IX.

LA DRUM DE SEARĂ.

Chiar când se culca noaptea târziu, zăbovind pe unde zăbovea, Dimitrie Cantemir se trezea o dată cu răsăritul soarelui. Îşi lua dulceaţa de chitră la masa lui de lucru. Prin fereastra totdeauna deschisă, căci vremea este blândă aproape tot anul în acea parte a lumii, adierile dimineţii îi aduceau miresme de grădini şi de ape. Şi de câte ori ridica ochii de pe filele scrise în felurite limbi, cu slova lui măruntă, o privelişte de basm i se dăruia privirii. În bătaia celor dintâi raze ale soarelui, Constantinopolul, cu grădini, marmuri de palate, cupole de bazilici şi minarete, se acoperea cu aur şi purpură. Şi pana filosofului începea din nou să alerge grăbită pe colile de hârtie albă anume adusă pentru dânsul de la manufacturile apusene.

Într-una din aceste dimineţi, Dimitrie şedea, mai gânditor ca de obicei, asupra unui răvaş pe care-l începuse în limba greacă. Se răzgândi şi, arzând la flacăra unei lumânări hârtia pe care abia scrisese câteva rânduri, luă alta şi le scrise a doua oară, de data aceasta în latineşte, Se vede că era o scrisoare de mare însemnătate şi chibzuia cum va fi mai anevoie de desluşit, de s-ar întâmplă să cadă în alte mâini decât acelea ce trebuiau să o deschidă. Şi pesemne că nici prea mare încredere nu avea în ştafeta pe care era nevoit să o folosească, un grec din Fanar.

Dintr-o dată portiţa cea mai ferită a grădinii, ce da într-o ulicioară cu totul dosnică, scârţâi prelung. Dimitrie înălţă fruntea şi zări un bătrân negustor de covoare de Smirna şi de Tebriz înaintând pe sub umbrarele de iasomie, pe buze cu acel neschimbat surâs oriental, viclean şi ademenitor. Nedumerit – căci nu pricepea de unde cunoştea acel neguţător de covoare taina portiţei dosnice şi ce-l putea aduce la ceasul acela într-o casă unde totul părea încă să doarmă – Cantemir se ridică de la masă şi se aplecă asupra ferestrei larg deschise.

Zărindu-l, negustorul se opri, făcu o temenea ducându-şi mâna la inimă, la buze şi la frunte, apoi întrebă cu glas scăzut, în graiul dulce al Moldovei:

— Bucuroşi de oaspeţi, măria-ta? Dimitrie Cantemir se lumină deodată la faţă şi izbucni în râs:

— Ei, bată-te să te bată! De asemenea oaspeţi fireşte că suntem totdeauna bucuroşi. Bine ai venit, căpitane Petrea.

Cel astfel dat în vileag duse iute un deget ia buze, uitându-se temător împrejur. Dimitrie Cantemir îi făcu semn să se urce pe scăriţa care ducea, printr-un mic pridvor potopit de glicină, din grădină drept în cămara căptuşită cu cărţi. Îşi strânse apoi cu căldură, la piept, pe fostul dascăl de arme şi prieten credincios.

— Te aşteptam mai de mult… De data aceasta ai zăbovit binişor şi intrasem la gânduri. Dar bucuria acestei revederi mă răsplăteşte de toate grijile pe care mi le făcusem. Nu ne-am mai văzut de când mi-ai adus răspunsul Milescului.

Căpitanul Petrea îşi scoase turbanul şi halatul vărgat ponosit, apoi răsuflând uşurat ridică fruntea:

— Măria-ta, am zăbovit, ce-i drept, dar nu fără de folos.

— Stai jos pe divanul ista şi povesteşte. Dar mai întâi de toate spune-mi ce-i cu straiele în care te preumbli? De ce ai socotit că trebuie să te ascunzi venind la mine? Doar ai firman de la marele vizir că poţi sosi şi pleca oricând fără supărare, pe căile de uscat şi de apă ale împărăţiei.

— Firman, nefirman, măria-ta, paza bună trece primejdia rea. Că şi Mehmet al comisului, după câte am auzit, nu mai e taman-taman cel pe care îl ştiam noi. Aşa se schimbă câteodată oamenii, şi mai vârtos cei mari ai lumii acesteia.

O umbră trecu pe faţa lui Dimitrie. Întrebă iarăşi, clipind des, cum făcea răposatul părintele său, la îngrijorare:

— Spune-mi tot, căpitane Petrea. Mi se pare că-mi aduci veşti de samă, Dar ce vorbesc eu? Poate că ai nevoie mai întâi să te odihneşti şi să îmbuci ceva.

— Nici o grijă, măria-ta. Am venit pe apă, cu un caic. Marea a fost toată vremea ca untdelemnul. Mai multă odihnă nici că se putea. Şi de-ale gurii am avut berechet… ’

— Atunci stai şi eu te-oi asculta cu toată luarea-aminte. Spune-mi ce mai e prin Moldova noastră? E linişte?

— Liniştea Moldovei, măria-ta, e tihna vânturilor şi odihna valurilor… Vremuri grele; de bici şi de jug nu mai scapă ţara. Au început moldovenii să dea bir cu fugiţii. Iar s-au stârnit năvalele lotrilor, şi când Duca Vodă cel tânăr, când Mihalache Racoviţă storc ţara cu rândul, până la cea din urmă picătură…

— Ce fac oamenii noştri?

— Rabdă sireacii, dar inima ţării bate de nădejde. Despre asta ţi-oi da samă pe îndelete.

— Şi boierii noştri ce fac?

— Starea boierilor neturciţi este jalnică. Se roagă bieţii ziuă întreagă cu ochii la răsăritul soarelui… Trag nădejdea dintr-acolo, aflând că tot de cătră creştinătate aşteaptă mântuirea toată suflarea, ca să se ridice ca iarba la suflarea primăverii.

— Da… Starea de lucruri din Europa e nespus de prielnică Rusiei: negoţul peste hotare, flota, lupta lui Petru cu năravurile îndărătnicite, toate-mi stau dinainte, ca o pildă vie a strădaniei principelui umanist spre a guverna împotriva înapoierii în care şi-a ţinut lumea veacul cel asfinţit… Mă gândesc mereu şi mă frământ…

— Gându-i bun, măria-ta, dar fapta e şi mai bună… negreşit, la vremea ei.

— Comisul ce mai spune?

— L-a amuţit un gutunar, astă-iarnă. Dumnezeu să-l ierte.

— Rău îmi pare… Dar ia zi-i, Brâncoveanul s-a potolit?

— Apoi aici e comèdia cea mare. De la o vreme, a început să umble în două luntre, adulmecând vulpeşte dincotro bate vântul… Tocmai de aceea am şi zăbovit atâta. Am avut multe de aflat şi de pus la cale cu oamenii postelnicului Cantacuzino, ruda măriei-tale, care s-a rupt de partida Brâncoveanului. Începe să se-arate că stăruinţele Milescului de a făuri mănunchiu-i de principi împotriva aliotmanului dau roadă timpurie. Am mai legat cu prieteşug şi cu un anume David Corbea, un fel de cărturar…

— Am auzit de el. A fost şi pe aici, slujitor la capuchehaia lui Brâncoveanu. În ce ape se scaldă acuma?

— Păi în apele în care, pare-mi-se, tot el l-a adus şi pe Brâncoveanu. Nu-l prea iubeşte el pe voievodul muntean, dar îi slujeşte de multă vreme, pentru un bine pe care i l-ar fi făcut prin Ardeal. Zice că va pleca în curând ca sol de taină al stăpânului său către ţarul Petru, în Ţara Căzăcească.

Dimitrie Cantemir îl privi o clipă pe oştean, aproape fără să-i vină a~şi crede urechilor.

— În Ţara Căzăcească? În Rusia? E nemaipomenit!

Căpitanul Petrea zâmbi şiret în barba-i sură, apoi adăugă cu prefăcută nepăsare:

— Şi-apoi, nu ştiu dacă face să se spuie că acest sol de taină va fi însoţit în drumul său, cam într-o lună de zile, de un oştean, proaspăt lefegiu al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, pe nume Petrea Gălăţeanul, sluga măriei-tale.

Dimitrie Cantemir începu a râde, bătând din palme:

— Bine, dar domnia-ta eşti diavolul însuşi. N-aş fi visat niciodată că tocmai Brâncoveanu să ajungă să plătească leafă oamenilor mei… Mă bucur din toată inima.

Dimitrie fu cuprins de o mare însufleţire şi, sărind tinereşte de pe scaunul pe care sta la masa de scris, se aşeză alături de musafirul său şi-i puse mâna pe umăr.

— Căpitane Petrea, această călătorie a domniei-tale în Rusia preţuieşte cât tezaurul Paleologilor. Nici nu-ţi poţi da sama ce bine se potriveşte cu cele de trebuinţă ale noastre. Ai picat tocmai la timp. Dar ia spune-mi: cât poţi rămâne aici, în Ţarigrad?

— Cel mult trei zile. Ca să fiu la vreme înapoi la Bucureşti, să-l însoţesc pe acel Corbea…

— Avem tot timpul. Voi pregăti în grabă cele de cuviinţă.

Dimitrie Cantemir dădu un scurt ocol odăii sale, apoi şopti repede:

— Am de scris şi de trimis ţarului Petru o scrisoare lungă şi de mare taină. Trebuie să-i dau unele veşti de la solul lui de aici, de la contele Tolstoi, pe care sultanul l-a închis alaltăieri la Edicule. Prin mijlocirea unor ceauşi m-am pus în legătură cu omul lui. Acesta mi-a încredinţat un plic cu hârtii ce trebuie sa ajungă negreşit în mâinile ţarului Petru Alexeievici. Poimâine poţi pleca… Dar voiam să te întreb, – îşi aduse dintr-o dată aminte Dimitrie, – ce mai ştii de Mihuţ, „Vântură-lume” al nostru?

Ca şi ultima dată, căpitanul Petrea ridică din umeri şi mai-mai să se jure că nu ştie nimic. Dar ochii i se bucurară de acelaşi zâmbet şiret.

Fostul domn pricepu şi acum că oşteanul nu voia sa spuie ceea ce ştie. Dar nici o clipă nu se gândi să-i ia această taină în nume de rău, bănuind că nu putea fi decât nevinovată şi că, fără îndoială, tatăl, lui Mihuţ îi pregătea o veste bună despre al său nepotolit flăcău care fusese cândva stegar şi rotmistru în oastea Moldovei.

*

Şi în acel an toamna se dovedise a fi lungă şi blajină la Moldova. Către hramul Sfântului Dimitrie izvoditorul de mir, zilele erau atât de însorite, încât te-ai fi crezut tot în august, de n-ar fi fost rugina mai întinsă a pădurilor şi viilor. Nopţile erau însă reci şi umede, iar ceţurile pogorâte prin văi se lăţeau şi stăruiau mai ales pe valea cea largă a Siretului Hanurile se cam părăduiseră, iar drumeţii, siliţi să înnopteze care pe unde apucau, aprindeau focuri mari ca să-şi înveselească cina, alungând rebegeala ce le pătrundea în oase.

Un focşor ca acela îşi înălţa pălălaia şi pe sub ulmii sub care se aflase hanul Hagiului şi unde, în seara aceasta, poposiseră mai mulţi cărăuşi, precum şi doi negustori ce veneau din Muntenia. Aceştia călătoreau călări, însoţiţi de vreo patru-cinci slujitori şi de un coşcogea chervan legat cu şine de fier.

La drept vorbind, nu la han trăseseră ei, ci dinaintea hanului din care nu mai fiinţa acum decât o zidărie înnegrită de fum.

Aflând din auzite că Hagiul ar fi avut bani mulţi îngropaţi într-un loc numai de el singur ştiut, taxidarii Ducăi Vodă atâta îl munciseră şi-l schingiuiseră, că până la urmă bietul îşi dăduse sufletul în mâinile călăilor. De ciudă că tot nu putuseră scoate nimic şi ca să şteargă urmele faptei, zbirii puseseră foc casei, de la acoperişul de şiţă. Acum, zidurile vechi, roase şi oarbe, se înălţau hâde ca nişte vedenii în pâcla vânătă a nopţii. Dacă hanul arsese şi Hagiul pornise pe ceea lume, obiceiul însă de a poposi la acea răscruce se păstrase. Coşarele şi vreo două pătule mai îndepărtate de casă scăpaseră neatinse de pojar şi, pe vremea rea, oamenii şi vitele îşi mai aflau oleacă de adăpost în ele, fără plată. Căci din pricina vitregiei timpurilor, mai cumplite ca niciodată, nimeni nu mai cutezase să dreagă hanul şi să-l deschidă din nou. Astfel că în seara aceasta, ca şi în multe altele, drumeţii aprinseseră focul în marginea şleaului, aţâţându-l cu ce apucaseră să smulgă de prin gardurile surpate. Un bărbat voinic – unul dintre slujitorii ce-i însoţeau pe cei doi negustori – aninase peste jeratic, între două crăcane, o pulpă de berbec înfiptă într-o strămurare.

În timp ce pulpa se frigea sfârâind, oamenii şedeau la taifas împărtăşindu-şi veştile culese în cale. Unii vorbeau domol şi aşezat, ca prin părţile acele; muntenii repezit şi apăsat, precum li-e firea şi graiul. De aceşti munteni se cam feriseră la început ceilalţi. Mai ales de cei doi negustori, dintre care unul, cu toate că îi ziceau tot muntean, îl aducea limba la moldoveneşte. Se vedea bine că sub portul lor negustoresc ascundeau altă îndeletnicire, cu tainic meşteşug şi se înţelegea că aveau şi arme bune la îndemână pentru paza acelui meşteşug. Mai la urmă însă, văzându-i paşnici şi mai mult posaci decât puşi pe vrajbă, moldovenii începură să încuviinţeze cu glas tare tânguirea unui moşneag dintr-ai lor, care povestea despre obida acelor vremi.

— Prea bine nu a fost de nu se mai ţine minte când în sireaca Ţară a Moldovei!… Că vorba ceea: Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Săraci şi prigoniţi de podgheazuri şi bulucuri de pradă, aşa s-au pomenit pe lume bieţii noştri pământeni… Domnii Osmanului veneau cu ajutor de la munteni, leşi ori tătari, care tăiau, ardeau şi pustiiau ţara, şi gloaba o plăteau tot săracii plugari. Dar parcă niciodată domnii lumii aceste n-au cutezat să facă atâtea nelegiuiri ca în zilele noastre.

— Aşa-i, moşule, vorbi un alt cărăuş. Sila asta o cunoaşte toată Moldova… Da, toată Moldova! A strâns Duca Vodă în jurul lui neamurile boiereşti cele hulpavnice să le răsplătească de câte au pierdut sub Vodă Cantemir cel bătrân şi cel tânăr. Căci şi Antioh a vrut să fie cu milă de ţară şi de norod, ca şi tătâne-său. Şi acu’, de vreun an încoace instalat, a născocit fumăritul şi-au podidit taxidarii ca viespile pe trupul Moldovei…

— Nici la Muntenia nu e mai bine… oftă moşneagul. Spun oamenii că Brâncoveanul – care i-a fost socru bun Ducăi Vodă – jupoaie şi mai rău Ţara Românească, să poată dovedi câte plăteşte padişahului ca să-l mai ţină-n Scaunul domnesc şi să aibă îngăduinţa de a tăia şi spânzura şi în Ţara Moldovei, precum i-a fi vrerea. Nu e vorba că şi ţăranii lui sunt tare proşti: nu le lasă boierul decât loboda, iar când îi aduce la bătălie la noi, dau năvală la jaf asupra sărăciei noastre şi uită de sărăcia lor… Şi suntem de-un sânge şi de-o lege…

— Îmi îngădui să-ţi spun că-i năpăstuieşti pe munteni, moş Toadere! se amestecă dintr-o dată în vorbă, dar cu ochire blajină şi cu glas domol, unul din cei doi negustori. Nasc şi în Ţara Românească oameni de omenie şi de nădejde ca şi la Moldova.

— Dar domnia-ta, străine, de unde mă cunoşti pe mine după nume? se minună moşneagul.

— Hei, care din oştenii vechi ai Moldovei nu te cunoaşte, căpitane Toadere, zâmbi iarăşi negustorul. N-ai sculat domnia-ta neamul tighecenilor în vremea lui Ştefăniţă Vodă, pentru ocinele din bătrâni şi pe urmă, dacă n-a fost să izbândeşti, nu domnia-ta ţi-ai împrumutat sabia şi virtutea craiului Lehiei?

— Ei, comèdie! se frământă bătrânul. Ia trage-te mai la foc, nepoate, să te văd, că după glas parc-aş şti de unde să te iau…

— Iată-mă-s, căpitane Toadere.

— Aha, acu te-am dibuit, oştene… Mda… acu te ştiu Şi te cunosc.

O tăcere se lăsă. Moşneagul păru să retrăiască întâmplări vechi de tot.

— Domnia-ta eşti moldovean de-ai noştri? întrebă cu sfială un flăcău.

— Să vă spuie moşul! râse străinul.

— Slobod să te spun? zâmbi şi bătrânul.

Căpitanul Petrea îl scrută din ochi, apoi, la un tainic semn de încuviinţare al moşului, răspunse cu voie-bună:

— Slobod, moş Toadere, că suntem doar între oameni de omenie.

— Apoi dumnealui e căpitanul de lefegii Petrea Gălăţeanul, carele a fost în slujba Moldovei pe vremuri… a slujit şi în oastea leşească şi multe semne a fi având pe trup de la războaie… Cu Cantemir bătrânul a fost deopotrivă asupra multor cetăţi, şi cu turcii s-au încumetat…

— Vei fi fiind domnia-ta din neamul de Codreni şi Gălăţeni boieriţi de Cantemir bătrânul, împotriva voii divanului? îndrăzni un alt cărăuş.

— Dintre aceia, prietene… Dar acum slujesc la scaunul Ţării Româneşti, ca şi tovarăşul meu aci de faţă, carele a poruncit să se părpălească la foc hartanul cela de berbec, ca să ne ospăteze pe toţi.

— Şi de unde şi-ncotro v-aţi încălărat, căpitane Petrea? întrebă moşneagul.

— Într-o treabă de-ale negoţului, moş Toadere.

— Da’ sabia, căpitane, sabia unde ţi-a fi?

— O metaherisesc şi pe aceea în negustorie, răspunse în şagă oşteanul. Apoi, schimbând vorba: Avem chervanul plin de mărfuri munteneşti; şi vor mai veni în urma noastră nişte care cu sare şi vinaţ.

— Şi unde le duceţi, dacă nu vă e cu supărare?

— În Ţara Căzăcească, tot pentru negustorie.

— În Ţara Căzăcească? se minunară aproape într-un glas toţi moldovenii.

— Dar turcul ce zice? închise dintr-un ochi cel ce fusese cândva căpitanul Toader şi acum nu mai părea a f i decât un drumeţ sărman.

— Cu voia domniei-voastre, turcul n-are şi n-o sa aibă ştire de treburile noastre, vorbi apăsat ciudatul neguţător.

— Pricep, pricep! se veseli foarte moşneagul. Se înţelege. Dar domnia-lui, tovarăşul matale, căpitane Petrea, ne îngăduie să-l cunoaştem după nume?

— Dumnealui este ceauşul David Corbea, om umblat, care ne face slujba să ne fie tălmaci pe acele străine tărâmuri.

— Da, da, pricep, repetă tigheceanul. Ehei, ceauşule Corbea, – strigă el apoi, – pofteşte-ţi slujitorii să vadă ce-i cu berbecul. Atâta l-ai fript, că a început să miroasă a fum… Sau mai curând a fum de iarbă de puşcă… Ha, ha, ha…

— Râzi, moşule, dar numai dumneata ştii de ce râzi! zise flăcăul ce se amestecase în vorbă adineauri. Ori crezi că dumnealui, căpitanul Petrea, şuguieşte?!

— Fac şi eu haz de necaz… De bună samă că Petrea Gălăţeanul nu glumeşte… Şi nu va fi mai prost negustor decât alţii, acolo unde se va duce, oricare i-ar fi negustoria… Dar fiindcă veni vorba, căpitane Petrea, mai fost-ai vreodată prin acele părţi căzăceşti?

— Am mai fost, vezi bine c-am mai fost şi multe mi-a fost dat să văd, că n-aş mai sfârşi de povestit până răspoimâine.

— Auzit-am că ţar Petru ar fi întors pe dos credinţa pravoslavnică. Dar că ar fi oştean cum nu se mai află…

— Este. Iar dacă zodia în care ne aflăm nu ne va fi protivnică; voi apuca de data aceasta să-l văd şi pe „domnul tunar” şi să învăţ a doua oară, la bătrâneţe, meseria armelor, ca un oştean din cei de acum.

— Pe „domnul tunar”? se nedumeri Toader. Dar cine o fi şi domnul aista tunar?

— Însuşi măria-sa ţarul Petru Alexeievici! Aşa a fost poruncit să-i spuie soldaţii, în loc de „luminăţia-ta”: Gospod bombardir, adică „domnule tunar”, pe căzăceşte.

— Mare minunăţie! Auzi, frăţioare, în loc de „luminăţia-sa” să pună el să-i spună „domnule tunar”! Şi boierii lui ce zic de această smerenie?

— Ce să zică? Tac chitic. Că le-a tăiat şi bărbile şi pulpanele caftanelor şi i-a pus la lucru. El însuşi roboteşte cu şorţul dinainte, la cot cu fierarii şi dulgherii. A învăţat meşteşug bun în Olanda şi a făcut corăbii cu mâna lui, la Voronej, corăbii mari şi a trecut de-pe Don în Marea Neagră. Prietenul nostru, ceauşul David Corbea, era la Ţarigrad pe atunci. Rugaţi-l să vă spună el cum a fost, ca unul care s-a aflat de faţa.

— Domnia-ta, ceauşule, – se întoarse bătrânul spre Corbea, – ne-ai îndatora mult, adăpându-ne sufletele cu nădejde, dacă ne-ai povesti această neasemuită întâmplare. Şi apoi pe aceste meleaguri o vorbă cu tâlc nu este de prisos, mai ales la vremi de cumpănă şi restrişte ca acestea.

— Eu, oameni buni, – se hotărî cam în silă să grăiască Corbea, – înainte de aceste vremi fost-am învăţăcel în Ardeal, apoi dragoman cu plată la capuchehaia Brâncoveanului. Mi-a fost drag să fiu slobod. De aceea, când a venit solul rusesc Emilian Ukrainţev la Ţarigrad, pe întâia corabie rusească de pe Marea Neagră – se chema acea corabie cu pânze „Kreposti”, adică „Puterea” – mult m-am bucurat văzând spaima trufaşilor mei stăpâni. Sultanul privea din geamlâcurile Seraiului său şi zice-se că ar fi tremurat el de ciudă. Mă aflam şi eu printre cei o sută de ceauşi călări ce l-au întâmpinat pe solul rusesc la mal, când a coborât din corabie.

— Şi de ce tremura de ciudă sultanul? întrebă flăcăul cel dornic să le afle pe toate şi care răspundea la numele sihastrului Dănilă.

— Hei, – adaose de-alături moş Toader, în locul ceauşului, – fiindcă a văzut o corabie de toate mândreţele, care nu era a lui, plutind cam prea aproape de ţărmurile noroadelor creştine…

— Nu eşti departe de adevăr, se întoarse spre el David Corbea. Lăcomia turcească n-are margine. Dar ciudă aceasta, vecină cu turbarea, avea şi alt tâlc, ce mi l-a spus un grec; turcilor le e teamă că dacă ţarul Petru Alexeievici închide Marea Neagră cu o flotă a sa de război, la Ţarigrad se face foamete şi lipsă, pentru că bucatele, uleiul, ceara şi cheresteaua se aduc prin schelele ţărilor noastre.

— Apăi, nu-i greu de priceput; noi slăbim şi turcul se îngraşă, se oţărî şi flăcăul cel sfiicios.

— Ţarul le-a şi luat turcilor Azovul, dar nu ca să închidă Marea, ci dimpotrivă s-o deschidă slobodă pentru negoţul tuturor neamurilor creştine. Iar deocamdată, – mai zise Corbea şi-şi termină cu asta vorbirea, – făcând armată nouă pe uscat şi pe mare, îl bate pe craiul şvezilor la Marea Baltică. Asta e.

— Să-i deie cel de sus sănătate şi grabnică izbăvire, dacă numai gândul cel bun îl călăuzeşte! îi ură tigheceanul. Şi domniilor voastre, de asemeni, să vă dea sorţi de izbândă în călătoria în care aţi purces… Ţara aceasta, care a cunoscut slava lui Ştefan cel Mare şi mucenicia iubitorului de norod Ion Vodă, nu va lipsi de la sfânta-i datorie de a fi cât mai degrabă slobodă din greaua-i asuprire.

În timp ce rumenea la foc hartanul, unul din oamenii căpitanului Petrea, meşter în ale gătitului, îl tot stropea cu saramură pregătită anume într-o strachină, apoi berbecelul prinse dintr-o dată să sfârâie cumplit, semn că era numai bun de despicat şi de înfulecat. La un semn al stăpânului său, slujitorul se duse la chervan, de unde se întoarse cu braţele pline: încă un hartan gata fript, un burduf de brânză cât o roată de plug, o ploscă mare de roşu de Drăgăşani şi o pită albă crescută.

Se încinse ospăţ în toată regula. Şi după ce Dănilă cărăuşul, carele abia împlinise douăzeci de primăveri, le zise din fluier nişte doine de ţi se rupea inima, sfârşite-n hore de-ţi furnicau picioarele, mai stătură iar la taifas, şi slujitorul căpitanului Petrea se mai arătă la poruncă cu altă ploscă plină. Trecuse bine de miezul nopţii când, înfăşurându-se în pături miţoase şi trăgându-se mai lângă foc, drumeţii socotiră că-i ceasul să-şi afle calea mai departe pe aripile somnului.

Prin ulmii înalţi, cu frunzele rărite, preschimbate de tainicele orânduiri ale toamnei în scoici de aramă prin care adierile nopţii susurau prelung, trecu, venit dinspre miazănoapte, cel dinţii vânt prevestitor de iarnă.