V.

SE ÎNTOARCE ROATA.

Dacă – în timp ce butca vistiernicului Russăt îi purta pe uliţele întortocheate ale Iaşilor, ridicând nori de colb şi stârnind câinii de prin ogrăzi – lui Dimitrie Cantemir îi mai rămăsese o amăgire asupra soartei ce i se pregătise, cea din urmă se stinse însă în clipa în care fu zăvorâtă în urma lor uşa încăperii unde fusese poftit să se urce pe scara-n culbec, după ce vicleanul boier, fericit că-şi ajunsese atât de uşor ţinta, se închinase adânc în faţa sa la poarta vestitului turn al Goliei.

Încăperea nu era nici măcar chilie de pustnici, ci mai curând un soi de cocină. Printr-o fereastră îngustă, prin care nu se zărea decât o zdreanţă de cer, o lumină săracă se strecura plumburie pe zidurile mucede, acoperite în unghere cu pânze de păianjen. Peste un maldăr de paie era aruncat un ţol soios. Două scăunaşe cu trei picioare se aflau răsturnate într-un colţ.

Mihuţ se ridică şi, după ce le încercă tăria picioarelor, le aduse sub ferestruică, mai la lumină.

— Aici măcar poţi să citeşti, măria-ta… ca să treacă mai repede vremea…

— Mihuţ, frăţioare, – îl întrerupse Dimitrie, fără geană de îngrijorare în glasu-i limpede, – te-am mai rugat în atâtea rânduri: când suntem numai noi, nu-mi mai spune măria-ta, ci pe numele de botez, ca mai înainte.

— Mă iartă, dar aici, în temniţa asta, parcă mi se încălzeşte inima spunându-ţi măria-ta, zâmbi tânărul ostaş.

Cantemir îi răspunse cu aceeaşi îmbrăţişare a privirii, dus pe gânduri. Amintirea faptelor mari ale atâtor eroi ai legendelor şi istoriei îl ajuta acum să privească mai limpede şi cu mai multă stăpânire de sine tot ce i se întâmplă şi ceea ce îl putea aştepta de-aci înainte. Fără să vrea, gândul îl duse la Plutarh şi la stoici, şi siguranţa că va şti să rămâie senin şi demn până la urmă îl umplu de o nevinovată mândrie. Pe de altă parte, de-acum, şi pe el şi pe Mihuţ nu putea să-i aştepte decât una şi aceeaşi soartă şi cugetă că, oricât de mare i-ar fi fost devotamentul faţă de domnul său, căpitanul Petrea nu şi-ar fi vârât singur fiul în gura lupului, fără un plan ascuns. Fără îndoială că, în vreme ce ei stăteau închişi, oşteanul punea grabnic la cale mântuirea lor din primejdie, fie înduplecându-l pe imbrohor prin făgăduielile comisului, aşa cum el îl povăţuise la plecare, fie cu mâna pe arme, la nevoie. Garda domnească îi rămăsese credincioasă. Asemenea steagurile de ostaşi de la Baia, de la Târgu-Frumos şi de la Roman. Căpitanul Petrea putea să ridice oricând răzeşimea, iar la chemarea prietenilor, ieşenii ar fi făcut zurba. Dar ceasurile treceau încet, începu a înnopta, şi nimic nu se arăta. Dimitrie Cantemir porni să-i povestească lui Mihuţ despre cele văzute, trăite şi pricepute de el la Ţarigrad. Vorbiră apoi mult despre prietenul lor, Mehmet, de care se auzea că ajunsese mare dregător la înalta Poartă, unde avea, pare-se, şi anume însărcinări în legătură cu Principatele române.

O, steluţă se aprinse departe de peticul de cer din ferestruică. Clopotele bătură de vecernie. Îndată apoi prin târg începu să ţiuie meterhaneaua turcească şi să plesnească focuri de puşte. Era semn că sosise aga cu osmanlâii săi şi poate şi Duca Vodă. Într-un târziu clopotele răsunară iarăşi pentru utrenie. Se făcuse miezul nopţii. Foamea începea să le împungă măruntaiele şi oboseala să le îngreuneze umerii. Dar niciunul nici altul nu se gândeau să se întindă pe maldărul de paie. Aşteptau, cu tot mai multă încordare, fără să-şi mărturisească. Ce? De bună seamă o mişcare, un pas. Dar pasul putea fi nu numai al căpitanului Petrea, ci şi al gâdelui.

Deodată însă, când totul părea să doarmă în cuprinsul Iaşilor, pasul îndelung aşteptat se auzi. La început slab de tot, apoi limpede. Un pas se urca în taină, ferind parcă să nu trosnească prea tare treptele vechi de lemn. Şi grija asta era un semn bun. O cheie scârţâi în broască şi o umbră se strecură prin deschizătura puţină a uşii. Mihuţ trase sabia, gata să se năpustească de după uşă.

— Măria-ta, dormi? suflă sositul.

— Cine eşti şi ce vrei cu măria-sa? întrebă Mihuţ.

— Nu aşa tare, flăcăule. Eu te ştiu şi pe domnia-ta. Eşti Mihuţ al căpitanului Petrea…

— Dar tu cine eşti? îşi făcu auzit glasul liniştit Dimitrie, de sub ferestruică.

Omul făcu doi paşi către acest glas şi se închină smerit.

— Măria-ta, eu sunt temnicerul din turnul Goliei.

Era un bătrân vânjos, cam zdrenţăros, încins cu un curmei lung de tei.

— Şi ce te aduce aici?

— Să vezi, măria-ta… Am primit poruncă să vă ţin cu străşnicie până vin bostangiii lui Duca Vodă să vă ia capetele…

— Cum ai spus? strigă fără să vrea Mihuţ.

— Chiar aşa… Eu am bănuit ca e o treabă necurată când v-am văzut, oameni viteji, cum veniţi ca mieii la tăiere, în turnul Goliei… Dar pe mine nu mă lasă inima să vă dau gâdelui, că părintele măriei-tale mi-a scos neamul din robie şi l-oi binecuvânta câte zile-oi avea… Teama mea era să nu vie harapul numaidecât. Acu e cum îi mai bine. Fugi, măria-ta, fugi unde-ai vedea cu ochii, că dacă rămâi aici, poate să nu mai apuci sfântul soare de mâine. Afară e mai uşor să te strecori Tot omul o să te ajute…

— Să ieşim degrabă, măria-ta! şopti Mihuţ.

— Dar tu, temnicerule? se îngrijoră Dimitrie.

— Eu l-oi ruga pe dumnealui Mihuţ rotmistru să mă lege cu acest curmei când ajungem jos. De-a fi să vie oamenii domniei, a să le spun că s-au năpustit asupră-mi prietenii măriei-tale şi-apoi te-au scos din turn.

Fără să mai zăbovească şi căutând să calce cât mai uşor porniră cu toţii pe scara-n culbec, izbindu-se prin negură de pereţii strimţi ca ghizdurile unui puţ. Inima le bătea cu putere. Dacă ucigaşii ar fi picat în clipa aceea, erau pierduţi. Scara li se păru nesfârşită. Altă şi altă treaptă. Dar iată că noaptea din puţul acela fără fund porni să se lumineze. Şi dintr-o dată se aflară sub puzderia de stele a cerului. Temnicerul îi trase mai la întuneric, pe pragul turnului, unde Mihuţ îl legă fedeleş, cum se vorbiseră.

— Mai strâns la mâini şi la picioare! şopti temnicerul.

— Să te urcăm pe prag. Are să te cuprindă răceala nopţii şi a pământului dac-a fi s-aştepţi prea mult.

— Nu piere omul dintr-atât. Prea mult nici n-o să fie de aşteptat…

Dimitrie Cantemir se plecă, voind să-i mulţumească acestui om sărman – care-şi primejduia viaţa pentru dânsul, dar temnicerul le dădu iarăşi ghes:

— Luaţi-o brăţiş, de-a lungul zidului… Cam prin dosul mânăstirii e o spărtură în zidărie, dă într-o livadă, dincolo-i uliţa. Hai, grăbiţi…

Ajunşi în livadă, se opriră şi traseră adânc în piept aerul răcoros al nopţii. Le mângâia obrajii o adiere din lanurile ce se întindeau pe la poalele dealurilor din jurul târgului. Cei doi prieteni şezură şi ţinură sfat, iar Mihuţ se dovedi parcă mai destoinic în planul urzit la repezeală. Cunoştea bine nu numai uliţele şi ulicioarele Iaşilor, pe care le bătuse în copilărie, dar şi potecile ce tăiau de-a dreptul prin livezi şi peste pârleazuri pe unde îşi plimba dragostele tineretul târgului.

— Mergem la comisul Cerchez! hotărî el.

— Ce să căutăm acolo? Poate şi el e pândit, duşmanii ştiindu-l credincios neamului nostru.

— Asta o să vedem noi, de îndată. Dar el e singurul care ne poate da ajutor în noaptea asta. Măcar o pereche de cai buni, din grajdurile domneşti… Pe tătuca e mai greu şi mai primejdios să-l căutăm acum. Dacă nu a izbutit să ne scoată din turn, înseamnă că şi el a căzut într-o capcană, de unde tot noi vom trebui să-l scoatem. Să nu mai zăbovim. Vino după mine, măria-ta…

Curând ajunseră în preajma caselor comisului. Îndemnând pe Dimitrie să rămână ascuns sub un zăplaz năpădit de viţă sălbatică, Mihuţ se apropie tiptil de porţile cele mari. Erau deschise. Dar ceea ce văzu în curte îl făcu să se tragă repede îndărăt.

— Curtea e plină de turci şi de caii lor, măria-ta.

— Ce-i de făcut?

Mihuţ se gândi o clipă, apoi luminându-se dintr-o dată la faţă îl luă de mână:

— Vino după mine, şi-om scoate-o noi la capăt.

Se strecurară pitiş de-a lungul zăplazului şi ocoliră într-o hudiţă lăturalnică din dosul grădinii. Abia acolo amintindu-şi dintr-o dată locurile acestea, Dimitrie înţelese planul feciorului căpitanului Petrea.

— Fereastra cămării de altădată a lui Mehmet… Aşa-i, Mihuţ?

— Aşa-i. Măria-ta o să stai pitit în umbră. Eu sar gardul. Din pricina osmanlâilor şi a iarmarocului din curte, dulăii sunt toţi legaţi. Intru pe fereastră şi apoi ajung eu la iatacul comisului. S-apuc să pătrund în casă şi apoi…

Dar ajunşi în dreptul ferestrei, amândoi rămaseră pironiţi locului: fereastra era luminată! Nădejdea din urmă li se spulberase. Să se fi mutat acolo comisul, de sila musafirilor?

Ce se petrecu atunci în mintea lui Mihuţ uşor aprinsă de cele prin câte trecuse? Uitând parcă ce primejdie îl păştea, se aplecă deodată. Îşi umplu pumnul cu pietricele şi le slobozi uşor în geam. În acelaşi timp dădu, scurt şi ascuţit, strigătul cucuvelei: Uhu-hu!… uhu-hu!…

— Ce faci. Mihuţ, îţi arde de joacă? îl dojeni Dimitrie.

O umbră se mişcă în dosul ferestrei. Cineva o deschise şi în pervazul ei se ivi, luminat slab de o lumânare, capul lui Mehmet, înfăşurat în turban scump cu surgiuc.

Mihuţ se frecă la ochi, întrebându-se dacă nu i-au pierit cu totul minţile. Dar un glas, venind parcă din depărtările copilăriei, răsună în noapte:

— Tu eşti, Mihuţ?

— Sfinte Sisoaie! bâigui feciorul căpitanului Petrea. Nu cumva am vedenii?… Tu aici, Mehmet, frăţioare?

— Da, chiar eu. Dar cum ai scăpat din turn? Şi unde-i Dumitraşcu?…

— Cum, ştiai?! se miră iarăşi flăcăul.

— De bună seamă că ştiam…

— Bine, dar atunci…

— Nici un atunci. Spune repede, unde-i Dumitraşcu? E-n mâini bune?

— Aici sunt, Mehmet! strigă Dimitrie, ieşind de sub umbrar, nu mai puţin mirat decât rotmistrul său.

Dintr-o singură mişcare, ca de sălbăticiune, Mehmet săltă jos peste pervazul ferestrei şi, sărind cu aceeaşi sprinteneală peste zăplaz, se repezi spre prietenul drag şi-l îmbrăţişă cu căldură şi bucurie.

Apoi fără să mai stea să-i istorisească ce şi cum, spre a-l smulge din uluirea ce i se citea în ochi; îl trase din nou în umbra zăplazului.

— Apropie-te, Dumitraşcule… Şi tu, Mihuţ. Pe aici s-ar putea ca şi frunzişurile să aibă urechi… Sus, hopa! Aşa!

Câteva clipe după aceea, cei trei prieteni din copilărie se aflau laolaltă în odaia cea veche a lui Mehmet, care, după ce trase peste fereastră perdeaua groasă de cât, mai aprinse câteva lumânări în sfeşnicul mare de bronz.

— Mehmet, prietene, nu pricep nimic. Fă-mă mai repede să mă dumiresc, stărui Dimitrie. Cum de te afli aici? Şi pentru ce?

— Cum pentru ce? râse din toată inima Mehmet. Păi eu sunt imbrohorul padişahului.

— Tu? păli Dimitrie, şi făcu un pas înapoi.

Mehmet se întunecă la faţă:

— Dumitraşcule, de ce ţi se pare greu să pricepi că am cerut să fiu eu acela, tocmai ca să te pot pune la adăpost de toate primejdiile ce pândesc întotdeauna pe un domn valah mazilit? Doar ştii că îndeplineam slujbe privind şi provinciile sultanului de la nordul Dunării.

Dumitraşcu plecă fruntea ruşinat de gândul ce-l fulgerase.

— Iartă-mă, Mehmet, dar am început să cunosc oamenii şi într-altfel.

— Oamenii… ai dreptate, dar slavă lui Alah, nu sunt toţi la fel.

— Acum văd. Şi asta îmi dă din nou curaj şi încredere. De aceea îţi mulţămesc de două ori. Şi acum spune tot… În primul rând, de ce nu m-ai vestit mai curând despre ceea ce avea să se petreacă?

— Nu s-a putut, zâmbi trist Mehmet.

— Şi ce e cu firmanul?

— Apoi este aşa… Marele vizir este mai puternic decât mine, fiind, deocamdată, şi mai marele meu. Constantin Brâncoveanu i-a trimis o mie de pungi6, şi i-a făgăduit încă două mii pe care Duca Vodă o să le scoată din piatră seacă, să le trimită în cel mai scurt timp. Şi să ştii că poate-i mai bine aşa. Vremea de domnie e neprielnică pentru oamenii ca tine. Dar va veni şi vremea ta. Ţi-o spune un prieten care cunoaşte mai altfel rosturile lumii acesteia. Între timp vei putea învăţa multe, spre folosul tău şi al Moldovei. Poate chiar şi al Turciei, căci şi acolo sunt rânduieli de îndreptat, iar eu am nădejde să le pot îndrepta, cândva… Dar asta-i altă poveste. Să vedem ce-i de făcut acum.

— Eu însă nu pricep prea bine toată întâmplarea asta.

— Şi cu tătuca ce-i? nu se putut opri să întrebe Mihuţ.

— Căpitanul Petrea se află acum trimis, în mare taină, către Roman.

— Către Roman? se minună Mihuţ. Şi noi la Golia?…

Mehmet începu iar să râdă, văzând uimirea amândurora, apoi, bătându-se cu mâna peste frunte, zise:

— Dar voi trebuie să fiţi lihniţi de foame şi de sete, şi eu am uitat obiceiul gazdelor de la Moldova. Ia staţi niţeluş colea, să-l bucurăm de oaspeţi pe cine se cuvine.

Mehmet ieşi pe uşa scundă şi câteva clipe după aceea dădu buzna pe aceeaşi uşă, cu lacrimi de bucurie în ochi, comisul Cerchez, cu scufă în cap – căci nu mai avea acum fir de păr – şi în cămaşă de noapte. Se întoarse îndată şi Mehmet, urmat de două bătrâne slugi ale casei ce purtau tablale cu tot ce era mai bun în cămările comisoaiei şi cu o ploscă de vin. Luându-şi seama de straiul în care se afla, comisul îşi ceru iertare şi se duse să se îmbrace precum se potrivea a sta înaintea unor asemenea feţe. Iar Dumitraşcu şi Mihuţ se aşezară la masă fără să aştepte să mai fie îmbiaţi a doua oară. Mehmet începu atunci, cu glasul lui cântat, să le povestească totul de-a fir-a-păr, presărându-şi povestirea cu mimică şi vorbe de haz, cum obişnuia. Sultanul nu avea nimic împotriva lui Dimitrie Cantemir. Imbrohorul nu venise deci cu poruncă să-i ia capul, cum dăduseră zvon unii, ci dimpotrivă, să-l aducă îndărăt la Ţarigrad, cu toată cinstea. Poarta nu plecase urechea la pârile Brâncoveanului. Iar marele vizir socotise folositor să-l ştie pe Dimitrie, ca şi pe Antioh Cantemir, la Stambul, mai ales ca nu cumva să uneltească împotriva Ducăi Vodă şi astfel să se prăpădească cele două mii de pungi făgăduite. Mehmet cunoştea însă năravurile neamurilor boiereşti, vrăjmaşii Cantemireştilor. Sosind la Iaşi şi aflând de întemniţarea domnului, Duca Vodă se arătase foarte mulţumit. Mehmet se prefăcuse şi el aşijderea. Pentru a-l feri pe Dumitraşcu de urgie, le atrăsese luarea-aminte boierilor că are poruncă să-l aducă el-însuşi pe domnul cel mazilit, viu-nevătămat la Ţarigrad, unde va fi pedepsit la Edicule, sub ochii marelui vizir. Şi-i lăudase că-l prinseseră, ca nu cumva să apuce a fugi la leşi sau la unguri. Chiar de a doua zi din zori avea de gând să-l ia în primire, pe el şi pe Mihuţ, şi să-i trimită sub pază bună la Brăila. Estimp, pe căpitanul Petrea – care se pregătise să-i scape cumva singur, cu o mână de drăgani – îl trimisese să adune steagul ce-i era de credinţă la Roman, cu poruncă să împlinească alaiul noului voievod, dar, în taină, ca să fie lângă Cantemir, dacă cumva boierii s-ar fi arătat gata la vreo nesocotinţă. Acum însă, după ce Dumitraşcu şi Mihuţ fugiseră de la Golia – şi încă cu ajutorul unor presupuşi părtaşi – gluma se cam îngroşa. Căci trimisul sultanului nu putea lua, făţiş, sub ocrotirea-i, pe domnul mazilit, care dăduse prin fuga-i dovadă vădită de răzvrătire. Dumitraşcu trebuia deci să plece de îndată spre miazăzi, împreună cu Mihuţ.

Mehmet dăduse aceste lămuriri ţinând un mic discurs, înflorat cu multe laude de sine, ce păreau mai curând praf în ochi pentru a acoperi o tainică faptă urâtă, decât relatarea amănuntelor unui plan îndrăzneţ. Cei doi tineri moldoveni schimbară fulgerător o privire. Surprinzând-o, imbrohorul îşi micşoră pupilele, ca fiarele deşertului la pândă, apoi izbucni într-un hohot de râs, adăugând în glumă:

— Fiţi pe pace: de la partida Ducăi Vodă am primit prea puţine pungi ca să plătească şi capetele voastre!… După o scurtă sfătuire, Mehmet şi comisul rânduiră totul cum era mai bine. Comisul avea să iasă din târg pe poarta de miazăzi într-un rădvan însoţit de nişte drăgani din garda domnească, spunând că merge la Bârlad să aleagă cai din hergheliile de acolo pentru alaiul noului domn. În acelaşi timp, pe o altă poartă va ieşi în grabă un pâlc de călăreţi din garda lui Mehmet-Paşa imbrohorul, ducând grabnică ştafetă paşalei celei mari din raiaua Brăilei. Printre călăreţi, în straie turceşti, se vor afla Dumitraşcu şi Mihuţ. De la Bârlad, cei doi fugari aveau să-şi continue drumul cu rădvanul comisului, însoţiţi doar de câţiva oameni credincioşi, turcii agăi având să se întoarcă în grabă la Iaşi. Pentru încredinţare faţă de paşaua turcească de la Brăila, Mehmet îi dădu lui Dimitrie Cantemir inelul său de aur cu pecete. Paşa din raiaua Brăilei trebuia să-i găzduiască cu toată cinstirea până la sosirea lui Mehmet, care apoi avea să-i însoţească, pe caicul său, până la Ţarigrad. Cei trei prieteni se mai – îmbrăţişară o dată, apoi se despărţiră. Nu trecuse nici al treilea ceas al nopţii când, în straie turceşti, cu turbane pe cap şi înarmaţi până în dinţi, înconjuraţi de pâlcul de călăreţi turci, Dimitrie Cantemir şi Mihuţ ieşeau pe poarta dinspre miazăzi a Iaşilor fără nici o supărare din partea nimănui, dar cu sufletul ca de plumb.

— Începe dară pribegia, Mihuţ prietene! şopti domnul. Săraca Moldova noastră, cum o lăsăm…

— Avem să ne întoarcem într-o zi, măria-ta, o să ne întoarcem cu mai multă putere asupra vrăjmaşilor ei, şi abia atunci veni-va vremea să răsufle şi ţara asta, cu adevărat slobodă. Veni-va negreşit acea vreme, fiindcă nu rar se schimbă sorţii domnilor la Moldova şi nu numai pentru bucuria nebunilor… S-o întoarce ea roata!…

VI

„SĂRUT PĂMÂNTUL MOLDOVEI!”

După câteva nopţi de cale – pentru că ziua se adăposteau prin locuri ferite, de teama hăitaşilor noului domn – Dimitrie Cantemir şi Mihuţ ajunseră, la ivirea zorilor, într-un crâng, pe malul Milcovului. Şedeau în rădvanul comisului, aşteptând să se reîntoarcă din josul apei călăuza ce pornise să caute un vad mai potrivit, când un tropot de cai se auzi din urmă şi un glas sălbatic bubui:

— Aicea-s, boierule! I-am dibuit! Să dăm iureş, să-i spârcuim.

— De vii trebuiesc prinşi, aşa-i porunca! răcni un alt glas, care lui Dimitrie i se păru cunoscut. Cel ce vorbise de poruncă se arăta a fi un bărbat mai pirpiriu, eu un obrăzar negru pe faţă.

Înainte ca lotrii ce le veneau împotrivă să se năpustească asupra lor, Dimitrie, Mihuţ, precum şi unul din cei doi oameni domneşti ce rămăseseră lângă rădvan, ochiră şi traseră câte un foc de muschetă. Doi călăreţi se prăbuşiră, iar calul unui al treilea se ridică în două picioare şi, rostogolindu-se pe spate, prinse sub el pe călăreţ, care slobozi un strigăt de groază. Neaşteptându-se, pesemne, ca fugarii să aibă cu ei arme de foc, urmăritorii se opriră şi avură o clipă de şovăire, bătând cu caii în loc. Dimitrie şi ai săi folosiră acest răgaz şi mai încărcară o dată muschetele, apoi alţi trei călăreţi căzură din rândul urmăritorilor.

— Pe ei, cu săbiile şi cu arcanul! Daţi năvală degrabă, să nu mai aibă vreme să încarce! se auzi porunca celui cu obrăzar negru.

Pricepând că nu mai pot folosi armele de foc, Dimitrie şi Mihuţ traseră săbiile şi coborâră din rădvan. În aceeaşi clipă arcanul doborî în colbul drumului pe oşteanul ce tocmai încerca să-şi mai încarce muscheta. O ghioagă, azvârlită cu dibăcie, zdrobi ţeasta celuilalt venit într-ajutor. Dimitrie şi Mihuţ rămaseră acum singuri să se apere împotriva năvălitorilor, căci surugiii călării fuseseră smulşi de pe cai şi legaţi mai înainte de a apuca să se împotrivească.

— Treci lângă copacul ăsta gros, în spatele meu, măria-ta, strigă Mihuţ. Aşa, spate la spate, nu ne mai dovedesc ei; văd că nu prea ştiu cum se ţine o spadă în mână…

— Cu spada şi pumnalul deodată Mihuţ, strigă la rându-i Dimitrie. Ca veneţienii, că-i răpunem mai repede… punto reverso şi hai!…

Şi într-adevăr, cât ai clipi din ochi, cu săbiile zburate din mâini, alţi doi năvălitori sângerau în colbul potecii.

Dar în ciuda măiestriei lor la lupta cu sabia, cei doi prieteni n-aveau să mai ţină piept multă vreme marelui număr al înconjurătorilor. Atunci Mihuţ luă o hotărâre deznădăjduită. Conţinând să fulgere cu sabia, şi fără a întoarce capul, spuse cu glas scăzut:

— Măria-ta, uite colo, la un pas, slobod, calul înaintaş, e din cei buni ai comisului. Aruncă-te pe el şi fugi. Ai! nemernicilor ăstora sunt prăpădiţi. Nu te pot ajunge, într-un ceas eşti la straja Brăilei, arăţi inelul şi scapi.

— Dar tu, Mihuţ?

— Eu îi ţin în loc, cât se poate… Fugi, măria-ta!

— Nu fug, Mihuţ, – hotărî Dimitrie, – ne batem până la moarte aici, pe pământul Moldovei!

Puterile însă începeau să le slăbească. Crestaţi în câteva locuri, porniră să li se rotească în faţa ochilor fulgere roşii şi negre. În clipa în care se socotiră pierduţi, un alt tropot de cai se auzi şi un răcnet ca de leu turbat făcu să se cutremure pădurea.

— Înapoi, fiarelor, înapoi că aici v-aţi aflat mormântul.

— Tătuca! strigă Mihuţ, cunoscând glasul.

— Căpitanul Petrea! se bucură Dimitrie, prinzând iarăşi puteri.

— Bateţi voi marginile, Mihuţ, că noi îi tăiem pe la mijloc! răcni de departe căpitanul Petrea. Apoi întorcându-se către oamenii săi le porunci: Pe ticălosul cu obrăzar cătaţi să-l prindeţi de viu. Ala-i tartorul lor.

Căpetenia despre care era vorba se nimerise tocmai atunci la îndemâna lui Mihuţ, cu alţi doi alăturea.

— Lasă-mi-l mie, tătucă… În gardă, că acum nu mai scapi, tâlharule… Ţine una. Şi cu una, două! Na…

Mihuţ îi smulse sabia din mână; învinsul trase jungherul şi se repezi iarăşi, dar împiedicându-se de un ciot de copac, alunecă cu pieptul în spada rotmistrului.

Omul cu obrăzar scoase un ţipăt fioros, scăpă jungherul din mână şi se prăbuşi străpuns de moarte. În jurul lui, lupta urmă – cu deznădejde. Curând, puţinii nemernici care rămăseseră în viaţă aruncară săbiile şi o rupseră la fugă printre copacii crângului. Căpitanul Petrea făcu semn oamenilor lui să-i lase în plata domnului, că de-acum nu mai erau primejdioşi.

După ce Dimitrie Cantemir îşi îmbrăţişă izbăvitorul, şi Mihuţ ele asemeni, se îndreptară tustrei spre leşul omului cu faţa ascunsă.

— Cine să fie? întrebă domnul.

— Scoate-i obrăzarul, Mihuţ! porunci căpitanul Petrea fiului său.

Mihuţ se aplecă şi, nu fără înfiorare, dădu la o parte năframa de mătase neagră.

— Ia te uită! se cutremură Dimitrie Cantemir. Feciorul lui Iordache Russăt vistiernicul…

— Aşa-i, precum bine bănuisem! grăi Petrea. De mult îţi purta sâmbetele acest cilibiu, otrăvit de zavistie pentru însuşirile cele mari ale minţii şi braţului „unui biet fecior de răzeş”. A vrut să se arate mai cu moţ decât boier Iordache, taică-său, pe care Duca Vodă l-a dovedit hiclean şi faţă de sine. Credea că dându-i capul măriei-tale în schimb, îşi va scăpa şi moştenirea după fuga bătrânului.

Cât mai răsuflară oleacă, bătrânul oştean le povesti ce nu ştiuseră până atunci:

— După ce au aflat de ieşirea măriei-tale din turnul Goliei, şi mai ales cunoscând că imbrohorul nu era altul decât nepotul comisului Cerchez – asta fiindcă ţinuse morţiş să fie găzduit în casa comisului, nu în palatul domnesc – boierii au priceput că nu era lucru curat. Dar noul domn, ştiindu-şi poate încă şubred jeţul şi necunoscând nici care ar fi gândurile tainice ale Porţii, n-a cutezat să facă prea mare tulburare pentru atâta lucru, ba i-a poftit şi pe boieri să se potolească şi să-i pregătească mai bine alaiul său, cu toată strălucirea cuvenită. De frică, Iordache Russăt a fugit peste munte, la miazănoapte. Ei, clar vezi că tâlharii tot nu s-au lăsat de-ale lor. Mă întorceam – aşa cum avusesem vorba cu Mehmet-paşa – de la Roman, cu pâlcul meu de oameni de credinţă, când la hanul Hagiului îmi spune prietenul nostru că feciorul unui mare boier trecuse în goană spre Ţara-de-Jos, pe urmele unor fugari, cu o ceată de joimiri. Fără să mai zăbovesc, m-am luat după ei. Abia aseară le-am dat de urmă, dar peste noapte ne-au păcălit şi ne-au scăpat. Nu mai ştiam încotro au luat-o nici ei, nici măria-ta, fiindcă pe aici aşezările sunt mai rare şi oamenii tare temători şi zgârciţi la, vorbă. Dar, slavă domnului, am ajuns la ţenchi.

— Tocmai la ţenchi, tătucă, altfel mă tem că ne dovedeau tâlharii, adeveri Mihuţ, ştergându-şi lama săbiei.

— Acuma, însă, trebuie să vă grăbiţi… căci intraţi în Ţara Românească şi nemernicii care au scăpat vor da negreşit de veste lefegiilor Brâncoveanului.

— Nu putem totuşi lăsa aşa, în colbul drumului, leşul feciorului lui Russăt! se împotrivi cam nehotărât Dimitrie Cantemir.

— Ticălosul acesta îşi merită soarta, măria-ta. Şi să n-ai grijă. Tâlharii care au fugit vor avea grijă de el, căci ei ştiu cine-i taică-său şi că nu vor rămâne nerăsplătiţi pentru milostenie. De îndată ce locul acesta va rămâne pustiu, se vor întoarce negreşit să-l ridice.

— Şi domnia-ta ce vei face? întrebă Dimitrie Acum va trebui să vii, neapărat, cu noi.

— Oamenii mei te vor însoţi până la Brăila, măria-ta, îl asigură cu părintească grijă căpitanul Petrea.

— Nu la mine m-am gândit, căpitane Petrea, – se apără Dimitrie, îmbujorându-se uşor, – ci la domnia-ta. Cum te vei întoarce la Ieşi? Duca Vodă n-are să-ţi ierte această întâmplare.

Oşteanul zâmbi:

— Dar cine va să ştie ce a fost aici, măria-ta? Singurul va fi fost odrasla Russătescului, care acum bate la porţile iadului. Nemernicii care s-au împrăştiat sunt joimiri ce nu pot sta pentru credinţă la o judecată. Iar oştenii mei, credincioşi măriei-tale, au ei altele în minte, ce se vor afla până la schimbarea vremurilor, adăugă el zâmbind.

Domnul pribeag voi să-i mulţumească iarăşi, dar oşteanul nu-i mai dădu răgaz:

— Degrabă în rădvan, măria-ta. Iată, se întoarce şi călăuza. Se vede că a găsit vadul. Băieţi, – porunci el apoi la doi dintre oamenii săi, – tăiaţi legăturile surugiilor şi ajutaţi-i să se urce în şei. Vă duceţi, tot într-o fugă, să-l urmaţi pe domnul nostru Dimitrie Cantemir până la porţile Brăilei.

— Să trăiască măria-sa! strigară într-un glas răzeşii, urcând cuşmile în vârful suliţelor.

— Şi domnia-ta, – întrebă iarăşi Dimitrie, – nu-ţi păstrezi nici un însoţitor? Ia-l măcar pe acest zdravăn tighecean! şi-l arătă, cu un semn de prietenie, pe unul din răzeşi, cunoscut de el mai dinainte.

— Măria-ta, îmi ştii obiceiul şi patima: să călătoresc singur cu gândurile şi cu roibul meu… Ajung la Ieşi înaintea veştilor. Şi-i mai bine. De-aci-ncolo oi vedea încotro oi apuca-o… Dar ce faci, măria-ta?

În clipa în care trebuia să se urce în rădvan, Dimitrie Cantemir îngenunchease şi-şi lipise obrazul de iarba înrourată. Răspunse încet, cu ochii înrouraţi:

— Sărut pământul Moldovei, în care odihnesc oasele părinţilor mei, căci nu ştiu dacă mă voi mai reîntoarce vreodată.

— Nu, măria-ta, strigă căpitanul Petrea. Să nu spui şi să nu gândeşti niciodată asta. Ţara ştie să-şi cunoască stăpânul!… Eu rămân aici cu prietenii cei mulţi, ai noştri, şi zic aşa: De două ori pe an, măcar, voi veni la măria-ta la Ţarigrad să-ţi aduc cuvântul Moldovei, iar măria-ta să te găteşti de domnie. Aceasta e făgăduiala sfântă şi se va adeveri şi ea, aşa cum în pământul acesta bate inima oamenilor lui.

În geana umezită şi în glasul cald al Gălăţeanului se sumeţise o haiducească mândrie, pe care Cantemir nu numai o dată o aflase în neodihna sufletelor din ţara aceasta. Îi veni în minte vorba acelui moldovean de seamă, răpus în duşmănie de vrăjmaşii părintelui său: „Nu, nu va fi pus prea-veşnicul sfat al puternicului Dumnezeu ţării acesteia ţenchi şi soroc de sfârşire!…”

Cu ochii strălucitori de o mare nădejde, Dimitrie Cantemir se urcă, urmat de Mihuţ, în rădvanul care după o minută cobora lin spre vad, pierzându-se printre copaci.

Cu capul descoperit în vântul dimineţii, care i se juca prin părul uşor cărunţit, căpitanul Petrea rămase îndelung cu privirea în urma lor. Pe lângă bucuria că picase la vreme într-un ceas de cumpănă, sufletul îi era parcă legănat de o mulţumire şi mai adâncă: îşi împlinise o parte din acea făgăduială făcută cândva lui Cantemir Vodă cel bătrân. Dădu pinteni, şi în trapul mare al calului întoarse spre miazănoapte.

De după o culme de pădure tivită cu aur se ivi soarele, împurpurând apele Milcovului cu sângele unei dimineţi noi.