III.

PRINDEREA CALULUI TROIAN.

Balang!… Balang!…

Un dangăt de talangă dogită sparse urzelile tăcerii şi ale pâclei, iar un glas şi mai dogit, luptând parcă din răsputeri cu o îndărătnică piroteală, răsună în noaptea potopită de miresmele toamnei.

— E al doilea ceas după miezul nopţii… Oameni buni hodiniţi-vă fără grijă… În cetatea Ieşilor e tihnă şi pace.

Talanga fu scuturată din nou, apăsat, şi glasul se înălţă iarăşi:

— E al doilea ceas după miezul nopţii.

Se auziră cai sforăind şi trăgându-şi copitele din clisa băltoacelor, apoi doua matahale întunecate se desprinseră din pâclă.

Erau două din străjile-călări pe care, o dată cu alte bune rânduieli, le chemase-n leafă domnia, să străbată la vremea nopţii târgurile mai de seamă ale Moldavei şi să vegheze asupra hodinei şi vieţii locuitorilor, de multe ori primejduite de tot soiul de răufăcători.

Unul din străjeri – se nimerise a fi taman cel cu talanga – mai-mai că aţipise în şa şi se lăsa dus mai mult în voia calului. Celălalt, ceva mai tânăr, se umflă de râs privindu-şi soţul de oaste, şi din când în când, îl tot zădărea cu vârful suliţei, ca să-i amintească a scutura talanga după rânduiala lor.

— Ţi s-a cam dogit glasul, îl împinse iarăşi tânărul. Scârţâie rău… Se vede treaba că nu l-ai udat la timp. Sau te pomeneşti că l-ai udat peste fire şi ţi-a ruginit.

— Ei! mormăi celălalt, mahmur. Afurisita asta de umezeală… Nu vezi ce pâclă-i, de s-o tai cu cuţitul…

— Mi se pare că te cam lasă virtutea… Mai ales în, mahalaua asta, unde până deunăzi ieşeau lotrii pe la răspântii, întocmai ca în pădurea Bârnovei…

— Asta era odată… că de-amu nu mai ies, hâc!… De frica noastră nu mai ies.

— A cui, a noastră, bădie Cireş? Nu cumva s-o fi dus vestea despre vitejiile matale?

— Geaba râzi tu! Că nici nu ştii ce poate baltagul ista la o adică!…

Şi vrând parcă să-şi dovedească spusele, scutură din toate puterile talanga şi răcni, sughiţând de i se cutremură pieptarul de talpă:

— E ceasul două după miezul nopţii!… hâc!

Caii, deprinşi cu drumul noapte de noapte, cotiră pe dreapta, urcară un pripor printre livezi şi vii, apoi intrară într-o uliţă mai largă şi mai curată ce cobora lin printre garduri înalte, întrerupte de porţi arătoase, zăvorite, din dosul cărora se auzeau mârâind zăvozi năprasnici.

— Cireş… Măi, bădie Cireş, ai adormit binelea?

Şi călăreţul cel mai tânăr îşi gâdilă iarăşi tovarăşul cu ţepuşul suliţei.

— Ha, ce-i? se sperie mahmurul, cătându-şi baltagul.

— Ia priveşte… De ce s-or mişca luminiţele celea colea, ia, către curţile Costineştilor?

— Unde, bre? nu se dumeri Cireş, căscând ochii cât cepele sârbeşti. Aha, amu văz… Păi acolo sunt chiar curţile vornicului… Da, e forfotă mare… Te pomeneşti că-i vreun praznic mâine şi s-au sculat slugile cu noaptea în cap. Da, ia stai… Străjerul cel mahmur apucă scurt dârlogii celuilalt, trăgându-l alăturea de sine.

— La ce să stau? tresări flăcăul. Lasă-mi dârlogii!

— Sst! Mai încet… Ce-i umbra ceea care se strecoară pe lângă ziduri?

— O fi vreun lotru dintre aceia… râse a batjocură străjerul cel tânăr, dar îşi cumpăni suliţa, îndreptându-se în scări.

— Lasă şaga, omule. Cu aiasta nu-i de şuguit!… îl dojeni celălalt şi îşi trase calul mai aproape de al tovarăşului lui până-i atinse scările cu ciubota pintenată. Apoi strigă: Stai, cine e?

— Slujba domniei! răspunse cu glas scăzut omul de la poala zidului. Nu mai răcniţi aşa…

— Ah, domnia-ta erai, căpitane Petrea? bolborosi Cireş, fericit că presupunerea primejdiei se arătase fără temei. S-avem iertăciune. D-apoi şi noi se cheamă că tot cu slujba suntem.

— Bine, treceţi mai departe! Şi… n-aude n-a vede! le porunci căpitanul Petrea! Auzitu-m-aţi?

— Auzit, bâigui Cireş, stăpânindu-şi anevoie alt sughiţ, apoi ridică fălos talanga deasupra capului, o scutură cu putere şi iarăşi răcni, stârnind toţi câinii curţilor boiereşti.

— El al doilea ceas al nopţii… Oameni buni, hodiniţi-vă fără grijă. În cetatea Ieşilor e tihnă şi pace…

Tihnă? De-ar fi ştiut Cireş cât da mincinoasă îi era paşnica-i strigare, i s-ar fi făcut măciucă puţinul păr ce-l mai avea sub cuşma miţoasă.

Într-adevăr, ca la un semn, după ce glasul străjerilor şi dangătul tălăngii se pierdură în noapte, din curtea boierului Velicico Costin ţâşni un rădvan tras de patru cai iuţi, urmat de mai mulţi călăreţi. Alaiul acesta ciudat se îndreptă apoi, în goană mare, către poarta de miazăzi à cetăţii. În aceeaşi clipă, dinspre capul uliţei se năpusti pâlcul drăganilor călări, pe care căpitanul, Petrea îi pusese din vreme la pândă. Încercatul oştean se aruncă şi el în şa şi, ajungându-şi oamenii, se puse în fruntea lor. Depărtarea dintre fugari – care îşi dădură îndată seama că erau urmăriţi – şi pâlcul de drăgani se micşora văzând cu ochii. Şi în curând se încinse o luptă ce puse tot târgul în picioare.

— Înconjuraţi rădvanul şi doborâţi-i pe surugii! răsună porunca puternică a căpitanului Petrea. Trageţi în călăreţi dacă nu vor să se oprească…

Focuri de arme, răcnete şi vaiete se amestecată cu tropotul cailor şi huruitul roţilor. Rădvanul se opri. Caii, smuciţi de dârlogi de către călăraşii domniei, se ridicară în două picioare, rupseră opritorile şi şleaurile, şi o pereche o luă razna. Doi drăgani descălecară şi se repeziră să tragă oblonul rădvanului. Dar înăuntru nu era decât un cufăr, cât o ladă de zestre.

— Vicleanul cel bătrân ne-a tras pe sfoară! răcni căpitanul Petrea. Trebuie să fie cu haine schimbate printre argaţii călări. După ei, copii, să-i prindem de vii!

În acea parte a târgului, zăplazurile dese de verdeaţă nu lăsaseră fugarilor putinţa să se risipească şi să se facă nevăzuţi prin curţi, de aceea se şi năpustiseră orbeşte înainte. Dacă izbuteau să ajungă până la cea măi apropiata răspântie, de unde se desfăcea o puzderie de hudiţe întortocheate printre livezi fără împrejmuire şi maidane neumblate, erau mântuiţi. Dar, fie că aveau caii mai buni, ori că erau mai siguri de izbândă, călăreţii domneşti se apropiau ca nălucile judecăţii din urmă. Văzând că vor fi ajunşi, fugarii îşi struniră caii în loc şi se întoarseră să dea faţă, pe viaţă şi pe moarte.

Doi dintre oamenii domneşti care purtau faclele se văzură deodată dinaintea luciului de argint al unei spade. Unul pică, celălalt dădu strigăt că se porneşte încumetarea cu lotrii.

Căpitanul Petrea recunoscu pe cel ce trăsese sabia: era vornicul, care avea mare faimă de spadasin. Şi ca fulgerul, se arătă lângă el.

— Cutezi să stai împotriva săbiei mele, căpitane Petrea? Fă-ţi rugăciunea cea de pe urmă, câne de calic! răcni trufaş vornicul.

— Dar copoi bun la vânat, baş-boierule! îl aţâţă ostaşul. Aştept de mult ziua asta să mi te-nfig în strămurare!

Şi împungând cu pintenii, îşi repeziră înainte săbiile.

După primele încrucişări, Petrea îi dădu scurt ocol şi un zâmbet dispreţuitor îi ridică mustaţa încărunţită.

— Te-a muiat traiul bun, boierule! strigă el. N-am să te ucid, că n-am poruncă pentru asta, dar de crestat tot te crestez… În gardă! Na! Şi ţine minte!…

O dată cu ultima vorbă, căpitanul îi atinse adânc încheietura braţului, zburându-i vrăjmaşului sabia în şanţul drumului.

— Valeu! răcni Velicico. M-ai tăiat, tâlharule… Dar de răpus tot nu m-ăi răpune… Şi nici de prins…

Folosind vălmăşagul ce se făcuse în bătălie, vornicul trase frâul şi înfigându-şi pintenii până la sânge în pântecul armăsarului arăpesc îl repezi spre răspântia prielnică, de care nu mai era departe.

— Prindeţi-l, copii! strigă căpitanul Petrea. Cu arcanul, ca pe tâlhari!

Ştreangul subţire şerpui prin bezna îngălbenită de lucirea fumegoasă a faclelor şi în clipa următoare, smuls din şa, „calul troian” pe care se bizuiau voitorii de rău ai Moldovei se zbătea în clisa uliţei, cu laţul de gât.

Apoi aburii nopţii prinseră a se risipi la suflarea aurorei ce poleia turnul Goliei cu beteală nouă de argint.