XXXVII.

Cea a cărei lipsă de interes faţă de propria-i persoană interesa pe atâţia alţii primi trei scrisori deodată în dimineaţa de miercuri. Prima pe care o deschise îi comunică:

Dinny iubită, Am încercat să-mi plătesc datoria, dar Tony m-a refuzat şi a zbughit-o ca o rachetă; aşa că sunt din nou o femelă liberă şi independentă. Dacă primeşti vreo veste de la el, comunică-mi şi mie.

Dornford devine tot mai interesant pe zi ce trece. Discutăm numai despre tine şi drept compensaţie îmi urcă salariul la trei sute.

Te sărut pe tine şi pe toţi.

Clare.

A doua scrisoare pe care o deschise suna astfel:

Draga mea Dinny, M-am hotărât să rămân la slujba mea. Iepele sosesc luni. Jack Muskham a venit ieri pe aici şi a fost foarte amabil; n-a suflat o vorbă în legătură cu procesul. Aş vrea să te rog să-mi faci un serviciu, află cine a plătit cheltuielile de judecată. Chestiunea îmi stă ca o piatră pe inimă.

Îţi mulţumesc mult pentru că ai fost întotdeauna atât de drăguţă cu mine.

Al tău, Tony Croom.

În sfârşit, ultima scrisoare spunea:

Dinny, draga mea, N-am reuşit nimic. Ori nu le-a plătit el, ori face pe niznaiul, dar în cazul ăsta simulează foarte bine. Oricum, faţă de el n-aş arăta că ştiu că joacă teatru. Dacă ţii într-adevăr atât de mult să afli, în locul tău i-aş cere să-mi spună lucrurile pe şleau. Nu cred că ţie ţi-ar îndruga o minciună, nici măcar „una mică”. După cum ştii, mie tipul îmi place. După părerea mea de unchi, şi-a menţinut încă acoperirea în aur.

Al tău devotat, Adrian.

Va să zică aşa! Dinny se simţi uşor iritată. Şi senzaţia aceasta, care i se păruse a fi o reacţie de moment, reveni. Într-adevăr, ca şi vremea, starea ei de spirit deveni din nou rece şi amorţită. Îi scrise Clarei, relatându-i cele comunicate de Tony, precum şi faptul că nici măcar nu pomenise de ea. Îi scrise lui Tony Croom, fără să pomenească nici de Clare, nici de întrebarea lui cu privire la cheltuielile de judecată; apoi se concentră asupra creşterii păsărilor, acestea îi ofereau siguranţă şi n-o minau în nici o direcţie. Îi scrise lui Adrian:

Ştiu c-ar trebui să mă simt stârnita la acţiune, dar acţionarii nu se vor alege cu nici un dividend. Aici e rece şi posomorât şi unica mea consolare e că „Scrobitu” cel mic a început să se ridice copăcel şi să ia notă de prezenţa mea.

Şi apoi, ca şi cum s-ar fi aranjat cu organizatorul curselor de la Ascot, vremea se schimbă subit şi căldura se instală; şi, pe neaşteptate, Dinny îi scrise lui Dornford. Îi scrise despre porci, despre rasele şi cocinile lor, despre guvern şi despre fermieri. Termină cu următoarele cuvinte:

Suntem cu toţii foarte necăjiţi pentru că nu ştim cine a achitat cheltuielile de judecată în procesul surorii mele. E atât de neplăcut să te simţi obligat faţă de o persoană anonimă. N-ai putea cumva să descoperi cine e?

Şovăi un timp cum să semneze această primă scrisoare pe care i-o adresă. În cele din urmă scrise:

A dumitale pe veci, Dinny Charwell.

Răspunsul sosi prompt:

Draga mea Dinny, Am fost încântat că mi-ai scris. Încep prin a răspunde la ultima ta întrebare. O să fac tot ce-o să-mi stea în putinţă ca să-i trag de limbă pe avocaţi, dar dacă refuză să-ţi spună ţie, nu-mi închipui c-or să-mi spună ceva mie. Totuşi, am să încerc. Deşi cred că dacă sora ta sau tânărul Croom ar stărui, lor ar fi obligaţi să le spună. Acum în legătură cu porcinele…„ aici urmau nişte informaţii şi o plângere că agricultura nu era încă folosită cum se cuvine. „Dacă oamenii şi-ar da seama că toată carnea de pasăre, cartofii, aproape toate legumele, o mare parte din fructe şi o cantitate de lactate superioară celei obţinute azi de la fermele de vaci pot fi realmente produse în ţară şi dacă printr-o prohibire treptată a importurilor în aceste ramuri ar încuraja, ba chiar ar forţa pe cultivatorii şi crescătorii noştri să aprovizioneze piaţa internă, în zece ani am avea o agricultură intensă şi profitabilă, cu o ridicare minimă a costului de trai şi o imensă economie a cheltuielilor de import. Vezi bine cât de novice sunt în politică. Cerealele şi carnea constituie false indicii ale drumului pe care merg eu. Cerealele şi carnea din dominioane, iar restul (fructe şi legume de climă caldă) din producţie internă, constituie motto-ul meu. Sper că tatăl tău mă aprobă. Clare începe să fie neliniştită şi mă întreb dacă nu s-ar simţi mai bine într-o slujbă mai activă decât cea de acum. Dacă aflu de vreo slujbă potrivită pentru ea, am s-o sfătuiesc s-o accepte. Eşti bună s-o întrebi pe mama ta dacă n-aş deranja-o venind să-mi petrec la voi ultimul week-end din această lună? A avut amabilitatea de a-mi cere să-i dau de veste ori de câte ori vin prin district. Aseară am mai fost o dată să văd „Cavalcada”. Continua să fie frumoasă, dar am simţit lipsa ta. Nici nu-ţi pot spune cât de mult ţi-am simţit lipsa.

Al tău devotat.

Eustace Dornford.

I-a simţit lipsa! După ce-i trecu vaga duioşie trezită de aceste nostalgice cuvinte, începu pe dată să se gândească la Clare. Neliniştită! Dar cine ar fi putut să fie altfel în situaţia ei atât de anormală? De când se încheiase procesul nu mai fusese la Condaford. Şi acest lucru i se părea firesc lui Dinny. Poţi spune mult şi bine că nu-ţi pasă de gura lumii, până la urmă tot îţi pasă, mai ales când e vorba de locul unde ai copilărit şi unde ai de-a face cu mica nobilime din împrejurimi. Şi Dinny gândi cu tristeţe: „Eu nu ştiu ce să doresc pentru ea, şi ăsta-i un noroc, pentru că într-o bună zi o să-şi dea ea singură seama ce anume îşi doreşte.” Ce plăcut e când ţi dai seama ce anume îţi doreşti! Reciti scrisoarea lui Dornford şi, brusc, îşi înfundă, pentru prima oară, propriile-i sentimente. Avea sau nu de gând să se mărite vreodată? Dacă da, atunci putea să se mărite cu Eustace Dornford la fel de bine ca şi cu oricare altul, îi plăcea, îl admira, putea sta de vorbă cu el. Dar… trecutul ei! Ce ciudat sunau aceste cuvinte. „Trecutul ei”, sufocat aproape din faşă şi totuşi lucrul cel mai arzător pe care-l cunoscuse vreodată! „Mai devreme sau mai târziu va trebui să te reîntorci pe câmpul de luptă!” Neplăcut să fii considerat dezertor de propria ta mamă. Dar ea nu se eschivă. Obrajii i se aprinseră. Era ceva ce nimeni nu putea înţelege – oroarea de a-i fi infidelă celui căruia îi aparţinuse cu sufletul dacă nu cu trupul. De a fi infidelă acelei totale dăruiri care, ştia prea bine, nu se va mai repeta niciodată.

„Pe Eustace nu-l iubesc, gândi ea, şi el ştie, ştie că nici măcar nu mă prefac că-l iubesc. Dacă mă vrea în aceste condiţii, ce s-ar cuveni, ce-aş putea să fac?” Ieşi în grădina de trandafiri, împrejmuită de un gard de tisă; se iviseră primii boboci şi Dinny hoinări printre tufe, aplecându-se ici şi colo să le miroasă, urmată cam în silă de prepelicarul Foch, care nu avea pasiunea florilor.

„Orice hotărâre aş lua, trebuie luată acum, îşi spuse ea mai departe. Nu am dreptul să-l ţin pe jăratic.”

Se opri lângă cadranul solar, pe care fâşia de umbră indica o oră mai puţin decât era în realitate, şi privi soarele în ochi, pe deasupra pomilor fructiferi de dincolo de gardul de tisă. Dacă se mărită cu el, vor urma şi copiii, fără ei nu se poate. Îşi dădu seama limpede – sau crezu că-şi dă seama – cum stătea cu el din punctul de vedere al sexualităţii. Ceea ce nu putea să prevadă, însă, era cum se vor desfăşura lucrurile, pentru ea şi pentru el, în ascunzişurile spiritului. Cuprinsă de neastâmpăr, se învârti de la o tufă la alta, strivind câte un păduche de plantă între degetele-i înmănuşate. Şi într-un colţ al grădinii, prepelicarul Foch, neluat în seamă, înghiţea cu un soi de disperare iarba grosolană.

Îi scrise lui Dornford în aceeaşi seară. Maică-sa ar fi încântată dac-ar veni să-şi petreacă week-end-ul la ei. Tatăl ei era perfect de acord cu părerile lui în ce priveşte agricultura, dar nu credea să mai existe şi altcineva care să le împărtăşească punctul de vedere, cu excepţia lui Michael care, după ce-l ascultase cu atenţie într-o seară, la Londra, exclamase: „Da. Dar lucrul de care am avea nevoie e o conducere, şi de unde s-o luăm?” Nădăjduia, urma Dinny, că atunci când o să vină, o s-o poată lămuri în legătură cu cheltuielile acelea de judecată. Trebuie să fi fost emoţionant să revadă „Cavalcada”. Cunoştea el o floare care se numea „meconopsis”, dacă aşa s-o fi scriind, un soi de mac foarte frumos colorat? Se pare că-şi avea originea în Himalaya, şi s-ar adapta foarte bine la Campden Hill, care, după cât îşi dădea ea seama, avea acelaşi climat. Dacă ar putea-o convinge pe Clare să vină împreună cu el, ar bucura sufletele băştinaşilor. De astă dată semnă „pe veci a dumitale”, marcând o deosebire mult prea subtilă ca să şi-o poată explica măcar ea singură.

Anunţând-o pe maică-sa că urmează să vină Dornford adăugă:

— Am să încerc s-o aduc şi pe Clare, şi nu crezi, mamă, că ar trebui să-i invităm şi pe Michael cu Fleur? Au fost drăguţi şi ne-au găzduit atâta vreme…

Lady Charwell oftă:

— Te deprinzi, la un moment dat, să trăieşti tihnit. Dar invită-i, dragă.

— Or să vorbească tot timpul despre tenis, şi asta o să fie plăcut şi folositor.

Lady Charwell îşi privi fiica; recunoscuse în glasul ei ceva din Dinny de acum doi ani.

Când Dinny ştiu că urmau să vină şi Clare, şi Michael cu Fleur, şovăi dacă să-i comunice sau nu lui Tony Croom. În cele din urmă hotărî să nu-i spună nimic, hotărâre care o întristă, pentru că simţea în legătură cu el solidaritatea celor ce-au avut de îndurat acelaşi supliciu.

O înduioşa felul în care-şi camuflau sentimentele tatăl şi mama ei. „Da, Dornford – desigur, era şi timpul să mai vină prin circumscripţia lui. Păcat că n-avea o reşedinţă în district – nu-i bine să pierzi contactul cu alegătorii. Probabil că va veni cu maşina şi o va aduce şi pe Clare; sau poate c-or s-o ia Michael şi Fleur cu ei.” Prin asemenea remarci îşi ascundeau nervozitatea în privinţa lui Clare şi a ei însăşi.

Tocmai terminase de aranjat ultimele flori în ultima odaie de dormit, când prima maşină trase pe alee; Dinny coborî scările şi-l găsi pe Dornford în hol.

— Casa asta are un suflet, Dinny. Poate că datorită porumbeilor de pe acoperiş, sau poate din cauză că-i atât de înfundată în verdeaţă, dar îţi dai seamă pe dată de el.

Dinny îşi lăsă mâna în mâna lui mai mult decât ar fi avut de gând.

— Pentru că-i atât de năpădită de plante agăţătoare. Şi-apoi mirosul, fin uscat şi verbină înflorită, poate că şi lemnul măcinat al bârnelor.

— Arăţi bine, Dinny.

— Mă simt bine, mulţumesc. Presupun că n-ai avut timp pentru campionatele de la Wimbledon?

— Nu. Dar Clare a fost, va veni direct de acolo, cu tinerii Mont.

— Ce-ai vrut să spui în scrisoare când ai descris-o că-i neliniştită?

— Mă rog, aşa cum o ştiu eu pe Clare, ea trebuie să fie întotdeauna la înălţimea situaţiei, şi acum nu prea e.

Dinny dădu din cap.

— Ţi-a spus ceva despre Tony Croom?

— Da. A râs şi mi-a spus că s-a lepădat de ea ca de necuratul.

Dinny îi luă pălăria şi i-o atârna pe cuier.

— Şi ce-i cu cheltuielile de judecată? îl întrebă fără să se întoarcă.

— Ei bine, m-am dus special la Forsyte, dar n-am reuşit să scot nimic de la dânsul.

— O! Doreşti să te speli sau preferi să urci direct în camera dumitale? Cina la opt şi un sfert. Acum e şapte şi jumătate.

— Dacă-i posibil, prefer să urc în cameră.

— Ţi-am pregătit o altă cameră. Te conduc.

O luă înainte pe scăriţa care ducea la „odaia preotului”.

— Aici e sala de baie. Acum, pe aici!

— Odaia preotului?

— Da. Dar nu-i bântuită de nici o stafie. Dinny se duse la fereastră. Vezi? Pe aici i se cobora noaptea coşul cu merinde de pe acoperiş. Priveliştea îţi place? Bineînţeles e mai frumoasă primăvara, când sunt pomii în floare.

— Minunat!

Veni lângă ea la fereastră şi Dinny îi văzu mâinile atât de încleştate pe pervazul de piatră, încât încheieturile degetelor i se albiseră. Se simţi răvăşită de un suflu amar. Visase să stea aici, cu Wilfrid alături. Se rezemă de marginea lucarnei şi închise ochii. Când îi redeschise, îl văzu privind-o drept în faţă, cu buzele tremurânde şi cu mâinile la spate. Dinny se îndreptă spre uşă.

— Dau dispoziţii să ţi se aducă valiză şi să ţi se despacheteze lucrurile. Vrei, te rog, să-mi răspunzi la o întrebare: cheltuielile acelea de judecată, dumneata le-ai plătit?

Dornford tresări şi râse uşor, de parcă butonul s-ar fi răsucit brusc de la tragedie la comedie:

— Eu? Nu. Nici prin cap nu mi-a trecut.

— O! făcu din nou Dinny. Ai timp berechet până la cină.

Şi coborî scăriţa.

Îl credea oare? Şi dacă-l credea sau nu, ce importanţă avea? întrebarea trebuia pusă şi răspunsul dat. „Încă un râu, doar un singur râu de trecut!” La zgomotul celei de-a două maşini, coborî grăbită scările.