am văzut uşa deschisă.

— Care dintre noi doi o să rostească acum: „Ce minunat!”? Niciunul dintre ei nu rosti nimic. Dar Dinny se desfăcu din propria-i îmbrăţişare şi-şi lăsă picioarele în jos.

Deodată, Dornford îşi duse mâinile la frunte şi se întoarse cu spatele la ea.

— Iartă-mă că mă port astfel, murmură el. Desigur că nu mă aşteptam…

Se întoarse din nou şi se lăsă în genunchi lângă ea.

— Dinny, pentru mine e sfârşitul lumii, doar dacă… Dinny îşi puse mâinile pe părul lui şi-i răspunse liniştit:

—… e începutul.