XXXVI.

În clipa când Dinny plecă de la el, Adrian făcu banala descoperire că făgăduise un lucru pentru care era necesară o întreagă performanţă. Să determini pe un avocat al Colegiului Regal să se dea de gol, şi cum, mă rog? Ca să se ducă la dânsul, prea ar fi fost cusut cu aţă albă. Să-l invite la el, dar nu-i cu putinţă să sondezi un musafir. Dacă i-ar cere lui Em, i-ar invita pe amândoi la cină, mai ales dacă i-ar da a înţelege că-i vorba de Dinny; dar chiar şi aşa…! Aşteptă ca să se consulte cu Diana şi, după masa de seară, se duse în Mount Street. Îşi găsi neamurile jucând pichet.

— Patru rigi, spuse Lady Mont. Atât de demodaţi, Lawrence şi eu şi Mussolini. Adrian, ai venit pentru ceva?

— Fireşte, Em. Vreau să-l inviţi pe Eustace Dornford la o cină, împreună cu mine, ca să-i pot vorbi.

— Asta-i în legătură cu Dinny. Nu pot să-l determin pe Lawrence să fie cavaler. Ori de câte ori am eu patru rigi, are el patru aşi. Când?

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

— Sună, dragă.

Adrian sună.

— Blore, telefonează-i domnului Dornford şi invită-l la cină. Haine de seară.

— Pe când, my lady?

— În prima seară liberă din agenda mea. Ca la dentist, adăugă ea când Blore se retrase. Povesteşte-mi despre Dinny] N-a mai fost pe la noi de când cu procesul.

— Procesul, repetă Sir Lawrence, s-a desfăşurat în bună măsură aşa cum era de aşteptat, nu găseşti, Adrian? Ceva repercusiuni?

— Cineva a achitat cheltuielile de judecată şi Dinny î| suspectează pe Dornford.

Sir Lawrence lăsă jos cărţile din mină.

— Asta prea miroase a ofertă directă.

— O, el n-o să recunoască în ruptul capului, dar Dinny îmi cere să descopăr adevărul.

— Dacă nu vrea să recunoască, atunci de ce-ar fi făcut-o?

— Cavaleri, murmură Lady Mont, care purtau la sân mănuşa unei femei şi se lăsau omorâţi şi nimeni nu ştia cui aparţinuse mănuşa. Da, Blore?

— Domnul Dornford e bucuros să vină la cină luni seara, my lady.

— Atunci trece-l în agendă. Şi pe domnul Adrian.

— Adrian, să pleci împreună cu el după cină, şi întreabă-l atunci, îl sfătui Sir Lawrence, bate mai puţin la ochi; şi, Em, nici o aluzie, nici măcar un suspin sau un geamăt.

— E o creatură drăguţă, comentă Lady Mont. Atât de palid şi de smead…

În seara de luni, Adrian plecă împreună cu „creatura drăguţă, palidă şi smeadă”. Aveau mai mult sau mai puţin aceeaşi direcţie, întrucât Dornford nu se mutase încă în casa nouă. Spre uşurarea lui Adrian, însoţitorul său părea la fel de bucuros de prilej, căci se porni pe dată să vorbească despre Dinny.

— Am dreptate sau nu să cred că s-a întâmplat ceva cu Dinny în ultimul timp, nu mă refer la proces, ci atunci când a fost bolnavă şi aţi plecat împreună în străinătate?

— Da. Omul de care ţi-am povestit că fusese îndrăgostită cu doi ani în urmă s-a înecat în Siam.

— O!

Adrian îl privi pe furiş. Oare ce exprima faţa lui Dornford – preocupare, uşurare, speranţă, compătimire? Dar pe chip nu i se vedea decât o uşoară încruntare.

— Dornford, vreau să te întreb ceva. Cineva a plătit cheltuielile de judecată imputate lui Croom în urma procesului.

Sprâncenele erau acum înălţate, dar faţa nu spunea nimic.

— M-am gândit că s-ar putea ca dumneata să ştii cine a făcut-o. Avocaţii nu vor să spună altceva decât că achitarea nu a venit de la partea adversă.

— N-am idee.

„Va să zică aşa, gândi Adrian. Nu pot obţine mai mult de atât, dar dacă minte, ştie să mintă.”

— Îmi place tânărul Croom, adăugă Dornford. S-a purtat cuviincios şi a avut mare ghinion. Lucrul ăsta o să-l salveze de la a fi declarat falit.

— Totuşi e o chestiune cam misterioasă, continuă Adrian.

— Aşa e.

„Până la urmă, îşi spuse Adrian, cred că el a făcut-o. Dar ce faţă de piatră!” Cu voce tare, urmă însă:

— Cum o găseşti pe Clare după proces?

— Ceva mai cinică. Azi-dimineaţă, la călărie, şi-a exprimat, cu oarecare libertate, punctul de vedere asupra profesiunii mele.

— Crezi că o să se mărite cu Croom?

Dornford clătină din cap.

— Mă îndoiesc, mai ales dacă ceea ce-aţi spus despre cheltuielile de judecată e adevărat. Ar fi făcut-o, poate, dintr-un simţ al obligaţiei, dar altfel, cred că procesul i-a redus mult şansele bietului om. Nu-l iubeşte cu adevărat, cel puţin asta-i părerea mea.

— Corven a deziluzionat-o total.

— Rareori am văzut o faţă mai deziluzionată decât a lui, murmură Dornford. Dar ea îmi face impresia că are de gând să-şi creeze o viaţă amuzantă. Are curaj şi, ca toate femeile tinere din ziua de azi, e structural independentă.

— Da. Pe Clare n-aş putea s-o văd într-o viaţă domestică.

Dornford rămase o clipă tăcut. Apoi întrebă brusc:

— Aţi spune acelaşi lucru şi despre Dinny?

— Mă rog, pe Clare n-o pot vedea în chip de mamă. Pe Dinny, da. Pe Dinny n-o pot vedea azi aici, mâine colo şi pretutindeni; pe Clare, da. Totuşi, „domestic” nu-i cuvântul potrivit pentru Dinny.

— Nu! izbucni Dornford cu fervoare. Nu ştiu care-i cuvântul potrivit pentru ea. Credeţi foarte mult în Dinny, nu-i aşa?

Adrian încuviinţă:

— Enorm.

— Pentru mine întâlnirea cu ea a fost teribilă, rosti Domfora cu glas scăzut; dar mi-e teamă că pentru dânsa, până în prezent, întâlnirea cu mine nu a însemnat nimic.

— Trebuie să ţii seama de multe, îl consolă Adrian. Răbdarea e o virtute, sau cel puţin aşa era înainte ca lumea să fi sărit în sus în flacăra iadului din care n-a mai revenit pe pământ98.

— Dar mă apropii de patruzeci de ani.

— Şi Dinny se apropie de douăzeci şi nouă.

— Cele ce mi-aţi spus adineauri schimbă în vreun fel lucrurile sau… nu?

— Despre Siam? Cred că da… că le schimbă mult.

— Bine, vă mulţumesc.

Se despărţiră cu o puternică strângere de mină şi Adrian o luă în direcţia nord. Mergea agale, gândindu-se la bilanţul care pune faţă-n faţă nelimitatele conturi ale fiecărui îndrăgostit. Nici valuri întregi de capital, şi nici un fel de poliţe de asigurare n-ar putea să reglementeze sau să ofere garanţii pentru stabilizarea acestui bilanţ, atât de labil, al unei vieţi întregi. Prin iubire apare omul pe lume; cu iubirea are de-a face aproape toată viaţa, realizând datorii sau profituri; şi când moare, e îngropat şi dat uitării tot prin intermediul iubirii, dacă nu al preotului. În furnicarul ăsta al Londrei nu există făptură care să nu aibă conturi cu această Forţă capricioasă, inexorabilă, puternică, şi cu care, de fapt, nimeni – bărbat sau femeie – n-ar accepta de bună voie să trateze afaceri. „Partidă bună”, „căsnicie fericită”, „camaraderie ideală”, „comuniune de-o viaţă” se ciocnesc de: „nu se înţeleg”, „doar un foc de paie”, „situaţie tragică”,; „nepotrivire”! În orice alte domenii de activitate, omul poate să-şi ia măsuri de asigurare, poate să modifice, să prevadă, să se apere (cu excepţia incomodului domeniu de activitate al morţii); când e vorba însă de iubire, e neputincios. Năvăleşte asupră-i din întunericul nopţii, şi în noapte se întoarce. Dăinuie sau se volatilizează. Înregistrează într-o coloană sau alta a bilanţului o intrare, lăsându-l pe bietul om să facă totalul şi să aştepte o nouă intrare. Îşi bate joc de dictatori, de parlamente, de judecători, de episcopi, de poliţie şi chiar de bunele intenţii, înnebuneşte de fericire sau de suferinţă; se dezlănţuie, procreează, fură şi ucide; e devotată, fidelă, nestatornică. N-are ruşine şi nu cunoaşte stăpân; clădeşte căminuri şi le devastează; trece pe lângă tine sau traversează peste drum; şi, câteodată, face din două inimi una singură până la moarte. Lui Adrian, în drum spre Charing Cross Road, i se părea lesne să se gândească la Londra, la Manchester, la Glasgow, fără iubire; şi totuşi, fără de iubire, niciunul dintre trecătorii ăştia n-ar fi adulmecat mirosul de gaz care plutea în aerul nopţii, nici o cărămidă murdară n-ar fi fost aşezată peste altă cărămidă, nici un autobuz n-ar fi hodorogit pe drum, nici un muzicant ambulant nu s-ar fi tânguit în stradă, nici un felinar n-ar fi iluminat firmamentul. O preocupare primordială. Şi el, a cărui preocupare primordială o constituiau osemintele omului din antichitate, el care, de n-ar fi fost iubirea, n-ar fi avut oseminte de dezgropat, de clasificat şi de conservat sub sticlă, se gândea acum la Dornford şi la Dinny, şi se întreba dacă se vor „conecta”.

Iar Dornford, în drum spre Harcourt Buildings, se gândea şi mai intens la el şi la ea. Se apropia de patruzeci de ani! Şi această dorinţă covârşitoare care-l consuma, trebuia s-o împlinească acum sau niciodată. Dacă nu voia să se împotmolească în rutină de holtei, trebuia să se căsătorească şi să aibă copii. Viaţa, fără Dinny care să-i dea sens şi savoare, ar fi fost ca o mâncare sleită. Dinny devenise… dar ce nu devenise? Şi trecând pe poarta îngustă din Middle Temple Lane, se adresă unui confrate bine informat care se grăbea la rându-i să se ducă la culcare:

— Cine câştigă Derby-ul, Stubbs?

— Dumnezeu ştie! răspunse confratele bine informat, întrebându-se de ce-o fi pariat pe favorit când a pariat, în loc să fi pariat când n-a pariat.

În Mount Street, Sir Lawrence, intrând în dormitorul soţiei sale ca să-i ureze noapte bună, o găsi cocoţată în pat în capul oaselor, cu boneta de dantelă care o întinerea întotdeauna, aşa încât, îmbrăcat în halatul său de casă din mătase neagră, se aşeză pe marginea patului.

— Spune, Em.

— Dinny o să aibă doi băieţi şi o fată.

— Aiurea! Asta înseamnă să numeri cam de timpuriu bobocii.

— Cineva trebuie s-o facă. Dă-mi un sărut.

Sir Lawrence se înclină şi se execută.

— Când o să se mărite, spuse Lady Mont închizând ochii, multă vreme n-o să participe decât cu jumătate din fiinţa ei.

— Mai bine jumătate la început, decât deloc la sfârşit. Dar ce te face să crezi că o să-l ia?

— Simt eu. Când e la o adică, nu ne place să rămânem la margine de drum, Lawrence.

— Perpetuarea speciei, hm!

— Bine-ar fi dacă el ar da de vreun necaz sau şi-ar rupe un picior.

— Poate c-ar trebui să-i dai a înţelege.

— Are un ficat sănătos.

— Asta cum o mai ştii?

— Albul ochilor bate în albastru. Bruneţii ăştia suferă adeseori de ficat.

Sir Lawrence se ridică.

— Pe mine mă preocupă să o văd din nou pe Dinny suficient de interesată de propria-i persoană, încât să vrea să se mărite.

— Păturile trebuie comandate la Harridge, murmură Lady Mont.

Sprâncenele lui Sir Lawrence se înălţară. Em era inepuizabilă!