IV.

CAPCANA LUPILOR.

Vornicul cel hain şi-a plătit trădarea cu capul. Dar nici sub caznă n-a voit să-i dezvăluie pe ceilalţi boieri care, dimpreună cu el şi cu cei ce apucaseră să fugă, urziseră pieirea lui Constantin Vodă. Tot credea că aceia vor cerca orice ca să-l mântuiască, precum le fusese legământul. Dar părtaşii n-au întârziat să afle de tăcerea vinovatului şi tocmai de aceea au făcut în fel şi chip ca să-l îndemne pe Vodă să-i ia capul.

Şi lucru ciudat, cel mai grăbit dintre ei se arătase a fi Iordache Russăt vistiernicul. De vreme ce uneltirile lor fuseseră zădărnicite – îşi spuneau boierii, fără să se poată dumeri cum – era mai bine ca vornicului să i se astupe gura cu ţărână, căci nu se putea pune prea mult temei nici pe dârzenia, nici pe sumeţia acelui trufaş boier.

Constantin Vodă se gândise să-l trimită la ocnă, ba chiar îşi spusese că-i poate mai cuminte să-l ţină surghiunit pe la vreo mânăstire. Dar boierii cei mari nu se lăsaseră până ce Vodă nu le dăduse ascultare, hotărând pieirea duşmanului său de satârul călăului. Ba au făcut şi altă ticăloşie. Prefăcându-se a nu cunoaşte tâlcul poruncii de pedeapsă, au trimis nişte slujbaşi călări, pe ger şi lapoviţă, la moşia Bărboşi, lângă Roman, să-l taie şi pe fratele vinovatului, pe marele logofăt Miron Costin, mândria Moldovei. Hainii se temuseră că va putea vorbi, crezând că-şi scapă fratele dacă-i dă în vileag domnitorului urzeala şi părtaşii de care avea cunoştinţă. L-au aflat acolo, cernit de moartea jupânesei sale Ilinca şi nici nu i-au îngăduit să stea la slujba îngropăciunii, atât erau de grăbiţi să nu se afle ce-aveau de gând, ci l-au dus la Roman, unde i-au tăiat capul, fără să-i spună ce-aveau cu dânsul. Uciderea marelui cărturar, pusă pe seama domnitorului, trebuia, după socoata lor, să umple de ocară numele lui Constantin Cantemir, nu numai în ţările de la miazănoapte, unde Miron Costin avea prieteni vechi, ci în întreaga lume creştină. Dar acest ticluit omor a fost vestejit de voievod îndată ce i s-a dat de veste, iar făptaşii şi-au primit plată grea din mâna armaşului.

Şi a trecut vreme de la acea sângeroasă întâmplare. Nu prea multă. Dar pentru cei trei tovarăşi de joacă, această vreme a fost tocmai aceea în care ochii sufletului şi ai tinereţii se deschid minunându-se asupra lumii, şi cu nesaţ şi patimă sorb tot ceea ce află dinainte-le. Pentru aceşti ochi, cea mai măruntă schimbare îmbracă înfăţişarea unei neasemuite amintiri. Iar schimbări fuseseră destule, şi mai bune, şi mai rele.

Povestea cu veveriţa lămurise multe în sufletul lui Mihuţ, iar tatăl lui, pricepând tot ce însemnase pentru copilandrul de treisprezece ani fapta cu adevărat bărbătească pe care o săvârşise, încetase de a-l mai socoti „prâslea” şi ceruse învoire domnului să-l ţie părtaş la ucenicia întru ale armelor, cu beizade Dumitraşcu. Şi nu mult după aceea, uimindu-i pe toţi cu îndemânarea şi priceperea sa la toate cele ce priveau oastea, fu înălţat de Constantin Vodă stegar în garda domnească, iar mai pe urmă rotmistru. Cel mai nevârstnic, dar poate cel mai destoinic rotmistru din sâmburele de oştire regulată alcătuită de Constantin Cantemir în cel din urmă an al domniei sale.

Cât despre Dumitraşcu, el începuse a se dovedi aproape mai învăţat decât dascălul său Ieremia şi se arăta din ce în ce mai plin de neastâmpăr şi dor de ducă. Mai cu osebire când tătarul, prietenul său, îi vorbea, visător, despre marea cea nemărginită şi nespus de albastră, despre drumurile cele lungi ale stepei către cetăţi şi ţinuturi fără asemănare, despre bucuria cu care ochiul descoperă privelişti necontenit noi, undeva departe.

Şi iată că într-o seară, Constantin Vodă îi vesti că avea să plece. Trebuia să-l schimbe la Ţarigrad pe fratele său Antioh, ce se afla de prea multă vreme zălog la Poartă.

I se făcuse dintr-o dată domnului dor atât de aprins de fiul său mai mare? E lesne de crezut. Dar se mai poate şi să se fi gândit că se arătase nedrept faţă de Antioh, lăsându-l atâţia ani departe de ai săi. De asemeni se prea poate să-l fi bătut şi un alt gând: simţindu-şi puterile slăbindu-i tot mai mult, şi-o fi spus că mai bine era să aibă alături de el pe fiul său cel mai vârstnic, acela ce după pravilă avea dreptul să ia în mână frânele domniei, cu mai mulţi sorţi de izbândă.

Şi astfel Dumitraşcu fu pornit într-o bună dimineaţă de primăvară către Ţarigrad, iar pribeagul Mehmet ceru şi primi învoirea domnitorului de a-l întovărăşi pe prietenul său din copilărie. Tânărul cerchez trecuse de optsprezece ani. Patima-i crescândă de drumeţie şi de slavă îl făcea să se înăbuşe în Iaşul bântuit de măruntele zavistii ale „majordomilor”, care când se îmbrăţişau, când se mâncau între ei ca lupii cei turbaţi.

Bineînţeles, rădvanul, urmat de căruţele cu cufere şi merinde, fu privegheat până la ţinta călătoriei de căpitanul Petrea, care apoi făcu calea întoarsă cu Antioh.

Ce însemna pentru Mehmet, şi pentru Dumitraşcu acea călătorie şi mai ales vederea Ţarigradului, a cărui strălucire în vremea aceea nu va fi avut seamăn este uşor de închipuit.

Totuşi, nu trecură nici trei ani încheiaţi şi Dumitraşcu dori să se întoarne în ţară. I se făcuse, la rându-i, dor de părintele său şi de Moldova? Se săturase de cerul mereu albastru pogorât deasupra unei mări de-a pururi la fel de albastră? Sau cu un gând tainic tatăl său îl chemase iarăşi alături de el? Tot Petrea Gălăţeanul îl duse la Ţarigrad pe Antioh şi îl aduse îndărăt pe Dumitraşcu. De data aceasta, tânărul cărturar călători fără prietenul său. Căci Mehmet nu voi să se mai întoarcă. Şi de-ar fi voit s-o facă, nu mai era slobod: la Ţarigrad îşi aflase alte neamuri de-ale lui, rude sau dregători ai mai-marilor de la Sublima Poartă, care-l învredniciseră cu a lor înaltă luare-aminte. El o însuşi avea să intre curând după aceea în slujba sultanului, şi, urcând repede calea măririlor, să ajungă mâna dreaptă a marelui vizir.

Reîntors în cămara lui căptuşită cu cărţi din cetăţuia Iaşilor, Dumitraşcu Cantemir se adâncise mai mult ca oricând în citit şi în scris. Apoi începuse a călători prin ţară, din care călătorii se înapoia cu cufăraşul plin de hărţi, ziceri din popor şi felurite însemnări, temeiul viitoarei sale Descripţio Moldaviae. Avea patima cântecelor bătrâneşti şi a acelor „sentenţii” pline de înţelepciunea unei străvechi cunoaşteri a sufletului omenesc, pentru aflarea cărora nu pregeta să bată drumurile prăfoase din Ţara-de-Sus şi din Ţara-de-Jos, ca şi cărările prăvălite ale munţilor, către izvoarele apelor, şi mai sus, unde culegea floarea argintie cu petale pufoase ca pielea de căprioară.

Apropierea de latinească a limbii neamului său şi multele datini care semănau aidoma cu obiceiurile romanilor aveau să stârnească în cugetul său o nouă şi neclintită convingere, întărită de glasul cronicilor, şi anume că „noi de la Râm ne tragem” şi că prin dispariţia puterii dacilor, pe întreg teritoriul ţărilor române, sângele curat al însoritei Rome a zvâcnit fără de oprire în trupul şi spiritul noilor locuitori ai împărăţiei stă-strămoşeşti ale cărei hrisoave de piatră grăiau încă despre dânsa de cele două părţi ale munţilor Carpaţi şi până la marea cea mare. Dar ce păcat că visul acestei împliniri sălăşluia numai în cugetul cărturarilor, atunci când temeiurile lui se vădeau cu atâta putere-pe toate drumurile naţiei sale martirizate de noile împărăţii. Îl muncea acum visul Dachiei rediviva…

Pe domn, în schimb, îl vedea tot mai rar. Fiindcă duşmanii – atât cei dinăuntru cât şi cei dinafară – iar îşi arătau colţii şi parcă acei lupi turbaţi se înrăiseră mai mult ca oricând…

Pus la cale de acelaşi Constantin Brâncoveanu, Sobieţki, craiul leşesc, a năvălit în Moldova cu şleahticii lui şi a pustiit greu ţara până la Cetatea Neamţului, unde vânători nemţeni l-au ţinut în loc şi l-au, bătut cu puştele4, Constantin Vodă s-a ridicat cu puţina, dar vrednica-i oaste şi a izbutit să alunge pe năvălitori. Apoi a trebuit să facă iar faţă năvălirilor răzleţe de tătari şi iarăşi de leşi. Dar cel mai mult sânge rău şi-l făcea cu boierii cei mari, care se înhăitaseră cu domnul Munteniei, cel ce încă mai cheltuia bani cu nemiluita pe la Ţarigrad, ca să-l scoată din scaunul Moldovei şi să pună în locu-i nişte rude munteneşti.

Într-o zi posomorită de sfârşit de februarie, domnul se întorcea în rădvan – că-i era anevoie acum să mai facă drumuri lungi călare – de la nişte întărituri, care poruncise să fie ridicate mai jos de Iaşi. Un timp şezuse el tăcut, adâncit în gânduri, cu ochii la dealurile împădurite peste care se târau greoi norii plumburii. Căpitanul Petrea călărea alăturea de rădvan, şi nu cutezase să rupă tăcerea.

— Căpitane Petrea, grăi Vodă într-un târziu, privindu-l lung.

— Da, măria-ta!

— Aş vrea să-ţi încredinţez o dorinţă mare a inimii mele…

— Gata la poruncă, măria-ta…

— Nu e poruncă, ci o dorinţă… Un gând al meu care mă munceşte… Constantin Vodă tăcu o clipă, apoi continuă cu glas mai scăzut: Eu, căpitane Petrea şi prietene, sunt greu bolnav.

— Greu bolnav? Bine, dar… încercă să protesteze ostaşul.

— Foarte greu bolnav, îl opri blând voievodul.

Căpitanul Petrea îl privi cu întristată uimire. Domnul zâmbi amar:

— Ehei, zilele omului, ca florile câmpului…

— Dar eşti zdravăn şi ager ca acum douăzeci de ani măria-ta.

Vodă Cantemir iarăşi tăcu, apoi se întoarse către vechiul său om de credinţă:

— Acum douăzeci de ani încălecam din fuga calului. Astăzi nici de pe loc nu mai pot… Boala, Petreo, mă secătuieşte de puteri… Nu mai conteneşte arşiţa… Nu mai am somn… Şi biata Moldovă abia a mai început să răsufle.

— Asta aşa-i că răsuflă, măria-ta; se bucură norodul şi dă acatiste zilei când te-ai înscăunat.

— Dar câinii pustiei au şi început să adulmece leşul… Credeam că cinci-şase ani vor fi de ajuns. Iată că nu au fost. Şi nici o sută nu vor fi de ajuns atâta timp cât blestemaţii aceştia vor mai fi puternici prin averile cele jefuite, cu care tocmesc soarta ţării la turci… Eu nu am agonisit averi şi, afară de învăţătura pe care i-am dat-o lui Dumitraşcu, mă tem că faţă de preţul bucuriilor din această vale a plângerilor, nu-i voi lăsa nimic, sau ca şi nimic. Cum se va putea el încumeta cu sutele de pungi de aur ale Russăteştilor şi mai ales cu miile de pungi ale Brâncoveanului? Oricât mi-ar dori inima să cred că ar izbuti să-mi urmeze, nu văd cum va putea primi firman.

— Cine poate şti, măria-ta!

— Cine?… Eu!… Îmi cunosc prea bine duşmanii şi cunosc aceste amare vremi în care trăim.

— Şi atunci?

— Atunci, aş vrea, căpitane Petrea şi prietene, să-l ocroteşti mai departe pe Dumitraşcu, să-l scapi de colţii lupilor… Poate că o vreme ar fi mai bine chiar să ia calea cetăţilor luminate de mintea marilor învăţaţi. Acolo, măcar de departe, să fie de folos ţării sale şi acestui norod. Pe urmă să se înapoieze cu puteri sporite… Îmi făgăduieşte căpitane Petrea? Îmi făgăduieşti a-l păzi?

— Îţi făgăduiesc, măria-ta! răspunse cu glas sugrumat oşteanul. Va fi făgăduiala mea cea mai sfântă.

Puţine luni după aceea, bătrânul Cantemir îşi dădu obştescul sfârşit, iar dregătorii săi cei mai apropiaţi, unindu-şi gândul cu acel al norodului, ridicară în scaunul domnesc pe coconul cel tânăr, pe Dimitrie. Dar fără firmanul Sublimei Porţi, nici un domnitor – mai ales un fiu mezin – nu putea fi recunoscut de boierii cei vechi şi nici de restul lumii. Plin de înţelepciune, Dimitrie Cantemir nu căuta să se impună cu putere, şi pentru a nu îndreptăţi vreo tulburare din partea vrăjmaşilor neamului său el socoti că e mai bine să aştepte. În schimb, porni să vegheze cu străşnicie, prin oameni de credinţă, ca măcar din aşezările şi rânduirile părintelui să nu se strice nimic de către acei vrăjmaşi.

După trei Săptămâni, un călăreţ, sosit în goană din Ţara-de-Jos, aduse căpitanului Petrea vestea că un agă turc vine de la Ţarigrad şi se îndreaptă în mare grabă spre Iaşi. Era o zi însorită de iunie şi tânărul domnitor se coborâse în grădină unde se preumbla de vorbă eu amintirile sale. Văzând fruntea atât de senină a noului său domn, care tocmai se aplecase asupra unor trandafiri, minunându-se de gingaşa îmbiere de purpură şi atlaz de pe petalele încă îmbrobonate de rouă, căpitanul’ Petrea pregetă o clipă, închipuindu-şi cât de lipsit de apărare poate fi un asemenea suflet la curtea Moldovei. Dumitraşcu Vodă Cantemir îl zări şi-i făcu semn să se apropie.

— Ce veste aduci, căpitane Petrea? îl chemă, voios, amintindu-şi cu evlavie acele de pe urmă vorbe ale părintelui său: „Petrea Gălăţeanul e un prieten al neamului nostru, băiatule, şi un slujitor de credinţă cum nu se mai află… ascultă-l şi acum şi mai târziu!”

Venitul se opri îngândurat şi după ce se descoperi, rosti, cu o umbră de stinghereală în glas:

— Măria-ta, am aflat că din ceas în ceas trebuie să pice o aga turcească!

— Cu atât mai bine! Că mi-e lehamite nu atât de aşteptare, cât de starea asta pe loc, de parcă-s cu mâinile legate.

Oşteanul plecă tăcut capul, iar pletele cărunţite îi fluturară o clipă peste umeri.

— Căpitane Petrea, îţi ghicesc gândul. După toate uneltirile duşmanilor neamului meu, ţi se pare fără noimă să-mi facă padişahul firman. Eu socotesc că unele nădejdi îmi sunt îngăduite. În cei trei ani petrecuţi la Istanbul nu m-am mărginit doar la truda şi mulţămirea cărturarilor. Şi crede-mă, am priceput mai multe lucruri din cele ce, de departe, îmi păreau greu de pătruns. Fireşte că sultanul şi cei ce-i înconjoară sunt lacomi de aur. Dar mai ales îi munceşte şubrezenia marii lor împărăţii. Acest, urieş a fost ciuntit binişor în bătălia cu austriecii pe Tisa. Şi puterea Turciei se întemeiază pe anumite politice chibzuieli. Eu am pricină să cred că din politichie, sultanul are tot interesul ca Moldova să fie o ţară zdravănă, o cetăţuie întărită, de care Turcia să se poată sluji întocmai ca de un scut tare tătăresc, fie împotriva leşilor şi austriecilor, fie împotriva puterii crescânde a Moscului… S-ar putea să nu mă vrea…

— Măria-ta, – grăi rar căpitanul Petrea, – te vrea norodul. Tot târgul răsună de numele lui Dumitraşcu Vodă Cantemir şi lumea te binecuvântează că urmezi poruncile, în veci neuitatului părinte al măriei-tale. Dar eu mă tem că Stambulul nu de voia Moldovei se va lăsa înduplecat, Eu nu mă pricep în treburi diplomaticeşti, dar mi-a fost dat să cunoasc toată păcătoşenia rânduielilor acestei lumi. De aceea, oricum şi oricare ar fi chibzuielile înalte ale Porţii, sunt aproape sigur că pungile cele multe ale Brâncoveanului vor fi mai tari decât orice politichie. Şi Brâncoveanul ţine morţiş să fie căftănit feciorul lui Duca Vodă Bătrânul, pe care zice-se că va să şi-l facă ginere.

— Bine, dar ar fi o nedreptate!… strigă fără să vrea Dimitrie.

Căpitanul Petrea ridică din umeri şi dădu din cap cu amărăciune, amintindu-şi o vorbă a ţării:

— Dreptatea, măre doamne, nu şade cu mărimile la masă!

— La ce mai foloseşte omului truda şi învăţătura, dacă nu poate răzbi cu dreptatea, se întristă adânc tânărul domn.

Căpitanul Petrea îl învălui cu o privire mai caldă, aproape părintească. Abia acum îşi dădea seama ce limpede judecată avusese răposatul Constantin Vodă socotind că vlăstaru-i, încă necopt, trebuia ocrotit. Tânărul, mult prea tânărul şi prea neîncercatul domnitor, socotea, pesemne, lumea rea în care se afla gata a fi preschimbată la porunca unui conducător filosof, precum în scrierile străvechilor greci. De aceea căpitanul Petrea oftă adânc, când spuse aproape în şoaptă:

— Învăţăturii şi dreptăţii poate că nu le-a venit încă vremea pe meleagurile acestea, măria-ta.

— Dacă voi rămâne pe scaunul Moldovei le va veni, căpitane Petrea, mai repede decât s-ar putea crede.

Portiţa grădinii se deschise şi Mihuţ intră răsuflând repede:

Vin să spun că se apropie vistiernicul Iordache Russăt.

Acest velit boier se prefăcuse pe vremuri a nutri prietenie părintelui domnesc al tânărului voievod, dar ştiut este că măsura preaplinelor pungi atârnă foarte greu în cântarul prieteşugului boieresc, mai cu seamă când pe tipsia cea aurită se mai cocoaţă şi zavistia.

— Îi râd ochii vulpoiului acestuia bătrân. Să bagi de samă, măria-ta! îl sfătui căpitanul Petrea.

— Bună dimineaţa, cinstite vistiernice, îi luă într-adins înainte musafirului său Dimitrie Vodă Cantemir, vorbindu-i liniştit şi cu o nepăsare atât de bine prefăcută, încât Petrea căpitanul se minună. Ce ştiri îmi aduci?

— Bună dimineaţa măria-ta! se închină mai adânc de cum îi era obiceiul şi parcă în batjocură, vistiernicul. Nu atât cu o veste vin, cât cu un sfat părintesc. Un sfat chibzuit şi cu alţi prieteni ai măriei-tale, în cea mai mare grabă.

— Dacă-i grabă nu-i şi chibzuinţă! rosti domnul rar şi apăsat, ca şi cum n-ar fi prins prea vădita îngrijorare a boierului.

Iordache Russăt zâmbi tăios şi răspunse fără şovăire:

— Asta-i, măria-ta, loghică de la Academia elinească din Ţarigrad, dar alta-i loghica moldovenească. De data aceasta, tocmai graba fi-va dovadă de chibzuinţă…

— Grăbeşte atunci, vistiernice, te ascult! zise Dimitrie Cantemir pe un ton şi mai rece, înălţând dintr-o dată fruntea.

Văzându-l, căpitanul Petrea crezu că nu mai are dinainte acelaşi om. Cel ce făcea faţă acum vicleanului şi puternicului boier nu mai avea nimic din tânărul visător ce se apleca cu ochi de copil peste trandafirii îmbrobonaţi de rouă; o măreţie adevărată se desprindea din privirea pătrunzătoare, din vorba stăpânită a lui Dimitrie Cantemir. Această schimbare nu scăpă nici vistiernicului. De aceea nu întârzie să răspundă:

— Soseşte acel agă turc, măria-ta, şi are rang de imbrohor.

Fără a se tulbura câtuşi de puţin – ceea ce iarăşi îl descumpăni şi îndârji în acelaşi timp pe vistiernic – tânărul domn îl înfruntă zâmbind:

— Asta o ştie tot târgul Ieşilor. Care e vestea domniei-tale?

— Da, dar ceea ce târgul nu ştie este că aga aduce firmanul de domnie, urmă boierul şi făcu o pauză.

— Aşadar am fost întărit! se pripi fără vrere Dimitrie.

Iordache Russăt aşteptă, apoi privindu-l ţintă în ochi, rosti rar, fără să clipească, cu un glas pe care îi voi tot atât de îngheţat pe cât fusese adineauri acela al domnului:

— Aduce firmanul de domnie pentru Constantin Duca, ginerele Brâncoveanului…

— Va sa zică au izbutit lupii! izbucni Petrea.

— Întocmai precum spui, căpitane! se înclină batjocoritor spre el vistiernicul.

— Atunci să ne pregătim de cele de trebuinţă! scrâşni oşteanul, ducând din obişnuinţă mâna la straja săbiei.

— Te cam pripeşti, oştene! rânji acru Russăt. Drept e că prea din cale-afară nici noi nu-l iubim pe feciorul lui Gheorghieş Duca…

— Asta n-aş fi crezut-o, mormăi Petrea, fulgerându-l cu privirea.

— Căpitane Petrea, – socoti de cuviinţă Dimitrie Cantemir să-l potolească pe omul său de credinţă, – lasă-l pe domnia-lui vistiernicul sa spună ce are de spus.

— Pe mine nu mă mai supără mojicia! înălţă dispreţuitor din umeri Iordache Russăt. Apoi adăugă privindu-l în ochi pe tânărul voievod: M-am învăţat s-o rabd de când mi-a fost dat să trăiesc printre atâţia mojici în anii din urmă… Mulţumesc, totuşi, măriei-tale… Cum ziceam, nici nouă nu ne e prea drag feciorul Ducăi Vodă… Dar socotim cu toţii, da, cu toţii – şi vistiernicul apăsă într-un anumit fel pe acest cuvânt – că în ceasul de faţă nu ne putem împotrivi voinţei padişahului, fără de a căşuna mare stricăciune pentru ţară. Aşa că, sfătuindu-ne noi, am chibzuit că pe măria-ta să te pitim la Golia, în turn, până pleacă turcul, şi apoi să te facem scăpat, noi, boierii tăi credincioşi, peste munte în Ţara Ungurească, viu-nevătămat…

Nici o trăsătură a feţei tânărului domn nu clinti. După o clipa de mare încordare lăuntrică, răspunse cu un zâmbet al cărui înţeles era greu de tălmăcit:

— Fireşte, sunt adânc mişcat de părinteasca grijă a domniilor voastre şi n-am să uit niciodată binele ce voiţi a-mi face. Eu socot însă îngrijorarea domniilor voastre cam fără temei. De ce m-aş ascunde de turci? Cu ce-am păcătuit faţă de ei? Cu atât mai mult că am prieteni la Ţarigrad…

— Ştim, ştim, nu se putu împiedica să încuviinţeze Iordache Russăt, apoi îşi muşcă buză. Dar ai şi mai mulţi neprieteni Şi mai puternici decât ceilalţi. Brâncoveanul a cheltuit mai bine de o mie de pungi şi a îngrămădit prea multe pâri împotriva măriei-tale – precum că ai fi vândut Ţara Moldovei, de pe acum, prin scrisori vinovate – încât imbrohorul are, pare-se, împuternicirea să te ducă legat până la Edicule5… Şi mai ştii ce se poate întâmpla, chiar pe drum?… Că deh, păgânu-i tot păgân…

Domnul tăcu.

— Maria ta, strigă posomorându-se căpitanul Petrea, e prea frumos din partea boierilor, ca mie sa nu-mi miroasă urât a lor bunătate. Nu le asculta sfatul. Norodul e cu măria-ta.

— Vrei dar vărsare de sânge? se sumeţi vistiernicul.

Oşteanul nu-şi lua ochii de la domnitor; tăcea mereu, cu privirea pierdută în zare… Era atâta soare, atâta senină bucurie în întreaga fire! De ce şi de unde acest îngheţat întuneric şi acest venin în inima oamenilor? Ce frâie i-ar fi trebuit să stăpânească atâtea vâltori de patimi? Nu se simţea slab şi nici strădania nu o socotea dincolo de puterile fiinţei lui. Căci în ciudă visurilor călătoare ale adolescenţei, îşi iubea ţara şi-şi preţuia norodul, aşa cum tatăl său îl deprinsese din copilărie. Un simţ adânc îl învăţa că nu trebuie să se dea bătut, aşa, orbeşte, ci să se îndârjească şi să asculte mai curând îndemnul vitejesc al căpitanului Petrea decât sfatul, desigur plin de înşelăciune, al boierilor. Dar pe de altă parte i se părea nebunesc ca într-o asemenea împrejurare să se lase îmboldit de porniri necugetate în loc să judece limpede şi cu folos cele de trebuinţă. Mai ales că el pusese întotdeauna atâta preţ pe judecata minţii. Această judecată îi spunea că de vreme ce vistiernicul îndrăzneşte să vină să îl îndemne a se adăposti la, Golia, înseamnă că un întreg complot fusese cu de-amănuntul pus la cale, că toate măsurile erau luate pentru a-l scoate „hiclean” faţă de turci, dacă s-ar fi împotrivit cu sabia. Orice vădita împotrivire era primejdioasă. Mai bine era să încerce să scape printr-o mare îndemânare. În mintea lui se prefirară planurile vicleanului sfetnic al părintelui său. Boier Iordache voia să se pună bine de la început cu Duca Vodă, jertfindu-i un primejdios pretendent al tronului abia dobândit. Partida „boierilor turciţi” n-ar fi pregetat să-i ia viaţa, dacă acuma le-ar fi făcut faţă cu sabia goală în mână, ca la balaurul din basme. De aceea socoti repede în câtă vreme căpitanul Petrea ar fi putut aduna, pe nesimţite, o mână de credincioşi ca să-l scape de la Golia, mai înainte de ungerea noului domn. Se gândi că un sfat al comisului le-ar fi de asemenea de mare ajutor… Şi se uită ţintă la oştean.

— Cred că vistiernicul are dreptate! hotărî el domol, răspunzând cu aceeaşi prefăcută nepăsare întrebării mute a căpitanului Petrea.

— Şi atunci?

— Atunci mă voi piti, cum spune domnia-sa, la Golia până la plecare turcilor.

— Nu te las singur. Ia-mă şi pe mine, măria-ta.

— Lipsa domniei-tale din fruntea alaiului lui Duca Vodă, căpitane Petrea, – se împotrivi vistiernicul, – ar da de bănuit şi bănuielile s-ar îndrepta taman spre cel pe care vrem să-l adăpostim… De data aceasta trebuie să vă despărţiţi.

— Are iarăşi dreptate, căpitane Petrea, încuviinţă tânărul voievod, uitându-se cu înţeles în ochii oşteanului. Este mai bine să rămâi… afară. Vei avea grijă să aduni… câteva din lucrurile mele – cărţile, în primul rând – şi să le pui bine la domnia-ta acasă. Eu voi cere îngăduinţa doar să-mi iau o singură carte, mai dragă ca toate celelalte inimii mele.

— Măria-ta glumeşti. Ceri îngăduinţă? Dar cui o să ceri? Până ce intră Ducă Vodă în palat eşti încă voievod samodârjeţ… că doar te-a vrut norodul! Zâmbetul unsuros al vistiernicului se schimbă în rânjet, rostind, cele din urmă cuvinte.

Şi când Dimitrie Cantemir porni spre cămara sa, ca să-şi ia cartea dorită, vistiernicul îl urmă pas cu pas. Tânărul domn socoti că era mai înţelept să se facă a nu lua în seamă tâlcul acestei însoţiri.

În câteva clipe, Dimitrie Cantemir fu gata. Cartea „cea mai dragă” era un mic sipet veneţian, în chip de carte legată în scoarţe de piele, cu balamale şi lacăt de argint, în care-şi păstra însemnările lui şi scrisorile de preţ. Poate într-adins nu mai voi să zăbovească în palatul plin de amintirea tatălui său, care atât se zbătuse pentru ca feciorul lui să nu apuce a trăi un asemenea ceas. Când căpitanul Petrea vru să poruncească să se înhame caii la careta domnească, vistiernicul socoti mai nimerit ca domnul să se suie în butca lui. O butcă boierească nu trezeşte luarea-aminte a nimănui.

Căpitanul Petrea se burzului, dar o privire a domnului îl potoli iarăşi.

— Măria-ta, mai zise însă oşteanul înţelegând ochirea – dacă nu pe mine, ia-l măcar pe Mihuţ al meu ca să-ţi ţie de urât la Golia… până pleacă turcii, cum zice vistiernicul.

— Fie şi el! se învoi vistiernicul Iordache Russăt cu o lucire vicleană în ochi. ’ „Vulpoiul e bucuros să vâneze dintr-o dată două prepeliţe”, se gândi domnul Cantemir, apoi îmbrăţişa în tăcere grumazul căpitanului Petrea, şoptindu-i la ureche:

— Ai grijă… mai întâi, la comis! Şi fără a mai pregeta sări în butcă, urmat de Mihuţ şi de greoiul vistiernic.

Un pocnet de bici şi butca fu smulsă scurt din loc de caii arăpeşti, ale căror copite făcură să se cutremure podul cu lanţuri şi scripete al cetăţuii.