III.

TIHNA VALURILOR.

Mihuţ a prezentat comandantului scrisoarea-ucaz, iar acesta l-a invitat pe dunetă, Era căpitanul Olsewski, un bielorus instruit în Olanda, pe care-l cunoscuse în anturajul ţarului, pe timpul „marii ambasade”.

Nava sta la ancoră, cu velele strânse şi prova-n vânt. O resacă uşoară agita marea. Vântul bătea moderat de la est-nord-est. Pe teugă, la prova, secundul dădea ultimele instrucţiuni noului şef de echipaj, boţmanul olandez trimis de Mihuţ. Îi văzu şi pe ceilalţi, cu Ilieş, pe punte. Numai Lefort, ofiţerul francez care-şi făcuse ucenicia sub Jean Bart, lipsea de pe puntea principală. Şeful tunar verifica, probabil, sabordurile la puntea a doua.

Mihuţ se sfătui cu comandantul. Hotărâră să ridice ancora, neîntârziat, ca să ajungă din urmă „Şoimul” mai înainte ca „hoţul” să schimbe, eventual, drumul, fiindcă se puteau aştepta şi la asta, bunăoară să se îndrepte spre un port francez sau spaniol, iar ei să-l caute mult şi bine, în largul „celor cinci porturi”, orbecăind noaptea prin ceaţa Canalului. Deocamdată direcţia Portsmouth, indicată în ordinul anterior, nu fusese schimbată, iar informaţiile ulterioare verificaseră indicaţia ca bună. Prin urmare, se putea pleca imediat.

Căpitanul Olsewski duse la gură portavocea şi comandă:

— Atenţie, armarea cabestanului!… Sifleele pe punte… Echipaj, la posturile de plecare!…

Pe teugă, secundul şi şeful de echipaj repetau ordinele şi controlau executarea. Corul sifleelor şuierau prelung adunarea. Întâi şeful de cart, apoi gradaţii şi restul echipajului se prezentară şi trecură la posturi. La cabestan, cu mâinile şi, pieptul pe mânere, trăgătorii se încordau, gata pentru ridicarea ancorei. Parâma întinsă a ancorei se răsucea numai de-două ori în jurul clopotului, celălalt capăt fiind tras în puţ, astfel ca, prin învârtire, mosorul uriaş al cabestanului să nu se încarce şi să fie şi efortul înlesnit.

Vocea de bas a căpitanului dădu comanda aşteptată:

— Vira ancora!

Sifleele marcară cadenţa, iar oamenii de la cabestan începură să execute trudnica lor manevră. După ce făcură primul înconjur, şi primele două volte de pe clopot scăpară şi căzură în puţ, nava tresări ca o fiinţă vie purtată în somn. Când distanţa dintre navă şi ancoră se micşoră suficient, secundul anunţă:

— Ancora la pic scurt!

Comandantul răspunse prompt, indicând velele superioare, pe care voia să le întindă, pentru a ajuta smulgerea ancorei:

— A desfăşura gabierii!… Desfăşuraţi!

Matrozii „gabieri” se prinseseră de sarturi, având grijă să aibă vântul în spate, apoi se căţărară ageri ca maimuţele pe grijele până la gabie, de unde se răspândiră pe vergi şi începură cu multă îndemânare să desfăşoare sacheţii. Boţmanul observă totuşi că unul dintre băieţi se-ncurcase la o saulă şi-l apostrofă fără menajamente:

— Ce faci, Moţatule, cioban de cămile, ai adormit acolo?

— Jos „gabierii”! urmă căpitanul după un scurt răgaz, şi aşteptă executarea.

Oamenii coborâră de pe vergi şi trecură la şcote spre a întinde velele-gabieri.

Mihuţ se gândi că, pe timpul uceniciei sale, se manevra şi cu oamenii sus pe vergă, chiar pe vreme rea. Se schimbase ceva-n lume, dacă viaţa oamenilor începuse să aibă preţ.

— Trageţi şcotele! Volta cabestanul!

Velele începură să fie întinse, oamenii trăgând şcotele ritmic, după cadenţa sifleelor. Dincolo, la prova, matrozii fixară cabestanul, rămânând, la comanda „volta”! – adică „opreşte”! – în poziţie de aşteptare.

Mihuţ îşi permise să dea o sugestie căpitanului.

— Pe vântul ăsta, de est-nord-est, nu crezi că ar fi bine să abatem la tribord?

Olsewski încuviinţă. Şi ca să arate că asta era şi intenţia lui urmă:

— La braţe! Babord înainte, tribord înapoi!… Braţaţi!… Volta!

Oamenii apucară parâmele numite braţe, traseră, şi la ultima comandă le fixară capetele. Îndată nava începu să se abată sub vânt.

— La cabestan!… Vira!

Cabestanul porni iarăşi. Împingeau şi înjurau zdravăn flăcăii.

Secundul raportă:

— Ancora à pic!… Ancora s-a smuls.

Corabia se trezi la viaţă. Oamenii de la cabestan răsuflară uşuraţi. Ancora fu ridicată la suprafaţă, pusă la postul de mare, şi „boţată”, adică asigurată cu frânghii.

Restul manevrei decurse în acelaşi ritm şi cu aceeaşi siguranţă. Velele fură orientate ca să primească vântul – convenabil, unele în plin, altele braţate în dungă „în grandee”, ca să nu influenţeze abaterea. Mihuţ coborî de pe dunetă şi, răzimat de copastie, privi cum se întind, pe rând toate pânzele: trinca, vela mare şi zburătorii Apoi rândunicile. Începea călătoria.

Ofiţerul cu navigaţia dădu imediat direcţia:

— Cap la compas, vest-sud-vest!…

Cu ochii la compas, şeful timonier repetă comanda; apoi raportă cu glas tare:

— La drum, vest-sud-vest!

Marea Nordului îi primi posomorâtă. Valuri lungi, tot mai mult înspumate legănau fregata. Amurgul veni vânăt-cenuşiu. Zarea căpătă curând o nuanţă plumburie, iar când cerul şi marea se amestecară la orizont, marinarul de veghe strigă:

— Navă în prova-babord!… Pavilion englez… „Şoimul”!…

Şeful de echipaj privi spre stânga şi, schimbând o privire cu tunarul francez, scuipă peste bord.

Un ceas mai târziu, „Poltava” intra pe dâra „Şoimului”, la o distanţă care să nu-i enerveze pe englezi. Comandantul observă, totuşi, pe nava dinainte, câteva manevre suspecte. Şi mai înainte ca el să dea ordinele pe care i le-ar fi dictat prevederea, faţă de o asemenea vecinătate, sabordurile de la pupa „Şoimului” se deschiseră brusc şi, din cele patru guri de foc de sub „castel”, o salvă împroşcă, cu ghiulele de tuci, apa dinaintea provei fregatei.

— E nemaipomenit! izbucni căpitanul Olsewski. Pavilionul nostru este foarte vizibil şi chiar dacă ne-ar confunda, prin absurd, cu francezii, la Utrecht se duc tratative de pace.

— Despre tratativele de la Utrecht, răspunse Mihuţ, cu ochii scăpărând e cineva pe „Şoimul” care ştie mai multe decât noi… În orice caz, noi fiind deja confundaţi, eroarea poate să se repete şi-n ceea ce-i priveşte pe domniile lor. Nu crezi?

Olsewski cugetă niţel, apoi zâmbi ca la o şotie bună şi strigă prin pâlnie:

— Locotenentul Lefort, prezentaţi-vă pe dunetă.

Din trei salturi, francezul se afla în faţa comandantului.

— Ordonaţi, domnule căpitan.

— Aţi văzut?

— Da.

— Ce replică propuneţi?

Lefort aruncă o privire înspre agresori, apoi răspunse laconic:

— Propun pavilionul de la pupa şi arborele artimon cu flamura aghiotantului lui Marlborough. Din dreptul gabiei!

— Ştiţi că nu putem „greşi” decât o dată?

— Îmi asum răspunderea loviturilor mele.

— Loviturii, preciză comandantul.

— Loviturii, confirmă Lefort şi coborî pe punte.

Francezul se întoarse îndată cu doi servanţi care împingeau un tun cu ţeavă lungă, pe un afet scund, masiv, pe patru roate, pe care-l amplasară la prova, aşa fel ca vela bompresului să-l adăpostească de vederea inamicului fără ca să le împiedice tragerea. Tunarul nu se grăbea. Cu degetul întins, calcula fiecare centimetru din mişcarea piesei, înainte de a fixa ţeava. Îngenunche şi privi lung ţinta propusă. Pregăti totul, aduse şi bastonul cu fitilul aprins: apoi păru că ezită iarăşi. O lovitură sigură, pe o mare neliniştită, nu era treabă uşoară.

Olsewski se întoarse spre Mihuţ.

— Nu-i cumva gascon, omul dumitale? Mi se pare că s-a cam fudulit cu lovitura lui.

— Lefort e normand, crescut pe Mâneca. Şi e un om de nădejde. A servit pe „Royal Soleil”. La Beveziers, a aprins şapte nave anglo-olandeze. Pentru faptele lui şi ale altora ca el, Tourville a fost făcut mareşal de Franţa.

— Iar el?

— A rămas corsar pe Mâneca; n-are, bietul, stofă de curtean. Altfel, s-ar fi pricopsit…

O bubuitură lungă, prelungită-n uralele marinarilor de pe punte, întrerupse aprecierile lui Mihuţ. În lumina nesigură a serii, după ce fumul se risipi, se puteau distinge ravagiile făcute de lovitura francezului pe nava Companiei Britanice a Sudului: ghiuleaua sfârtecase pavilionul englez de la pupa şi se proptise în gabia catargului artimon, care acum atârna, în unghi drept, cu flamura în vârf şi o dată cu el vergile ca nişte braţe amputate. Zburătorul şi vela latină măturau duneta, în bătaia vântului. Prin ochean, Olsewski văzu „gabierii” urcând pe şarturi, cu topoare de abordaj, să taie braţul mort al catargului, deasupra gabiei. „Şoimul” îşi micşorase brusc viteza şi-şi schimbase direcţia.

Comandantul „Poltavei”, uimit şi fericit, îl îmbrăţişă cu efuziune pe Lefort, sărutându-l, ruseşte, pe buze, Acesta, jenat, salută şi coborî pe punte, ştergându-se la gură:

— Ça alors, ces russes, mon vieux, on dirait des jeunes filles!…27

Mihuţ râdea cu hohote, puţin copilăreşte, ca totdeauna când scăpa de primejdie prin câte o şotie.

Se înnoptase de-a binelea, când o întâmplare neprevăzută schimbă soarta acestei curse în avantajul agresorilor. Hula se transforma în talazuri tot mai înalte. Berbecii se spărgeau cu foşnet lung de coastele fregatei.

Forţa vântului spori. Marea gemea. Apoi vântul căzu brusc. Mihuţ şi comandantul schimbară o privire de îngrijorare. Aprinseră felinarul. Neprevăzutul se produse neîntârziat cu o distrugătoare putere. În limbaj marinăresc această nenorocire se cheamă un „gren din prova”, O rafală de vânt rece ca gheaţa şi de tăria unei tempeste se năpusti zdrobitoare din tribord asupra navei. Vântul îşi schimbase direcţia cu 180° şi creştea vertiginos. Marea Nordului rezervă asemenea surprize navigatorilor. Ilieş, ucenicul marinar, strigă:

— Vântul maschează velele! adăugind ca un cunoscător: E lată rău…

În aceeaşi secundă, vela mare, sfâşiată, începu să fluture ameninţător. Un alt ţipăt scurt al musului îl avertiză pe comandant, dar prea târziu. Căpăţâna macaralei atârnând de şcota ruptă a velei mari, pendulă în aer şi îl izbi în piept azvârlindu-l pe podeaua dunetei. Sângele îl podidi pe gură. Medicul vasului constată o hemoragie internă. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, căpitanul Olsewski îi transmise secundului conţinutul ucazului tainic cuprins în împuternicirea cu pecete a lui Mihuţ:

— Tot echipajul… ascultă comanda… la căpitanul Pamberg-Mihail Galaţin…

Secundul se întoarse spre Mihuţ, salută şi vru să ordone şefului de cart să fluiere adunarea ofiţerilor şi echipajului pe borduri, pentru prezentarea noului comandant, potrivit regulamentului. Dar acesta îl opri:

— Să evităm panica. Rămâneţi lângă mine. Cedaţi doar, pentru o oră, lui Lefort postul de secund şi preluaţi comanda navei. Vom executa manevra împreună. Poftiţi, domnule!

Urmarea se petrecu repede şi cu o siguranţă de ceasornic. Vela sfâşiată fu imediat strânsă. Constatară că a fost rupt şi zburătorul mare. Trebuiau să facă ceva ca velele să nu mai fie „mascate” – adică să nu mai primească vântul pe dos – şi să le braţeze după noul vânt, Le strânseră pe cele avariate, pregătindu-se pentru îndrăzneaţa manevră, pe care Mihuţ o transmise prin glasul secundului. Lefort şi ceilalţi dădeau comenzile mici şi controlau executarea. Manevra „celor trei coliere” era simplă, dar primejdioasă! Totul depindea de destoinicia ofiţerilor şi a echipajului. Termenul „banda”, adică „la maximum!” reveni în primele comenzi:

— Cârma banda în vânt!

„Poltava” descrise întâi, numai prin forţa inerţiei, un arc de cerc, cu prova înainte, până primi vântul în faţă. Încetul cu încetul, se opri. Glasul secundului tună atunci prin furtună:

— Cârma banda sub vânt!

Corabia scârţâi din toate încheieturile şi începu să prindă viteză de-a-ndăratelea, parcurgând un nou arc de cerc de astă dată cu pupa înainte.

Ajungând la jumătatea arcului cu tribordul travers pe vânt, velele începură să fluture, bătute-n dungă. Era acum pericol de oprire cu nava aplecată într-o parte. Dar „Poltava” înainta mereu, pe aceeaşi curbă, până ajunse cu pupa în vânt. Pavilionul Sfântului Andrei flutură deasupra dunetei, drept pe linia catargelor, începea ultima parte a manevrei „celor trei coliere”, condusă de Mihuţ. În spatele lui, Ilieş învăţa ca la şcoală.

— Braţaţi la babord farul prova!

Nava porni cu prova înainte. Velele prinseră vântul din spate. Ultimul arc de cerc – al treilea – îi aducea acum încet, dar sigur, pe vechiul drum. Secundul transmise comanda finală cu o voce calmă, care trăda însă emoţia victoriei:

— Cârma în vânt!

Cu viteza recâştigată, fregata „Poltava” îşi relua drumul ei, dar primind vântul din stânga, din babord. Manevra reuşise!…

Un puternic Uraa!… salută izbânda, la fel de puternic ca acela care răsplătise minunata ispravă a tunarului. Oamenii, rupţi de oboseala, primiră câte o raţie suplimentară de rom şi trecură jos la odihnă, pe punte rămânând doar schimbul de serviciu. Tempesta căzuse. Cerul se lumina treptat. Câteva ceasuri mai târziu, în bătaia lunii, valurile se arătară potolite de parcă nimic nu se întâmplase. O uşoară ceaţă plutea în depărtare.

Dimineaţa, sprijinit de braţul lui Mihuţ, căpitanul Olsewski ieşi să respire aerul proaspăt al unei zile, senine. Marea Nordului era ca o mireasă învestmântată într-o imensă horbotă de argint. Călătoria se apropia de ţintă. Stâncile de la Dover albeau în zare. Dar „Şoimul” nu se mai vedea: dispăruse.

Amurgul îi prinse în largul insulei Wight. Intrară pe Solent, spre rada portului Portsmouth, cu viteza redusă. Serviciul de faruri şi pilotaj le trimise în întâmpinare un cuter sub pavilionul roşu, cu crucea Sf. Gheorghe pe fond alb, al confreriei „Trinity House”, cu pilotul confreriei în uniformă albastră. Printr-o tradiţie seculară, regii Angliei erau „fraţi mai mari” ai acestei confrerii marinăreşti.

Pilotul urcă la bord, lângă timonier şi indică, pe parcurs, fundurile mici şi stâncile din Solent. La catargul mare al „Poltavei” flutura pavilionul lui Petru I. La arborele trinchet din prova, pregătiseră pavilionul englez, strâns, cu saula gata pentru desfăşurare.

În dreptul fortului, Lefort ordonă salvele de salut. La comanda lui, o dată cu plecarea primei salve, un marinar trase de saulă, desfăşurând simultan pe catargul din prova pavilionul englez care flutură în ultimele raze ale soarelui. Aşteptară. Fortul răspunse lovitură pentru lovitură, ridicând şi ei ia catargul bateriei pavilionul rus.

Secundul reduse velatura. Pătrunseră în radă numai sub gabieri, pe care-i strânseră puţin câte puţin. Înainte de a ajunge la locul indicat de pilot pentru ancorare, rămăseseră numai cu randa. Cârma fu pusă „în vânt” ca să aducă nava cu vântul în faţă, pentru oprire. Boţmanul, cu toporul în mână, aştepta să taie frânghia care ţinea cablul ancorei: „boţul”. Comandantul ordonă în sfârşit:

— Funda ancora tribord!

Cu un plescăit, ancora se duse la fund, prin dreapta corăbiei. Apoi cablul slăbi, semn că ancora atinsese fundul. Acum trebuia reasigurat cablul, ca să nu se sprijine toată corabia în cabestan.

— Volta cablul. Boţaţi!

Nava se opri. Căpitanul Olsewski constitui echipa de ofiţeri pentru vizita de etichetă la comandantul militar al portului, dădu dispoziţii în legătură cu învoirile echipajului şi ordonă să se lase barca mare la apă.

O oră după aceea, în uniformă de mare ţinută şi cu tricornul la subsuoara, ofiţerii principali ai fregatei „Poltava”, împreună cu un civil distins, domnul Mihail Galaţin, mare negustor, fură prezentaţi amiralului Herbert, Master of the Trinity House, care-i reţinu la cină. Amiralul – acum cam ramolit – comandase flota anglo-olandeză înfrântă la Beveziers. Acest personaj, destul de şiret ca să ştie că Marlborough îl trimisese în surghiun la Portsmouth, ca să nu-l importuneze la Londra – şi nu ca „neînfricat apărător al coastelor Marii Britanii” cum îl complimentase ducele – era tatăl lui sir John Herbert, comandantul „Şoimului”.

După ce golirea celor două butoiaşe ruseşti, unul cu icre-negre şi altul cu vodcă de anison, încurcă limbile celor de faţă, şi mai ales i-o împletici cu desăvârşire pe-a amiralului, Mihuţ dobândi unele lămuriri cu privire la ultima cursă a tânărului sir John.

— Well, my dear friend28, ne aflăm sub semnul „Albionului”, continuă bătrânul dizgraţiat cu glas tare, un gând care pesemne îl muncea.

— Evident, sir, de vreme ce aceasta este porecla poetică a Marii Britanii, iar noi cinăm în seara asta sub faldurile gloriosului ei drapel.

Amiralul râse lăbărţat şi oftă.

— Nu, mister Gal-lats-in, nu Albionul acela!… Fiul meu a adus la Londra un transport de gentleman care… cum să-ţi explic… care… asta-i altă poveste!

Privirea lui Mihuţ se încrucişă cu a căpitanului Olsewski numai o fracţiune de secundă. La Londra, deci! Fuseseră traşi pe sfoară: şi el, şi Moordenaar şi patronul de la „Meermin”? „Hoţii” câştigaseră un avans de o sută de mile. Iar ei îşi pierdeau timpul, chefuind cu un amiral beţiv şi ramolit, într-un port periferic.

— O poveste care nu poate să intereseze nişte bravi soldaţi ca noi, conchise, prudent şi ţanţoş, gazda.

— Eu nu-s un brav soldat, sir, şi-mi plac toate poveştile, răspunse Mihuţ cu un aer de gentleman ofensat.

Confuz şi încurcat că-şi jignise, fără să vrea, oaspetele, amiralul îl trase deoparte să-i explice că vorbise aşa numai de ochii celorlalţi, fiindcă de fapt povestea respectivă era cu atât mai onorabilă, cu cât el însuşi ar fi fost mândru să fie amestecat în ea până peste urechi, dar că de cinstea asta avusese parte numai ticălosul de John, fiu-său, pe care tâlharul de Malborough şi-l făcuse „ochii şi urechile lui”. „The Hawk” aducea de la Amsterdam pe reprezentanţii continentali ai unei confrerii secrete internaţionale, care avea să se întrunească în seara echinocţiului de toamnă la Londra, cu prilejul înfiinţării Marii Loji a Albionului, ramură britanică a confreriei. La conducerea „lojii” intrau personalităţi dintre cele mai importante, atât tories, cât şi whigs, într-o ierarhie strict constituită, în fruntea căreia se afla „marele Albion”…

— Poate Pretendentul29, poate o femeie, adăugă şoptind amiralul şi-i făcu cu ochiul lui Mihuţ. Ne aflăm deci cu toţii, dragul meu, sub semnul Albionului. Ha, ha!…

— Într-adevăr, râse şi Mihuţ, arătându-se mai curând indiferent. Dar pot să vă cer acum şi o informaţie personală?

— Of course30, mai ales personală.

— Am o datorie de onoare faţă de una din persoanele sosite la Londra pe „The Hawk”…

— De joc? îl întrerupse amiralul, mare amator de cărţi.

— Într-un fel, da.

— Pariezi că ghicesc despre cine e vorba?

Mihuţ cunoştea mania englezească a pariurilor şi „jucă tare”:

— Bucuros, Pe zece guinee, sau pe-un butoiaş de votcă?

— Un butoi de vodcă, contra zece guinee!

— All right, încheie târgul Mihuţ.

— My dear friend, ai pierdut şi de data asta, cum ai pierdut, probabil, şi în partida dumitale cu imbatabilul herr Jan Petersen-Fabritius din Holstein. Am jucat odată cu el la Somerset Cofee House. Era cu un subaltern foarte dibaci, iar eu, pereche cu amicul meu Jeffries. A fost homeric, formidabil…

Şi amiralul ramolit, uitând o clipă de unde plecase, porni să istorisească acea „formidabilă” partidă de cărţi din taverna londoneză. În mintea lui Mihuţ cele două nume rostite de interlocutorul său se roteau ca două discuri zvârlite spre aceeaşi ţintă. Jeffries… Jan Petersen-Fabritius… Apoi iniţialele celui din urmă îi apărură dinaintea ochilor cu litere de foc: J P.-F.!

Trase din buzunarul de la piept scrisoarea găsită la Moordenaar şi reciti semnătura: J. P.-F., cu trăsura de unire între ultimele două litere, iniţialele celor două nume de familie ale lui Fabritius. Fripp iscălea insă cu trăsura de unire între primele iniţiale: ale celor două nume de botez: Johannes-Pierre Fripp, J.-P. F. Totul se limpezea acum, ca de sub o pânză de ceaţă, risipită la bătaia vântului. Pe „Şoimul” sosise domnul Fabritius. Dar unde era atunci Fripp? Asta n-o mai putea afla decât personal de la „imbatabilul” adversar la cărţi al amiralului. Dar ce-i; totuşi, cu titlul scrisorii? Aici scrie negru pe alb: „Dragă frate”… „frate!”… De obicei membrii aceleiaşi confrerii îşi scriu şi îşi vorbesc astfel. Cum de nu se gândise la asta din primul moment? Se aflau doar cu toţii „sub semnul Albionului”!… Iată dar cheia enigmei! Şi izbucni într-un râs cu hohote, râsul lui. Amiralul îl privi confuz.

— Aţi câştigat pariul, sir! explică Mihuţ.

— Care pariu?

— Butoiul de vodcă, milord…

După cină, întorşi pe bord, Mihuţ dădu căpitanului Olsewski poruncă de a-l transporta a doua zi pe Ilieş peste Mânecă, la Le Le Hâvre, şi să aştepte acolo alte ordine de la Paris. Pe Ilieş îl trimise la Hanka, spunându-i unde poate fi el găsit în zilele următoare, şi în aceeaşi noapte plecă la Londra, întru împlinirea ambasadei sale, precum şi în căutarea unui anumit jucător de cărţi.