IV.

SUB SEMNUL ALBIONULUI.

Atunci când sir Percy Honey nu se odihnea la castelul din Clyde al familiei al cărei unic moştenitor rămăsese, – în urma unui şir de calamităţi ce loviseră pe strănepoţii faimosului than de Cawdor, întemeietorul spiţei – posomorâtul senior scoţian locuia la Londra, într-o casă acoperită toată cu viţă sălbatecă, de pe Court Road, colţ cu Oxford Street. Acuma, în ultimii ani ai reginei Ana, când intrigile din jurul palatului St. James atinseseră apogeul şi ameninţau cu războiul civil, el frecventa tot mai rar lumea curtenilor pe care, ca mândru iacobit, o dispreţuia. Cercul prietenilor săi din societatea înaltă londoneză se mărginea la două sau trei nume ilustre: Henry St. John, viconte de Bolingbroke, ducesa de Monmouth – rudă apropiată a Stuarţilor – şi lordul Oxford, pe care-l vizita câteodată. Abil mecenat, Bolingbroke organiza în casa lui reuniuni artistico-filozofice foarte reuşite. Sir Percy întâlnea acolo pe Jonathan Swift, un îndrăcit de popă irlandez, ale cărui vorbe de duh împotriva lui Marlborough îi mergeau la inimă, pe sir Isaac Newton, filosof şi matematician, descoperitorul legii gravităţii, pe gazetarul Defoe, care fusese închis la Newgate, ca adversar imprudent al reginei; pe actorul Betterton, neîntrecut interpret al lui Shakespeare, şi mulţi alţii, scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă, glorii ale saloanelor şi cafenelei londoneze. Îi rămăsese lui sir Percy nostalgia „banchetelor platoniciene” şi încerca să le reediteze ia Bolingbroke, la club şi uneori la el acasă.

Viaţa politică era agitată de „luptele de cocoşi’”’ dintre partidele whig şi tory, primul reprezentând plutocraţia militaristă, iar celălalt pe nobilii conservatori. Idolul whigilor era ducele de Marlborough, militar şi politician ambiţios şi cupid, ale cărui izbânzi asupra francezilor îl înălţaseră foarte sus, în titluri şi avere. Partida adversă, acum la putere, era condusă de ministrul Bolingbroke. După victoria franceză de la Denain, el fusese trimis, în taină, de regină să negocieze pacea cu Ludovic al XIV-lea, fără ştirea aliaţilor Angliei, olandezii şi germanii, Împotriva acestei păci whigii tunau şi fulgerau.

Patimile politice se amestecau cu cele stârnite de conflictul acut dintre catolici, anglicani, şi independenţi.

Dar pe deasupra tuturor, patima modei dirija întreaga societate. În asemenea măsură, încât Swift lansase o glumă de pomină. Întrebat de filosoful Berkeley, dacă crede că omul, acest microcosm, stă într-adevăr „în centrul universului”, cum afirmau umaniştii, nebunul de popă răspunsese:

— Nu, domnul meu. Centrul universului nostru e croitorul la modă. Iar omul nu este un microcosm, ci un microcostum, care se schimbă, evident, după cum bate vântul.

La biserică, la promenadă, la bursă, în cafenele şi la palat, se perindau: idei la modă, femei la modă şi costume la modă. Şi toate se puteau cumpăra. Era suficent să ai cu ce.

Când Mihuţ trase clopotul de la poarta casei inundate de verdeaţă, sir Percy se afla cufundat în lectura „Spectatorului”, gazeta opoziţiei, scrisă de doi pamfletari redutabili, Steele şi Addison. Pufăia nervos din pipă şi marca, din când în când, prin mormăieli, nemulţumirea pe care i-o pricinuia lectura acestei „foi de scandal”. Valetul intră şi-l anunţă pe musafir, cam în felul acesta:

— Un călăreţ moscovit, sir, asediază poarta principală.

— De ce? întrebă distrat baronetul, fără să-şi scoată nasul din ziar şi pipa din gură.

Dar mai înainte ca valetul să formuleze un răspuns convenabil, stăpânul casei azvârli accesoriile siestei şi se repezi la fereastră.

— Introdu-l imediat, cap de cuc ce eşti!

Omul care suna la poartă era un bărbat destul de tânăr, îmbrăcat într-un costum de călărie foarte decent. Părea un negustor avut dintr-un oraş de provincie, venit în capitală pentru afaceri sau ca să-şi cheltuiască prisosurile într-o tovărăşie mai plăcută decât a unei familii puritane, probabil numeroase. Două detalii vestimentare distonau, însă, cu aerul paşnic al musafirului: vestă lungă, de piele, şi cizmele înalte, răsfrânte, când, chiar la ţară, boiernaşii englezi purtau acum vesta de catifea, sau de atlas, cu nasturi de sidef, ciorapi de lână albă peste genunchi şi pantofi cu toc înalt. Tunica, tricornul, jaboul şi manşetele de dantelă ale călătorului erau însă cât se poate de corecte. Ba ceva mai mult, în aşteptarea valetului, trimis să anunţe „un negustor moscovit”, străinul priză tabac dintr-o frumoasă tabacheră de aur, cu un gest de o eleganţă perfectă.

— Presupun că am cinstea să vorbesc cu sir Percy Honey, baron de Clyde, începu Mihuţ, după ce valetul îl conduse dinaintea stăpânului său şi se făcu nevăzut ca o fantomă.

— Întocmai. Cu cine am onoarea?

— Sunt purtătorul unui răspuns din partea unui prieten de departe.

Baronetul examină pecetea scrisorii pe care i-o întinse Mihuţ, apoi desfăcu scrisoarea şi o parcurse cu vădit interes. Dimitrie Cantemir, „principe al imperiului rus, membru al înaltului senat şi consilier privat al lui Petru cel Mare”, îi adresa, în latineşte, calde urări de sănătate şi prosperitate, adăugând că mesajul prietenilor săi fusese primit „cu cea mai mare bunăvoinţă”, şi că „negustorilor englezi ce vor sosi la Petersburg, pentru reînnoirea legăturilor vremelnic întrerupte de un război nedorit, li se va da un sprijin important, pe măsura uriaşelor resurse ale imperiului”.

— Ne-ai adus o veste foarte bună, domnule…

— Pamberg-Mihail Galaţin, sir. Sunt negustor.

— Pamberg, da… Pamberg? Numele acesta îmi spune ceva. Dacă memoria nu mă înşală – şi mă înşală foarte rar! – sunteţi un marinar care se bucură de oarecare stimă în lumea apelor.

— Negoţul meu se plimbă pe apă, sir. De-o sută de ani şi mai bine, multe din corăbiile dumneavoastră, au carcasa din lemn rusesc, parâmele din cânepă rusească şi-s călăfătuite cu catran rusesc.

— Înţeleg, domnule Pamberg!… Aveţi vreo afacere în perspectivă? Am unele legături cu comercianţii din Glasgow şi vă asigur că pe Clyde intră acum mai multe nave de comerţ decât pe Tamisa. Sau preferaţi Compania Sudului?

— Dimpotrivă. Sunt aici pentru Scoţia! Iar în privinţa Companiei Sudului, pe lângă faptul că „abanosul” nu intră pe lista mea de schimburi comerciale, am şi o răfuială de altă natură cu unele persoane de acolo. Dar despre asta vom putea vorbi cu alt prilej, dacă timpul vă va permite.

— Of course. Să zicem diseară, sau mâine la prânz! De acord?

— All right. Şi acum daţi-mi voie să mă retrag. Vă mărturisesc că sunt frânt de oboseală.

Scoţianul îşi lovi fruntea cu palma, furios că uitase o regulă elementară de politeţă.

— Dar, dragul meu, casa mea îţi stă la dispoziţie. Te rog, te rog să te simţi sub acoperişul meu, ca la…

Mihuţ se grăbi să-i sară în ajutor, ca un gentleman pursânge.

— Mă şi simt, sir Percy, ca la mine acasă, aflându-mă la un prieten al prietenilor, mei. Dar această ospeţie, pentru care vă rămân în veci îndatorat, ar putea da de bănuit neprietenilor noştri. De-altminteri, gazda mea e numai la doi paşi de aici. În Soho-Square, pe uliţa grecească.

— În Greek Street? E perfect. Atunci, pe mâine! Voi invita câţiva prieteni a căror conversaţie, totdeauna pasionantă, ne va îngădui să discutăm, calm şi nestingheriţi, de-ale noastre…

Cei doi bărbaţi îşi strânseră puternic mâinile şi se despărţiră. În seara aceea, scoţianul avea să cineze cu vicontele de Bolingbroke, iar Mihuţ, cu un grec a cărui istorie e prea lungă spre a fi povestită aici, fost ciubucciu al paşei din Brăila, timonier pe un caic turcesc, căpitan pe unul marocan şi bucătar pe un vas englezesc, acum patronul cinstitei taverne „Tomida’s Coffee House” din Soho.

A doua zi dimineaţa, Mihuţ dădu o raită prin oraş. Coborî prin Drury Lane în cartierul tavernelor, aruncând câte o privire prin fiecare. În Strand se opri să fumeze o pipă la „Somerset Coffee House”. Localul era încă pustiu. Obişnuiţii veneau mai târziu. O luă pe Fleet Street, spre St. Paul’s. De-aici şi până la Bursă forfota străzii se pornise mai devreme decât în restul oraşului: bărbierii, prăvăliile modistelor, magazinele de încălţăminte, croitorii, argintarii, plăcintării şi păsărării ridicaseră obloanele, iar vânzătorii ademeneau clienţii prin o întreagă gamă de mijloace, de la zâmbetul politicos, până la invitaţia gălăgioasă cu gesturi de panoramă, ca-n bazarele mediteraneene. Treceau pe mijloc mereu, uruind, trăsuri şi cupele, sau călăreţi, la trap, iar pe margini, valeţii de casă mare, purtând, doi câte doi, lectici închise. Unii dintre ei, deşelaţi sub greutatea stăpânului din fotoliu, abia mai răsuflau. Sudoarea le curgea şiroaie de sub perucă şi degetele le ieşeau prin mănuşi, dar păreau totuşi atât de mândri de scumpa lor povară, încât cu siguranţă că s-ar fi simţit foarte ofensaţi dacă cineva le-ar fi oferit aceeaşi simbrie, ca să care cu roaba o cantitate de var sau nisip, pe jumătate mai uşoară decât nobila osânză pe care o plimbau toată ziuă prin târg.

În dreptul Podului Londrei, Mihuţ coborî pe chei, spre docuri. În port nu găsi „Şoimul”. I se spuse că nava Companiei Sudului fusese avariată de o furtună care-i rupsese şi un catarg de la gabie, şi că după ce îşi debarcase pasagerii la vama portului, trăsese la Deptford, pentru reparaţii. Căpitanul Herbert putea fi însă găsit, la nevoie, peste drum de St. James, la Marlborough House ori de nu, la „Rose Tavern”, în Soho.

Trecu fluviul, în Southwark, cu o barcă. Prin cartierul, altădată celebru, al teatrelor, în care barcagiul îl informă că jucase, pe vremuri, un mare englez, pe nume William Shakespeare, ajunse la Westminster Bridge, apoi intră în, grădinile din jurul palatului St. James. În Pall-Mall, pe strada mare, asistă la o scenă care-l puse pe gânduri. Un echipaj luxos cobora, la trap, dinspre Picadilly. În trăsura descoperită, un bărbat în uniformă de general stătea răsturnat pe perne, privind cu o suverană indiferenţă mulţimea trecătorilor. Unul dintre aceştia, un om mai în vârstă, după toate aparenţele vestimentare o persoană respectabilă, dând cu ochii de arogantul domn dintre perne, începu să strige:

— Hoţul, puneţi mâna pe el!

Ca la un semn, un cor de strigăte şi de huiduieli urmări elegantul echipaj, până dădu colţul, în dreptul lui Mihuţ.

La capătul opus al străzii, surugiul opri şi trase la scara unei clădiri noi şi impunătoare, de cărămidă roşie, una dintre cele mai reuşite opere ale arhitectului Wren, abia terminată. Generalul coborî plictisit şi intră în casă, salutat până la pământ de o armată de valeţi în livrea.

Mihuţ îl întrebă pe unul dintre ei:

— Cine este? Şi arătă în direcţia celui care intrase.

Omul în livrea îl măsură din creştet până-n tălpi, cu un dispreţ nimicitor, ca pe cel mai ignorant locuitor al planetei, şi-i întoarse spatele.

Mihuţ citi singur pe o placă de marmoră săpată cu litere de aur: Marlborough House. Se lămuri. Ducele, învingătorul francezilor, nu mai era la modă. Şi avea să dea seamă, probabil foarte curând, guvernului tory de comisioanele astronomice încasate, în calitate de comandant suprem, de la furnizorii glorioaselor armate engleze.

Un orologiu bătu amiaza. Aproape că uitase de prânzul la care fusese poftit. Urcă prin Haymarket, în Leicester Square şi de-acolo în mai puţin de un sfert de ceas era la gazdă, în Greek Street. Îşi schimbă cămaşa cu una pe care mistress Tomida i-o spălase şi o crohmolise artistic, cu mânuşiţele ei grăsuţe; apoi îl rugă pe patron să-i pună sub observaţie nişte persoane de la „Rose Tavern”, şi după ce îi lăsă în acest scop pe masă cinci guinee, ieşi fluierând.

De data asta, valetul lui sir Percy se înclină respectuos şi-l conduse în sufragerie. Stăpânul casei îi ieşi jovial în întâmpinare şi-l prezentă celorlalţi oaspeţi, vreo şapte sau opt bărbaţi, cei mai mulţi sub patruzeci de ani.

Deşi firi deosebite, musafirii casei din Court Road discutau prieteneşte, ca unii ce nu se aflau pentru întâia oară laolaltă. John Gay, secretarul ducesei de Monmouth, comenta ironic un articol laudativ al lui Addison, „Spectator”, despre vecinul său de masă, poetul satiric Pope. Fără ca să pară supărat de impertinenţa veselului secretar, acesta îi dădu însă un răspuns scurt, în stilul său epigramatic, acum celebru, care-l făcu pe Gay să-şi aplaude, cel dintâi, înfrângerea.

— Iarăşi vă bombardaţi cu obuze de hârtie, domnilor? În curând Marea Britanie va deveni o corabie de mucava pe o mare de cerneală.

Cel care intrase, cu această interpelare, era doctorul John Arbuthnot, medicul casei regale, iacobit din prejudecată şi republican din raţiune.

Conversaţia se însufleţi, – tot pe teme de actualitate, când doctorul scoase din buzunarul tunicii două exemplare din ultima sa carte, Istoria lui John Bull, o fantezie satirică în care îl lua peste picior pe ducele de Marlborough, veros şi ipocrit, întruchipat într-un personaj numit Hocus:

— Domnilor, e caldă. Viu de la editor. Sunteţi primii care văd această operă dinaintea căreia posteritatea sa va prosterna… râzând.

— Va fi cu siguranţă aşa, dacă poimâine nu va fi demodată, remarcă Pope, nu fără amărăciune.

Un valet intră să-i raporteze stăpânului casei că fusese în Old Bond Street, la domnul Swift. Domnia-sa cerea iertare că nu putea veni, fiindcă nu era-n apele lui.

În timpul mesei şi după masă fură abordate cele mai felurite subiecte. Se vorbi despre teatru, politică şi filosofie, despre Tommy Wild, banditul Londrei, despre ultimele descoperiri ale domnului Newton şi despre cometa domnului Halley. Se căzu de acord că biserica la modă, în sezonul acesta, este St. James, cea decorată de Wren. Mihuţ asculta, vădit interesat, intervenind rareori cu un bun simţ şi cu o pondere pe care tovarăşii săi englezi nu pregetară să i-o remarce, cu oarecare admiraţie. Nici un cuvânt despre Pretendentul de peste Canal. Din patriotism, sau prudenţă, mai puţin probabil decât din delicateţă faţă de gazdă. Cu toate acestea nu lipsiră glumele cu scoţieni. Ultima, povestită de Gay în dialect, suna aşa: „Domnul Me Intosch, din Dundee, se întâlneşte cu un amic ajuns la ananghie. Acesta îl ia pe departe:

— Spune, Mac, dacă ai avea patru corăbii mi-ai da şi mie una?

— Da.

— Dar dacă ai avea patru case, mi-ai da şi mie una?

— Da.

— Dar dacă ai avea patru cămăşi, mi-ai da şi mie una?

— De ce?

— Fiindcă am patru cămăşi!”

Din stimă pentru sir Percy, Mihuţ se abţinu să povestească una adevărată, despre amicul său, căpitanul de cursă lung Me. Tavish, care se întorsese bogat la Edimburgh, după zece ani de călătorii. Mirându-se că cei doi fraţi ai lui care-l întâmpinau, aveau câte o imensă barbă, căpitanul i-a întrebat dacă aşa e moda acum în Scoţia. La care dânşii i-au răspuns:

— Nu, dragă Mac, dar când ai plecat în Indii ai luat şi briciul de ras.

La cafea, sir Percy Honey îl trase deoparte pe Mihuţ, lăsându-i pe ceilalţi invitaţi să-şi continue singuri disputele, şi-l rugă să-i spună păsul.

Mihuţ îi relată pe scurt istoria furtului de documentare care îl mâhnise atât de adânc pe Cantemir. Îi vorbi de Jeffries, de Fabritius şi de Fripp, şi-i pomeni de indicaţia bătrânului Herbert, în legătură cu Marea Lojă a Albionului. Cheia enigmei era aici, la Londra; iar dacă sir Percy îi putea da o mână de ajutor, trebuia să acţioneze repede de tot, mai înainte ca manuscrisul conţinând The History of the Growth and Decay of the Othoman Empire să fie înstrăinat.

Scoţianul asculta în tăcere, cu un aer distrat. O singură clipă i se păruse lui Mihuţ că observă în pupilele lui o tresărire ciudată. Când rostise numele lojii secrete.

— Domnule Pamberg, începu el, după o scurtă pauză. Domnia-ta ţi-ai pus viaţa în primejdie ca să ne aduci un mesaj preţios. Nu vei fi dezamăgit de gratitudinea noastră. Mâine vei avea ceea ce domnia-ta numeşti „cheia enigmei”!… Şi-acum, hai să bem. Am un scotch după reţeta clanului Grant, care e fără seamăn pe lume.

Se întoarse acasă în amurg. Tomida era ocupat cu evacuarea unor beţivi scandalagii. Jucaseră cărţi, şi fiindcă-l prinseseră pe unul trişând, ceilalţi trei ţineau morţiş să-l omoare. Scandalul ar fi luat proporţii neplăcute, dacă intrarea neaşteptată pe uşa a feciorului birtaşului, un lungan voinic, cu o mutră destul de fioroasă, nu i-ar fi, potolit, ca prin farmec, pe beligeranţi. Acum patronul îi scotea în ghionti afară, sub privirea ocrotitoare a preaiubitului său moştenitor, Tommy Tomida.

Era o seară frumoasă, seara echinocţiului de toamnă. O luă spre Drury Lane Theatre, să vadă o comedie recomandată de oamenii de litere cu care avusese plăcerea să prânzească, Dar se răzgândi, şi coborî să dea iarăşi ocol, de câteva ori, cafenelei din Strand. Tot fără succes. Îşi urmă plimbarea pe lângă Savoy către fluviu şi se aşeză să privească traficul de pe Tamisa care făcea aici un cot. Apele scăzuseră şi se rostogoleau leneşe şi murdare, spre estuar. Răsunară, până departe, strigătele barcagiilor ce traversau fluviul. Gândurile lui călătoreau acum dincolo de mare, dincolo de cer. Ce va fi făcând Hanka, singură, în Oraşul Lumină? îi părea bine că Ilieş era acolo.

Simţi deodată în preajmă o prezenţă străină, deşi nici un foşnet nu-i trezise atenţia. Era aproape întuneric. Lumina palidă a uliţei proiectă o umbră trecătoare pe taluzul dinaintea lui. Se întoarse brusc, dar umbra dispăru şi nu putu străbate cu privirea mai departe, fiindcă avea felinarul în faţă. Auzi un şuierat uşor, parcă dăduse cineva un semnal, apoi totul recăzu în tăcere. Un vânt uşor aducea spre oraş boarea mării pe un nor de ceaţă.

Acasă, la cină, grecul îi spuse că la „Rose” nu aflase mare lucru.

— Nu mişcă încă nimic, captain… Dar dacă mă iubeşti, psihi-mu, nu mai umblă noaptea hai-hui pe uliţe, că nu vreau să te pierd de muşteriu. Astă-seară era s-o păţeşti, sufleţelule… Dacă mi-ai dat o treabă, lasă-mă s-o fac iar domnia-ta nu mă-ncurca, du-te la club, du-te la fete, unde pofteşti, ca domnii!…

Mihuţ se întrebă la ce primejdie se referea Tomida, apoi îşi aduse aminte de umbra de pe malul Tamisei, dar se făcu că nu pricepe, îi dădu dreptate şi râse, bătându-l pe umăr.

— Mă las, frăţioare, în paza ta, iar sufletul în paza Domnului.

— Pentru ce-i în paza altora nu garantez, rânji ştirb Tomida, destupând o sticlă burduhănoasă, învelită până la gât în rafie împletită.

— Ai vin de Chianti? se miră, admirativ, Mihuţ.

— Thomida’s Coffee House” are de toate, se umflă grecul în pene. Şi era adevărat.

Dimineaţa, nu prea târziu, dar nici prea devreme, Mihuţ sună iarăşi la poarta din Court Road. Ridicând ochii, îl văzu la fereastră pe sir Percy în persoană, care îi arătă că poarta e deschisă şi-i făcu semn să urce la el sus.

Baronetul purta o haină de casă vişinie, un fel de caftan, eu arabescuri negre, peste care era încins cu un cordon gros, cu ciucuri lungi de mătase. Probabil tot o amintire din Orient. Îi oferi cafea în felegean şi ţigări subţiri de foi. Părea preocupat şi îşi ascundea destul de rău îngrijorarea. Se vedea că se culcase târziu şi că dormise prost.

Ştirile pe care i le aducea erau pline de interes, dar neconcludente. Nu-i spuse sursa. Mihuţ pricepu însă că le obţinuse în cursul misterioasei întruniri din noaptea echinocţiului a Lojii Marelui Albion şi că le confruntase după aceea.

Jeffries şi Fabritius erau, într-adevăr, la Londra. Primul mai venise odată, mai demult. El îi oferise atunci fostului său patron, lui Marlborough, acele documente care i-ar fi furnizat generalului date de cea mai mare importanţă în pregătirea campaniei în Orient, pe care o plănuise gelos pe victoriile lui Eugeniu de Savoia, supranumit de turci „invicibilul”. Dar dizgraţia în care căzuse subit îi tăiase poftă de cuceriri. Şi oferta lui Jeffries, patriotică dar prea costisitoare, fusese respinsă. Printr-un agent al său, acesta o prezentase atunci ministrului Bolingbroke. Fiind contrară politicii sale de pace, vicontele refuzase de plano să trateze cu mijlocitorul. Negocierile avuseseră loc numai în principiu, manuscrisele aflându-se undeva în Europa. Domnul Fabritius venise acum la Londra într-o misiune care nu avea nici o legătură cu opera prinţului Cantemir. Iar această operă, cu certitudine, nu se afla în Anglia.

— Ei bine, izbucni Mihuţ, dezolat, dar atunci, cum se explică toate celelalte: provocarea de la Amsterdam, scrisoarea cu iniţialele, bombardarea „Poltavei”? Şi unde e hoţul, unde este adevăratul Fripp cu documentele?

— Sir Percy Honey se ridică în picioare, semn că neobişnuita audienţă matinală luase sfârşit.

— Răbdare, dragul meu, toate la timpul lor. Dacă incidentul din Marea Nordului nu se datorează unei erori… nepremeditate, un prieten al nostru se va putea informa la Amiralitate. E tot ce mai pot face în avantajul dumitale, de dragul înţeleptului stăpân care mi te-a trimis.

Îl conduse până la uşă şi-i strânse mâna, repetând:

— Toate la timpul lor.

O săptămână după această întrevedere sfârşită în coadă de peşte, Mihuţ fu informat de Tomida că „Şoimul” ridicase ancora, la Deptford, pentru mările Sudului. Îi păru rău că nu avusese prilejul să dea ochi cu comandantul „Hoţului”, dar pe de altă parte se întrebă la ce bun. Englezul ar fi ridicat din umeri şi i-ar fi râs în nas. Cu ce drept îi cerea socoteală acest străin, despre nişte chestiuni care n-aveau de ce să-l intereseze pe un paşnic negustor de piei şi de cânepă?

La începutul lui octombrie, în parcul St. James, Mihuţ se ciocni piept în piept cu amiralul Herbert. Ieşea de la Palat şi se îndrepta spre apartamentul său din Fleet Street pe care, cât şedea la Portsmouth, îl ţinea închis. Era plictisit şi se bucura că găsise un tovarăş de chef.

— Cum v-au mers afacerile la Londra?

— Binişor, răspunse Mihuţ, bine dispus. Mai am una, şi plec.

Mihuţ încheiase într-adevăr câteva tranzacţii cu un mare armurier şi cu un blănar din Mayfair, furnizor al curţii regale. Cu viitoarea cursă, din portul Arhanghelsk, a navei engleze de comerţ „Lord Chancellor”, blănarul, avea să primească un mare transport de blănuri scumpe siberiene, urmând ca lăzile cu arme de precizie livrate, de armurier, prin aceeaşi corabie la întoarcere, să-i fie plătite direct de negustorul din Mayfair.

Întâlnirea cu bătrânul chefliu din Portsmouth fusese parcă poruncită de noroc, gând la gând. Porniră braţ la braţ, pe Strand, vorbind despre vreme şi ferindu-se să nu-i calce telegarii focoşi ai trăsurilor ieşite la promenadă.

Deodată, pe amiral îl fulgeră o idee:

— Ce-ai zice, stimate domn, de o partidă de cărţi, pe diseară, la „Somerset’s”?

— N-aş putea fi decât prea onorat, sir, dacă miza nu este prea meschină, iar adversarii nişte jucători serioşi… Ca domnul acela, bunăoară, îmi scapă numele… cel cu pariul…

— Herr Fabritius? E formidabil! Chiar la el mă gândeam. Dacă-ţi convine, atunci să ne vedem diseară, la opt. De acord?

— De acord. Sunt chiar nerăbdător să-ncrucişez sab… cărţile cu acest „formidabil” domn.

Se despărţiră dinaintea cafenelei la modă în care aveau să se revadă la cină. Amiralul intră să reţină masa, iar Mihuţ o luă la stânga, prin Drury Lane, spre casă.

Toată după-amiaza puse la punct planul de bătaie, cu Tomida şi fiul său. Tommy avea să-şi încaseze onorariul în trei rate: douăzeci de guinee pe loc, treizeci din buzunarul domnului Fabritius şi cincizeci dacă planul reuşea pe deplin. Mihuţ plăti o sticlă de Chianti, ca adălmaş, şi fiecare porni către postul său.

La „Somerset Coffee House”, Mihuţ se prezentă îmbrăcat într-un costum elegant, dar sobru, tăiat de unul din cei mai buni croitori din Londra. Îl rugase pe lordul Herbert să-l prezinte, în glumă, sub un alt nume, şi acesta se amuză să-i atribuie unul cât mai neverosimil. Din fericire, furat de prestanţa acestui gentleman care părea să dispună de un impresionant cont la bancă, misteriosul domn Fabritius nu se mai obosi să-i reţină numele. Mai mult decât atât, când se ridică la miezul nopţii de la masa de joc, cu un câştig de treizeci de guinee – plus cinci de la amiral – se arătă încântat să fie condus acasă în frumoasa trăsură închisă a păgubaşului, mai ales că afară se lăsase o ceaţă deasă, destul de neprielnică pietonilor cu punga plină.

Îl depuseră mai întâi pe amiral în Fleet Street. Apoi surugiul trase la stânga pe Fetter Lane, spre Holborn Hill, unde locuia fericitul câştigător.

Mihuţ bătu în tăblia trăsurii şi prin ochiul de geam făcu semn valetului să oprească. Coborî, explicând invitatului său că el stă chiar peste drum; salută şi porunci vizitiului să-l conducă pe domnul acasă. Trăsura porni în trapul mare al cailor. Dintr-un salt, Mihuţ luă locul unuia din cei doi „valeţi” din spatele trăsurii şi goana continuă în pocnetul bicelor.

Domnului Fabritius i se păru, după un răstimp, că drumul este mai lung decât de obicei, ba chiar că-l greşiseră, fiindcă vedea defilând pe dinaintea geamului portierei nişte locuri necunoscute, Dar îşi puse părerea pe seama prea bunei sale dispoziţii şi a coniacului franţuzesc ingurgitat.

Apoi trăsura se opri brusc, uşa capelei se deschise; şi din întuneric, o namilă cu faţa mascată sub o basma, i se adresă batjocoritor:

— Nu vreţi să vă răcoriţi puţin? Numele meu este Tommy Wild…

Privind în jur, aiurit, domnul Fabritius recunoscu cimitirul din Whitechapel, cartierul groazei. Apoi leşină. Fu astfel transportat într-o magherniţă singuratecă unde se trezi dinaintea tribunalului improvizat, căruia, graţie unor metode de convingere demne – de porecla răpitorului său31, i se spovedi pe îndelete, cu o sinceritate aproape înduioşătoare.

Domnia-sa se întâlnise la Berlin cu Fripp şi cu Jeffries. Acesta din urmă nu reuşise să obţină în Anglia suma asupra căreia conveniseră. Au plecat la Utrecht, A doua zi, Fripp dispăruse cu manuscrisele, lăsându-i pe amândoi mofluzi. Nu-l mai puteau căuta, „The Hawk” urma să ridice ancora spre Portsmouth în câteva zile. Şi unde să-l caute, în lumea largă? Domnul La Mare le spusese doar că Parisul nu le mai dă nici preţul vechi. Tratativele de pace încurcaseră toate socotelile. S-au lăsat păgubaşi. Şi-apoi trebuiau să fie amândoi la constituirea Marii Loji a Albionului, în seara echinocţiului. Fabritius reprezenta pe marele maestru al Lojii Septentrionului. Omul lui Jeffries din Amsterdam l-a informat că doi străini se interesează de ei şi că au la dispoziţie o fregată rusă gata de drum. Bănuind şi o corespondenţă secretă cu iacobiţii, a cărei descoperire l-ar fi umplut de bani, Jeffries i-a dat lui Edward Fripp, vărul hoţului, ordinul acela. Şi l-a iscălit cu formula lojii, care îl obligă pe „Moordenaar” să-l ducă la îndeplinire, cu riscul vieţii.

Mihuţ îi făcu semn lui Tommy Wild – să-l mai lase să răsufle. Bombardarea fregatei era acum explicabilă. În caz de naufragiu „din eroare”, Jeffries i-ar fi avut în palmă, ba încă pretinzând că i-a salvat de la înec. Pentru „eroare”, explicaţii s-ar fi găsit ulterior.

Două lucruri îi rămăseseră nelămurite lui Mihuţ şi avusese chiar impresia că Fabritius trecuse înadins mai repede peste ele. Scrise întrebările pe un bileţel şi le trecu, ca şi mai înainte, printr-un „valet” lui Wild, el rămânând mai departe îndărătul scaunului pe care fusese legat fedeleş prizonierul.

— Domnule, reluă Tommy, ne mai răspunzi la două întrebări şi îţi făgăduiesc că te vom căra, viu şi nevătămat, acolo unde pofteşti. Ori de nu, mâine, hoitul dumitale va pluti fără pânze, spre Canal.

Fabritius tremura de frică şi de ciudă. Dădu din cap ca e gata să răspundă abia când banditul îi mângâie iarăşi bărbia cu cuţitul.

— Unu: Cine e agentul domnului Jeffries la Amsterdam? Hai, ciripeşte, piţigoiule… Să nu taci, că mă supăr şi e de rău.

— Jur că nu ştiu, jur… urlă răguşit şi cu ochii roşii de spaimă prizonierul lui Tommy Wild.

Mihuţ îşi dădu seama că spune adevărul. Jeffries nu era prost să-şi demaşte spionii, chiar unui complice ca domnul Fabritius. Făcu semn lui Tommy să treacă la a doua.

— Buun, admise tânărul Tomida. S-o lăsăm, deocamdată, pe-asta. Doi: Cum sună iscălitura aia cu „formula lojii”?

Fabritius tăcu, lăsând capul în jos. Apoi şopti încet de tot, mai mult cugetând pentru sine:

— Şi dacă răspund şi dacă tac, aceeaşi soartă mă aşteaptă!

Era un grav impas. Tommy îl umplu de admiraţie pe Mihuţ, rezolvând dilema fără multe artificii, cu o nebănuită agilitate de spirit pentru un ins cu reputaţia lui:

— Nu, meştere. Chestia e dacă ştiu alţii că ai piuit. Noi n-avem interes să te turnăm, că şi-aşa ne aşteaptă laţul de la Tyburn să ne legene pe deasupra Hyde-Park-ului. Dacă şi matale faci pe nisnaiul, nimeni habar nu are. Alege şi dumneata. Unde mai pui că noi nici nu te omorâm aşa, dintr-o dată, că nu suntem aşa de răi. Te luam cu încetul…

Sleit de puteri, victima raţionamentelor lui Tommy Wild vorbi abia auzit:

— Processio-Fulgoris…

— Cum adică?

— E pe latineşte… Processio-Fulgoris… „Cale liberă fulgerului”… şi… ah…

Herr Fabritius căzu în nesimţire şi înţepeni. O criză de conştiinţă, sau o criză de cord? Fu întins pe o pătură veche, urcat în trăsură şi lăsat, creştineşte, în poarta spitalului Sfântului Bartolomeu. Apoi toată lumea se întoarse acasă, cu Sufletul împăcat.

Mihuţ îşi explică muţenia lui sir Percy. Îl lega probabil de Jeffries, inamicul său politic, teribilul secret al lojii. J. P.-F. se citeşte deci: Jeffries. Procesio-Fulgoris! În fond nu descoperise nimic de seamă în ceea ce-l privea pe el şi pe ai lui. Hoţul dispăruse, iar el se băgase unde nu-i fierbea oala şi, probabil, că avea să tragă consecinţele fără nici un folos. Unde mai pui că duşmănia unei societăţi secrete atât de puternice îl putea primejdui nu numai pe dânsul, dar şi pe alţii pe care făgăduise să-i ocrotească…

Avu o noapte de coşmaruri. Îl năpădiseră toate spaimele copilăriei cu iele şi joimărici şi moroi, de pedeapsa cărora nimeni nu poate să scape. Adormi spre ziuă. Când se trezi, soarele era de o suliţă. I se păru că încă mai visează: la căpătâiul lui veghea Ilieş. Dulcea vorbă moldovenească îi spălă sufletul de toate iasmele:

— Bună dimineaţa, bădie. Dar rău te mai frământă grijile, bată-le pustia, că nici în somn nu te iartă!

Ilieş fusese trimis de Hanka să-i spună să vie degrabă, fiindcă hoţul era la Paris. Îl văzuse dânsa „cum mă vezi şi cum te văd”, Ilieş întârziase, că la Calais nu găsise corăbii, trei zile la rând, să-l treacă marea.

Mihuţ îl puse pe Tomida să-şi facă drum prin port, să vadă dacă nu-i rost, să treacă dincolo, mai pe neştiute, pe vreun vas pescăresc, sau vreun cuter, ori pe o corabie mai mică. Apoi se îmbrăcă de călătorie şi ieşi să-şi ia rămas bun de la sir Percy. Acesta se scuză că-l găseşte nepregătit de vizită, iar când află că pleacă la Paris, îl rugă să mai treacă pe la dânsul după masă, având să-i încredinţeze ceva.

Acasă, Tomida îi spuse că a găsit pe un grec de-al lui, care are o treabă la Dunkerque şi-l poate lăsa în drum la Calais. Plecarea, mâine, pe flux. Vasul era o vechitură, dar trăgea bine, iar omul lui îşi cunoştea meseria. Mihuţ nu-l întrebă ce meserie anume. Mulţumi şi plăti.

După-amiază, pe Ilieş îl dădu în grija doamnei Tomida, să-i arate oraşul, iar el se îmbrăcă de vizită şi se prezentă, pentru ultima oară, acasă la scoţian. În faţa căminului, trăgea din pipă ţin bărbat cărunt, cu o privire blândă, dar pătrunzătoare, într-un costum bogat, cu o imensa stea de briliante prinsă pe piept în dreptul inimii. Sub redingota pe talie, deschisă în faţă, un superb cordon de mătase albastră îi traversa pieptul în diagonală, pe deasupra vestei de brocart cu nasturi de aur lucraţi în filigran, din buzunarul căreia atârna un breloc de preţ.

După ce îl măsură fără aroganţă pe Mihuţ, fumătorul îşi trase, cu două degete, din manşetă o batistă uşoară, mai curând o fâşie de dantelă străvezie, pe care o agită în aer şi o duse la nas cu un gest degajat. În odaie mirosea a mosc.

Sir Percy făcu prezentările. Era vicontele de Bolingbroke, primul ministru.

— Iubite domnule Pamberg – începu el, – domnul Jeffries, secretarul poliţiei mele, m-a informat că fregata „Poltava” şi dumneata, desigur, era să fiţi victima unei erori grosolane, pricinuite de un informator neconştiincios, din Amsterdam. Închipuie-ţi că v-au luat drept piraţi. E ridicol, dar e adevărat. Te rog să primeşti scuzele guvernului meu şi să le transmiţi, cu cele mai bune urări, amiralităţii majestăţii sale ţarului.

Vicontele vorbea puţin afectat. Se vedea însă că nu o face înadins, ci din educaţie şi obişnuinţă. Păstra pe buze un zâmbet incert, de om de lume, şi rostea cuvintele cu un fel de dispreţ faţă de conţinutul lor, părând să-l preocupe numai muzica frazei. Sir Percy era, inexplicabil, jenat şi mormăia în surdină, ca atunci când citea „Spectatorul”. Apoi vorbiră despre vreme.

La plecare ceru ministrului o favoare. Înainte de a-l întreba ce doreşte, acesta se grăbi să-i răspundă:

— Nu pot refuza nimic unui atât de distins gentleman, despre care prietenul meu sir Percy mi-a dat cele mai strălucite referinţe. S-ar zice că vrei să ilustrezi descrierea pe care o prinţesă o face regelui, în Shakespeare, vorbind despre ruşi, cu un secol în urmă: „Trim gallants, full of courtship and of state32…”

Mihuţ mulţumi pentru compliment, dar stărui în a cere acea favoare:

— Sir, voi transmite amiralităţii ruse scuzele dumneavoastră. În ceea ce mă priveşte, însă, doresc să mă răfuiesc personal cu acel neconştiincios „informator” de care aţi pomenit. Îi pot afla numele?…

Ministrul îşi duse iarăşi, cochet, batista la nas, apoi dori să-şi reaprindă pipa.

Simţind că-i scapă definitiv, Mihuţ încercă o lovitură în plin, prefăcându-se că ştie mai multe decât vrea sa pară:

— Pentru că o slugă răuvoitoare, milord, poate fi uneori atât de toantă încât să închidă şi calea fulgerului… cât e el de fulger! Processio-Fulgoris, cum ar veni, pe latineşte…

Lovitura îi reuşi. Bolingbroke schimbă o privire cu scoţianul, se sculă din fotoliu şi, cu un uşor tremur în glas, i se adresă lui Mihuţ, ţintindu-l în albul ochilor:

— Nimeni nu poate închide, nepedepsit, calea fulgerului, domnule Pamberg… Şi cu atât mai puţin, patronul tavernei „Sirena” din Amsterdam. Îţi urez, sincer, călătorie bună!