X.

NECONTENIT BATE INIMA ŢĂRII.

Către amiază, vremea se posomorî de tot. Geana sinilie, cu dâre trandafirii, ce mai stăruia pe un fund de zare peste aurul întunecat al pădurilor de ceea parte, se şterse şi ea, cotropită de volburi ca de cenuşă. Vântul prinse să taie ca în plină iarnă şi prin burniţa ce se cernea mocnit din înalt începură să se zbată câţiva fulgi răzleţi.

Moş Toader îşi ţinuse toată vremea murgul pe potecă, de-a lungul şleaului, dar după un timp trase scurt de dârlog şi apropiindu-se de căruţă, bătu cu codirişca în loitră. De sub coviltirul de rogojini ieşi chipul cam somnoros al flăcăului, care în ajun îi zisese din fluier până noaptea târziu.

— Ce-ai spune, măi nepoate, dacă m-aş piti şi eu sub coviltirul cela, până se mai potoleşte păcătoasa aiasta de zloată?

— Păi ce să spun, moşule, vorba păcăliciului: „Că dacă tovărăşia la negoţ e de prisos, Apoi la călătorie s-o aibi este de folos”…

Şi zicând, strânse hăţurile.

Caii se opriră, scuturându-şi coamele, Moş Toader descălecă, înnodă cu îndemânare dârlogii murgului pe după loitră, acoperi cu o dimie, împăturită în patru, tarniţa, ca să nu se umfle, dezlegă desagii de la coburi şi cu ei în braţe sări în căruţă cu o sprinteneală care îl uimi nespus pe flăcău.

Făcându-şi loc, cu mare desfătare, pe maldărul de fân ce mai păstra încă toate miresmele luncii, moş Toader prinse a-şi freca încheieturile genunchilor şi oftă cu ochii la felinarul cu oloi de rapiţă, atârnat deasupra, sub coviltir.

— Amarnice sunt bătrâneţile aistea, măi nepoate! De ciudă că nu mă înduplec să le iau în samă şi mă încăpăţânez să mai bat drumurile călare, în loc să stau pe cuptor, cum s-ar cuveni la leatul meu, iaca, au început iar să mă muşte de balamale.

Flăcăul tăcu, silindu-şi caii cu hăţurile. Cele auzite în jurul focului de sub ulmi – povestirile căpitanului Petrea şi ale ceauşului David Corbea, precum şi amintirile acestui Toader despre atâtea fapte de vitejie şi de zbucium în vitregia vremilor – îi înfierbântaseră inima şi închipuirea. Hotărâri mari şi urări urieşeşti, înfiripate într-o clipă de tinerească însufleţire, se năruiau în clipa următoare, topite sub un noian de gânduri grele. Apoi iarăşi se depănau despletite ca puhoaiele întărâtate de furtună. Toate – lucruri şi oameni – i se înfăţişau acum parcă altfel.

Simţind asupra-şi privirea moşneagului, ca şi cum s-ar fi temut că i-ar pătrunde gândurile, flăcăul vorbi, cam nemulţumit, şi mai mult ca să rupă tăcerea, fără să-şi dea seama că-l îndreaptă tocmai spre miezul tulburării sale.

— Şi zi-i aşa… îl ştiai, adicătelea, mai de demult, pe acel căpitan Petrea?

Moşneagul se prefăcu a nu fi priceput nimic şi răspunse domol:

— Da… de bună samă, mai de demult…

— Şi el… te ştia cine eşti?

— Precum s-a văzut. Că altfel nu-şi deschidea el dintr-o dată sufletul şi nici limba nu şi-o dezlega, pe cât îl cunosc.

Flăcăul dădu din cap, apoi un zâmbet abia mijit îi încreţi colţul gurii:

— Da tot s-a uitat cam lung la domnia-ta şi a pregetat o clipă să-ţi răspundă când l-ai întrebat, la plecare, prin care vad are de gând să treacă Prutul…

— De pregetat, e drept că a pregetat, – se învoi moşneagul, spunându-şi în sinea lui: „E dat dracului flăcăuaşul aista; a băgat de samă!” – dar vorba e că de răspuns tot a răspuns. Tot atât de drept este, însă, ca drumurile se mai pot şi schimba, că nu totdeauna socoteala din bătătură se potriveşte cu cea din iarmaroc.

— Fireşte! întări cam tăios flăcăul. Apoi după o ochire piezişe adăugă: Aşa cum ţi l-ai schimbat şi domnia-ta?

Bătrânul nu-şi mai putu stăpâni o mişcare de uimire.

— Da’ de unde ştii tu că mi l-am schimbat?

— Păi, – răspunse liniştit flăcăul, – asară parcă ziceai că te-ai duce spre Tecuci şi iată-te acu pe şleaul Bârladului… Ai treabă la Ghergăuşani?

Moş Toader nu păru prea grăbit a răspunde. Dar se vede treaba că nu din vreun gând viclean. Căci i se descreţi fruntea şi un semn de râs bun îi înflori sub mustaţa stufoasă. Zărindu-l, flăcăul prinse dintr-o dată a se veseli.

— De ce râzi, măi nepoate? se miră bătrânul.

— Uite aşa, de mine. Ce ţi-e şi cu omul! Ziceam eu că nu de răul ploii te-ai pitit sub coviltirul căruţei mele, ci ca să mă poţi iscodi mai lesne. Şi uite că acu’ eu te iscodesc pe domnia-ta.

Bătrânul râse încetişor, fără să zică nimic, apoi scoţând o ploscă din desagă o întinse cărăuşului, după ce mai întâi trase el o duşcă lungă.

Flăcăul bău şi-i înapoie plosca, uitând să mulţumească, apoi croi într-o doară cu biciuşca spinarea cailor ce răriseră pasul la o costişă şi începu să şuiere fără chef un cântec de la munte.

— Hei, – îl încercă într-un târziu bătrânul, – tare mi-ar fi plăcut să te am printre ostaşii mei, la vremea asta.

— Vremea nu-i pierdută, căpitane Toadere.

— Cum să nu fie, păcatele mele!

— Nu-i, chiar deloc. Cum bine spuneai domnia-ta asară căpitanului Petrea, cam miroase a iarbă de puşcă în toată Ţara Moldovei. Şi aşa cum te văd şi te arăţi, om mai sprinten la trup şi mai ager la minte ca mulţi tineri, aş pune mâna în foc că am să te aflu printre cei dintâi cu sabia goală în mână, dacă cumva s-ar ridica ţara…

Moş Toader îl privi lung.

— Şi de partea cui socoţi tu, măi nepoate, că m-aş afla eu?

Flăcăul tăcu o clipă; îi răspunse îndrăzneţ la privire şi, ridicând din umeri, plesni iar cu sfârcul biciuştii spinarea aburindă a cailor.

— Apăi… de partea dreptăţii.

Căruţa ajunsese pe muchea costişei, dincolo de care se deschidea o vale împădurită. Ploaia mai contenise.

— Uite, acolo, în crovul acela-s Ghergăuşanii, arătă flăcăul cu coada biciuştei spre fundul văii cotropită de pâclă, bucuros c-a ajuns.

Moş Toader dădu din cap, fără să lase a înţelege lămurit dacă mai fusese sau nu prin acele meleaguri. Caii, care arătau să cunoască drumul, se opriseră singuri, în culmea dealului, ca să răsufle. Printre sforăiturile lor şi zăngănitul zăbalelor lovite de oiştea carului se auzea, ţârâind molcom pe coviltir şi pe frunzişuri, cel din urmă scuturat al norilor.

— Ia spune, măi nepoate, – începu dintr-o dată Moş Toader, parcă cu alt glas, dar în ochi cu aceeaşi lucire niţeluş şăgalnică, – ia zi, nu cumva îl ştii pe unul Postolache al Saftei lui Bucur, din Ghergăuşani?

Amorţeala flăcăului pieri dintr-o dată.

— Da’ ce-ai matale cu dânsul? întrebă el eu o nestăpânită asprime.

— Ei… aş avea eu să-i spun o vorbă.

— Îl cunoşti mai de mult? stărui flăcăul.

— Nu l-am văzut niciodată. Doar aşa… din auzite.

— Şi cum îţi veni aşa, fără veste, să-ntrebi?

Pârând că nu se tulbură de loc de repezeala flăcăului, moşul trase iarăşi plosca din desagă şi i-o întinse. Acesta însă dădu din cap în semn că nu-i mai arde de băut. Atunci bău el încet, tacticos. Tot domol, după aceea, îşi şterse cu grijă mustăţile şi urmă:

— Păi ce mi-am zis eu? Odată şi odată tot aveam eu să mă răpăd pe la Ghergăuşani. De ce să nu mă abat acum? Mai ales că am pricină să dau faţă nu numai cu Postolache al Saftei, dar şi cu frate-său cel mezin.

— Şi… de unde ştiai că Postolache mi-e frate? se sperie de-a binelea flăcăul.

— Păi nu te-am auzit chiar pe tine, prâsleo, spunând aseară unui alt căruţaş că eşti din Ghergăuşani?

— Va să zică domnia-ta tragi şi cu urechea! se mânie flăcăul.

— Ei, he-he, i se mai întâmplă omului! râse mehenghi bătrânul.

Celălalt îl privi cu duşmănie şi întinse mâna să ia biciul ca să pornească, dar deodată se opri şi-l apucă de umăr pe moşneag:

— Nu cumva ăi fi copoi domnesc?

Moş Toader se uită la umărul cel încleştat şi izbucni într-un râs cu hohote, care-l nedumeri şi mai rău pe flăcău. Luându-i mâna de pe umăr, bătrânul îl bătu pe genunchi şi-l întrebă de data asta serios, cu un licăr rece în ochi:

— Păi, uită-te mai bine la mine, măi băiete, şi spune şi tu dacă se potriveşte!

Flăcăul îl ascultă şi-l privi cu luare-aminte. Deşi cunoştea că în vremurile acelea mişunau vânzători, ceva neştiut îl încredinţă că într-adevăr nu era cu putinţă. Un firicel de zâmbet i se ivi din nou pe faţă, dar inima îi rămase încă chinuită de o rămăşiţă de îndoială. Atunci îl fulgeră un gând. Rosti răspicat o anume vorbă, ca la-ntâmplare, şi-l iscodi pe moşneag cu coada ochiului.

— Bourul trage să moară!

Dar iată că la asta bătrânul răspunse ciudat de liniştit, privindu-l în albul ochilor:

— Baltagul îl va tămădui!

— Moş Toadere, moş Toadere! strigă flăcăul cu nespusă bucurie în ochi şi în glas. Domnia-ta eşti om de-al lui… de-al nostru!

Bătrânul rămase dintru-nceput încruntat, fără a încuviinţa; se putea ca acest flăcău prea isteţ să-l fi auzit când a schimbat asemenea ciudate bineţe cu un anume neguţător şi căpitan, după cina de la hanul pustiit al Hagiului.

— De unde ştii aceste vorbe de taină?

— De unde să le ştiu? De la alde bădia, de la frate-meu.

În loc să se arate mulţumit de răspuns, moş Toader se prefăcu a se încrunta şi mai tare şi spuse aproape răstit:

— Şi alde frate-tău ce mai aşteaptă? Şi el şi chiar tu… aşa copt la minte cum te dovedeşti? De ce nu vă aflaţi acolo, unde se cuvine?

Flăcăul vru, să răspundă ceva, dar se opri. Trăgând de hăţuri şi pocnind din bici, repezi căruţa la vale, apoi, aplecându-se spre bătrân, îi dădu cu cotul, prieteneşte:

— Las’ că ţi-a spune bădia. Că s-o pricepe dumnealui mai bine…

Ghergăuşanii fuseseră cândva o aşezare înfloritoare. Acum, din bogatul sat răzăşesc nu mai rămăseseră decât o mână de cocioabe răzleţe într-un fund de vale. Văgăuna care apărase acea aşezare de pârjolul atâtor războaie şi năvăliri nu o putuse feri de urgia strângătorilor de biruri care, de la mazilirea lui Antioh, se dezlănţuise cu atâta sălbăticie încât multe gospodării se pustiiseră. Iar ceea ce nu mai izbutiseră să facă zbirii Ducăi Vodă şi ai lui Mihalache Racoviţă în două domnii, desăvârşise iarna, foametea şi molimele. Puţini din cei ce scăpaseră cu viaţă mai rămăseseră în sat. Unii apucaseră calea, codrilor. Haiducii şi lotrii mişunau iarăşi pretutindeni. Alţii îşi luaseră lumea în cap şi se duseseră să se aciuieze la capete de ţară, care pe unde putuseră.

Casa lui Bucur Tigheceanul – ce poruncise pe vremuri steagul de la Roman şi, credincios lui Dimitrie Cantemir, luase şi el parte la întâmplarea de la vadul Milcovului, urmându-l pe căpitanul Petrea – se afla chiar în marginea şleaului şi fusese şi aceea, cândva, curte mărişoară. Era zidită din cărămidă şi piatră şi avusese, spre drum un pridvor cu stâlpi mari şi frumoşi, de mult părăduiţi. Acuma, stâlpul cel de nădejde al casei răposatului era jupâneasa Safta, care, apropiindu-se de şaizeci de ani încă se arăta mai harnică şi mai sprinteioară decât noră-sa Hanka, tânăra nevastă a lui Postolache, feciorul ei cel mai mare.

Această Hanka era focul Saftei. Pe de o parte trebuia să-i fie recunoscătoare, fiindcă datorită ei bătăiosul Postolache Tigheceanul se adunase dintr-o dată de pe drumuri, spânzurase armele de pereţi şi se apucase – pe cât era cu putinţă în acele timpuri – să închege o bruma de stare în casa bătrânească. Dar pe de altă parte, Hanka îi sta Saftei ca un ghimpe în inimă, că era venetică şi, ca toţi leşii de neam, papistaşă şi fudulă nevoie mare. Feciorul Saftei era atât de orbit de dragoste şi robit de tinereţea şi frumuseţea neveste-si, încât de nimic alt nu mai voia să ştie. Nici măcar de vorba lui Turculeţ mândria Moldovei, cu care se legase cândva frate de cruce.

Hanka fusese odrasla răsfăţată a unui negustor leah, destul de înstărit, dintr-un târguşor din apropiere de Hotia cu case şi prăvălii la Cameniţa. Cum de se pripăşise dânsa aici la Ghergăuşani? După ce lăsase oastea, Bucur Stegarul îşi durase o moară cum văzuse el către Nistru, nu prea mare, dar care îngăduia un oarecare belşug în casă. După moartea lui Constantin Vodă Cantemir se mai luptase cât putuse cu birurile şi cu toate angaralele abătute asupra ţării, dar până la urmă fusese răpus de taxidarii domniei, întocmai ca şi Hagiul. Moara le fusese luată de un boier Bogoş, un megieş de pe acele moşii, iar fiul său Postolache se apucase de cărăuşie. Cum vitele, grânele şi mai ales vinul începuseră a avea mare căutare şi în ţările de miazănoapte, şiruri nesfârşite de chervane negustoreşti porneau spre Cameniţa, spre Beci10 şi, acuma în urmă, tot mai des, către Nijni-Novgorod. Faima vinurilor moldoveneşti era atât de mare încât negustorii veneau de cu vreme de la Nijnj şi chiar de la Mosc, arvuneau tot rodul viei şi rămâneau la podgorii până ce vinul fierbea. Când dădea bruma, îl încărcau în buţi uriaşe şi porneau cu el spre ţările lor, despre care se povesteau tot mai multe minuni. Aşa a purces Postolache să bată şi el drumurile Ţării Leşeşti şi aşa-l cunoscuse şi pe căpitanul Turculeţ.

Precum se ştie, era acest Constantin Turculeţ, un om cum nu sunt mulţi. Şi fără doar şi poate că ar fi ajuns chiar voievod, de i-ar fi fost judecata pe atât cât îi era vitejia. Dar iute la minte şi nepriceput de fel în cele politiceşti, mereu răzvrătit, dar fără a şti prea limpede de partea cui trebuia să apuce, până şi lui Constantin Cantemir – ale cărui înţelepte chibzuieli nu le putea pătrunde – îi făcuse multe încurcături. Fire furtunoasă, oşteanul pribeag pricepea greu politica de supusă răbdare faţă de turci a voievodului-răzeş. El ştia doar că trebuie să-i lovească. Şi nu fără trudă, Constantin Vodă îl scăpase în multe rânduri de la pieire. Asemenea condotierilor Renaşterii – de care fără îndoială că dânsul nu va fi auzit niciodată – Constantin Turculeţ îşi întocmise o mică oaste, cu care pălea năprasnic, când pe turci, când pe tătari, iar mai târziu, primind cuvânt de frăţie din staniţele căzăceşti, chiar şi pe leşi, când aceştia se repezeau cu podghiazurile către târguri, după prădăciuni. Răzvrătirea lui neostoită împotriva asupririi şi jăcmănirilor, precum şi faima vitejiei fără de seamăn îi ademenise pe cei mai mulţi dintre soţii săi. Voinicii moldoveni, setoşi de dreptate şi de răzbunare, îl căutau şi-l aflau. Se dusese vestea de tabăra lui din codrii Tigheciului, ca de ostrovul cazacilor zaporojeni. Tot astfel nimerise în oastea lui şi Postolache al Saftei lui Bucur Tigheceanul, care îşi făcuse repede un loc de frunte între vitejii din jurul lui Turculeţ.

Tocmiţi odată de căpetenia unei oşti leşeşti, să dea o mână de ajutor la despresurarea unor târguri din Podolia cotropite de un ceambul tătăresc, Postolache o cunoscuse pe Hanka şi îndată i se aprinsese inima după ea. Semeaţă şi răsfăţată, dar cu mintea înfierbântată de zvonul faptelor cavalereşti, se îndrăgostise şi ea de focosul moldovean. Negustorul leah însă nici în ruptul capului nu a vrut să se lase înduplecat de lacrimile fetei. Atunci voinicul şi-a răpit mireasa şi-a adus-o pe vatra jupânesei Safta, la Ghergăuşani. Aşa l-a strâns Hanka de pe drumuri pe feciorul lui Bucur Stegarul. Turculeţ l-a lăsat în plata dragostei o primăvară şi o vară încheiată. Acum însă avea iarăşi nevoie de el ca de mulţi alţi soţi ai lui lăsaţi pe la vetre. De la o vreme, judecând – după marile şi răsunătoarele izbânzi dobândite în aceşti ani de oştile nemţeşti asupra turcilor – că puterea Islamului slăbise mult, Turculeţ îşi alcătuise o oaste de vreo două mii de oameni, bine înarmaţi, cu care aştepta ceasul prielnic să pălească la Iaşi. Visa el să pună mâna pe scaunul domniei şi să închine ţara lui Petru, alăturea de care să înceapă războiul cel mare cu puterea otomană? De aceea sau din alte pricini căpitanul Turculeţ chema necontenit oameni la oaste, prin prieteni ai săi de credinţă, ca moş Toader, care se dovedise cel mai dibaci dintre toţi.

Bătrânul oştean nu alesese la nimereală drumul Ghergăuşanilor. De-aici până la vadul Prutului, unde trăgea podul cel mare către ţările căzăceşti, era puţină cale. În acel loc de răscruce se amestecau deseori printre carele neguţătorilor străini feţe nemărturisite din tagma vânzătorilor de ţară, mai răi ca hoţii de cai. O iscoadă priceputa îi putea orşicând dibui şi amuţi, la nevoie. Asemenea trebuşoare mai făcuse uncheşul ajutorat de nişte nepoţi repezi la mână, atunci când căpitanul Turculeţ făgăduise pază bună unor purtători de scrisori către Mosc.

De aceea, după întâlnirea de la hanul Hagiului, grăbise iarăşi peste dealuri spre răscrucea Ghergăuşanilor, ca să-l afle zorile la malul Prutului, însoţit de oameni încercaţi. Iar dintre aceştia nu putea lipsi Postolache Tigheceanul, care la viaţa lui nu cunoscuse altă înfrângere decât aceea dinaintea ochilor de smaragd ai Hankăi.

Noaptea se lăsase de mult, iar cei trei bărbaţi – moş Toader, Postolache şi Dănilă, fratele mezin – tot mai şopoteau la o masă scundă, cu ulcelele uitate pline dinainte, când un tropot de cal se auzi pe drum, apoi bătăi zănatice răsunară în oblonul de la intrare. Fără şovăire, Postolache desprinse toporul din cui şi, apropiindu-se de uşă, răcni:

— Cine-i?

— Slujba domniei! se auzi de afară un glas răguşit de băutură multă şi rea.

După o clipă de chibzuială, Postolache deschise, şi cei dinăuntru văzură în prag o matahală de om, cu un sac în cap, pesemne ca să se ferească de ploaie. Dând să intre în casă, matahala făcu doi trei paşi într-o parte, se poticni şi se întinse cât era de lung, cu faţa în jos pe duşumea.

Moş Toader şi mezinul săriră să-l ridice. Din nou pe picioare şi bălăbănindu-se în căutarea unui reazim, omul se uită buimac în jurul lui, apoi se trânti pe un scăunaş în faţa focului.

— Ce slujbă a domniei, măi omule? îl scutură mezinul. Unde-ţi sunt semnele domneşti? Că straiele şi înfăţişarea îţi sunt mai curând de lotru.

La aceste cuvinte, oaspele nepoftit se porni pe un râs tâmp. Când se mai potoli, întrebă, clipind dintr-un ochi:

— Aşa-i că ai jura că-s lotru? Ei, dacă-i aşa, atunci e bine, taman după poruncă!

— De ce să fie bine, nepoate? îl îmbie cu glas blând moş Toader, făcându-le celorlalţi semn să tacă. Şi după care poruncă?

— Ehei, fiindcă vezi, slujba domniei aşa trebuie să se facă astăzi: cu obrăzar şi cu straie de împrumut Am dat cinstea pe ruşine şi nici un câştig n-am dovedit. Valeu mie, văleu-u-uh… Şi omul se porni să smiorcăie de mila lui însuşi.

— Ei, uite comèdie! se prefăcu a se înduioşa şi moş Toader. Dar ia spune-ne şi nouă, rogu-te, cine te pune la aceasta?

Beţivanul privi în gol, fără să răspundă.

Moş Toader îl bătu pe umăr, oftând zgomotos, şi schimbă o privire cu gazda. Postolache coborî la beci, de unde se întoarse cu o vădruţă de vin nou şi cu nişte slănină afumată. La vederea acestor bunătăţi, ochii tulburi ai slugii domneşti se reaprinseră. Şi nu trebui mai mult ca „lotrul” să li se spovedească printre sughiţuri, ca unor duhovnici drepţi ce-l împărtăşeau cu sângele Mântuitorului.

Prin iscoade plătite, domnia aflase de solia lui David Corbea şi a căpitanului Petrea. Simţindu-şi mai de mult scaunul primejduit, pe de o parte din pricina intrigilor lui Constantin Brâncoveanu şi pe de alta pentru că Moldova fiind atât de secătuită el nu putea să-şi îndeplinească făgăduielile de bani făcute sultanului, Vodă Racoviţă se bucurase mult la gândul că poate da măcar astfel o dovadă de mare credinţă Porţii. Dar temându-se totuşi de puternicul Brâncoveanu, nu cutezase să facă lucrurile pe faţă. De aceea îmbrăcase în haine schimbate un steag de lefegii şi îi trimisese să le-aţie calea, ca lotri, şi să-i prade la drumul mare pe soli, luându-le la nevoie şi capul. Dacă se făcea zarvă cu acest prilej, se putea dovedi că nelegiuirea fusese săvârşită numai pentru jaf de nişte răufăcători fără nume. Oamenii tocmiţi se grăbiseră să iasă-n calea căpitanului Petrea la fostul han al Hagiului. Dar pe drum spre acea răscruce se încurcaseră la o cramă, pe care spărgând-o, băuseră până ce nu mai putuseră şi mulţi dintre ei, nemaiştiind ce fac şi-ncotro s-o ia, se răzleţiseră de grosul steagului. Unii dintre aceştia fiind şi de prin partea locului se duseră să-şi vadă care nevasta, care ibovnica. Acest nătărău căutase o altă ogradă şi nimerise, bâjbâind pe întuneric, taman în casa tighecenilor aflată la marginea satului, în calea drumului său. Nemaiapucând pe solii Brâncoveanului la hanul Hagiului, şi fiindcă mai departe drumurile erau prea umblate, urmăritorii se hotărâseră să-i adaste buluc la vadul cel mare al Prutului, pe unde de bună seamă că urmăriţii aveau să treacă liniştiţi, ca nişte negustori cumsecade ce voiau să pară.

Când fură siguri că, din partea celui ce adormise buştean la dogoarea focului, nu mai era nici o primejdie, cei trei bărbaţi ţinură sfat grăbit.

Nu mult după aceea trei călăreţi zburau prin noapte, ca nişte năluci, tăind pe poteci lăturalnice, numai de ei ştiute. Astfel, la crăpat de ziuă, ajunseră din urmă chervanul ce se îndrepta spre Prut, drept către vadul cu pricina.

Când se revăzură, căpitanului Petrea nu-i veni să creadă că aşa de curând putuse fi zădărnicită o capcana atât de primejdioasă şi aduse mulţumirile sale călduroase celor ce-i priveghease. Apoi la prima răscruce, alaiul îşi schimbă calea. Cei doi fii ai răposatului Bucur şi moş Toader îi petrecură cu voie bună pe solii Brâncoveanului până la alt vad al Prutului, Trecând mai departe, căpitanul Petrea îşi simţi o clipă sufletul în cumpănă, între o mare bucurie şi o măruntă ciudă: ciudă de slujbaş, pentru întârzierea pricinuită de ocolul făcut pe drumurile ferite până la vadul nou şi bucuria inimii lui mândre la dovada că în Moldova au fost şi vor fi cât lumea oameni de temeinică nădejde, după inima ţării acesteia.

XI

„DOMNUL TUNAR” RĂSPUNDE PRINTR-UN SOL DE CREDINŢA.

Nu multă vreme după ce Petrea căpitanul, şi David Corbea ceauşul bătuseră drumurile soliei lor spre o ţintă ce ne-a fost cunoscută, un bărbat spătos, cu faţa bălană, ars de soare şi purtând pe cap, strânsă cu un nod într-o parte, o basma roşie ca piraţii din Baleare, trase clopotul de la poarta casei cu cerdac înflorit de pe ţărmul Cornului de Aur. Era către nămiază şi Dimitrie Cantemir abia se înturnase de la arhivele împărăteşti unde lucrase cu spor toată dimineaţa. Aşezat la masa lui de scris din pridvor cu însemnările culese pe petice de hârtie numerotate, îşi punea rânduială în cufăraşul unde ţinea manuscrisul măreţei opere la care lucra: „Istoria Imperiului Otoman”. Şi deodată, se trezi în cerdac faţă în faţă cu acel străin cu înfăţişare de corsar.

La drept vorbind, prea mult nu se miră fiul lui Cantemir Vodă, căci deseori ştafete, în cele mai felurite straie, i se înfăţişau aducându-i cărţi sau răvaşe, de la prietenii lui de pe alte meleaguri din lume.

— Bună ziuă, străine, spuse el, măsurându-l liniştit din ochi pe venit. Cine eşti şi pe cine cauţi?

— Sunt căpitanul de brigantină Pamberg Miguel şi-l caut pe principele Dimitrie Cantemir, vorbi acesta cu accent meridional.

— Eu sunt.

Străinul tăcu o clipă, apoi, pornindu-se pe un râs gros, mai zise, într-un grai mult iubit:

— Greu trebuie să mă fi schimbat vijeliile mării şi ale bătăliilor, dacă măria-ta nu mă mai cunoaşte… Ai uitat de întâmplarea cu veveriţa, de turnul Goliei, de săbiile încrucişate la vadul Milcovului şi de braşoavele lui „Vântură-lume”?…

— Mihuţ, prietene! strigă Dimitrie Cantemir, ridicându-se de la masă. Vino să te strâng în braţe. Ce bine-mi pare. Stai jos şi lasă-mă să mă uit mai bine la tine. Chipul tău e oglinda copilăriei mele… Dar cum de eşti astfel îmbrăcat? Ce cauţi aici la Ţarigrad? Şi de unde vii?

— M-a trimis „domnul tunar” la măria-ta cu această scrisoare.

Dimitrie Cantemir făcu ochii mari şi coborî glasul:

— O scrisoare de la ţar Petru, încredinţată ţie?

— E răspunsul la cea trimisă de măria-ta prin tătuca, înainte de Poltava.

— Aha, acum înţeleg taina pe care o ţinea căpitanul Petrea în ultima vreme, de câte ori îl întrebam de tine… Bănuiam eu că n-o să întârzie mult bucuria revederii noastre. Dar ia spune-mi, unde şi când te-ai întâlnit cu viteazul tău părinte şi cum i-a fost călătoria?

— Măria-ta, călătoria i-a fost plină de izbândă, aşa cum dovedeşte răvaşul acesta cu peceţi puse chiar de mâna ţarului Petru Alexeevici. Cum de am ajuns eu sol de taină al „domnului tunar” e o altă poveste şi ţi-oi spune-o mai încolo, dacă mi-a îngădui măria-ta, după ce vei citi cuvântul ţarului, care e mai de folos şi mai de samă decât povestea mea şi a tătucăi.

Dimitrie Cantemir zâmbi şi rupse peceţile. Chipul său, încă înseninat de bucurie la vederea lui Mihuţ, se lumină şi mai mult citind rândurile scrise de mâna ţarului Petru.

— Ei, „Vântură-lume”, acum nădăjduiesc că vei rămâne oaspele meu pentru o vreme mai îndelungată, se îndreptă el spre Mihuţ, când sfârşi de citit.

— Măria-ta, corabia – pe care am să mă îmbarc eu pleacă mâine în zori, fiindcă nişte prieteni ne-au spus că trebuie să ne grăbim…

— Da, după Poltava, turcii nu-şi mai ascund duşmănia faţă de Rusia, ba chiar sunt zădăriţi de unele puteri europene speriate de victoriile şi reformele ţarului… Chiar ieri a sosit aici în portul cel mare o corabie englezească cu patruzeci de tunuri… Îmi pare rău că această duşmănie stârnită de treburi politice ne-a mai răpit un prieten.

— Mehmet?

Dimitrie adeveri înnourat.

— Cum se despart drumurile oamenilor, măria-ta! oftă Mihuţ, ghicindu-i întristarea. Mehmet slujeşte acum cu credinţă tocmai la duşmanii Moldovei…

— Măcar de i-ar sluji din adevărată credinţă!… dădu din cap Cantemir. Apoi aruncându-şi ochii pe răvaşul ţarului adăugă, bucurându-se iarăşi: Văd că în scrisoarea sa, ţarul mă asigură de deplina încredere pe care o are în aducătorul ei… căpitanul Pamberg… Aşa te cheamă, nu? râse din toată inima fostul şi viitorul domn. Apoi îşi curmă râsul, căscând ochii la amintirea unei nemaipomenite istorii.

— Ia spune, n-ai slujit tu pe „Maurul” sub poruncile cavalerului Bart?

— Ba da, măria-ta. Era un uriaş neînfricat, fie-i ţărâna uşoară.

— Şi-acum ai avansat şi tu căpitan?

— Întocmai, măria-ta! Mă recomand, căpitanul de brigantină Pamberg Miguel!

— Atunci povesteşte, frăţioare, că ai multe a mă învăţa.

Şi Mihuţ povesti, pe îndelete, despre toţi şi toate cele, aşa cum îi cerea necontenit bunul său prieten, fecior de domn şi principe al gândirii. Căci nu numai întâmplările trăite de prietenul său din copilărie îl interesau pe vestitul cărturar, dar şi locurile prin care trecuse, obiceiurile din acele locuri, şi mai ales oamenii pe lângă care trăise şi se războise. Se însufleţi mai ales când află că sub steagurile ruseşti de la Poltava se bătuseră mai bine de doua mii de moldoveni, la porunca lui Constantin Turculeţ printre care se număra şi unul Postolache Tighiceanul cu frăţine-său, Dănilă. Că David Corbea şi Petrea căpitanul rămăseseră în slujba ţarului şi multe altele. Într-un târziu, când veni şi Antioh – pe care o boală fără leac îl silea în ultima vreme să stea zile întregi întins pe un pat în grădină – prânziră voioşi, cu bucate moldoveneşti, stropite cu Cotnar bătrân.

Antioh, iubitor de ştiinţa războaielor, îl descusu pe Mihuţ asupra celor văzute prin arsenalele apusene, mai ales cele englezeşti, care se mândreau cu neîntrecutul tir al tunurilor lor. Dimitrie prefera descrierea lumilor îndepărtate. Şi omul mărilor începu această poveste care avea să facă gloria lui Daniel Defoe:

— Asta s-a întâmplat anul trecut. Niciodată n-a fost pregătită cu atâta luare-aminte o expediţie ca aceea încredinţată de armatorii din Bristol căpitanului Woodes Rogers, cu porunca de a lovi pe mările Sudului navele spaniole şi franceze. Erau două bastimente de câte treizeci de tunuri, echipate în rada regală a portului Bristol. „The Duke”, comandată de Rogers şi „The Duchess”. la Ordinele căpitanului Courtney. Am ridicat ancora în august, iar în ajunul Crăciunului am văzut la zare cuibul piraţilor din insulele Maluine, la 61° latitudine. Am tras bara către nord-vest ca să le ocolim, şi două săptămâni mai târziu am dublat capul Horn, fără să trecem prin strâmtoarea lui Magellan, ca navigatorii ce ne precedaseră. Era primejdioasă în acel anotimp, echipajul arăta istovit şi aveam cazuri de scorbut la bord. Căpitanul Rogers a dat ordin să facem escală în insula Juan Fernandez. La 1 februarie, la căderea nopţii, eram la patru leghe de ţinta aceasta. Am văzut atunci pe mal licărind un foc şi ne-am temut să nu fie francezii sau spaniolii. Am făcut înconjurul insulei, scrutând toate golfuleţele. Era pustiu. Am lăsat în zori, o barcă. Căpitanul Rogers m-a luat cu el, fiindcă îi plăcea lui cum trăgeam la rame.

— Sau cum trăgeai cu cuţitul? îl întrerupse Dimitrie Cantemir, amintindu-şi de „brânza de Olanda”, sfârtecată de franţuz.

— Poate şi de aceea, urmă Mihuţ, arătându-şi colţii într-un râs ştrengăresc. Şi cum vă spuneam, într-un sfert de ceas, trăgeam barca pe plaja ostrovului părăsit. Ce mi-a fost dat să văd atunci, era chiar nemaivăzut. Ne-a ieşit înainte o arătare bărboasă, un fel de ţap cu chip omenesc, purtând la umăr o flintă şi în mână o umbrelă. Era tot îmbrăcat în piei de capră şi vorbea englezeşte cu accent scoţian. El aprinsese focul, în seara trecută, ca să-şi semnaleze prezenţa pe insulă, îndată ce recunoscuse pavilionul englez, de teamă să nu ieşim în larg mai înainte de a-l culege. Era într-adevăr scoţian din Fife, se numea Alexander Selkirk şi fusese contramaistru pe vasul englez „Cinque Ports”. Certându-se cu şeful, căpitanul Straddling, acela poruncise să fie debarcat pe insulă, cu cele trebuincioase traiului pe numai o lună de zile. Şi-l părăsise acolo, duşmăneşte, în voia soartei. Patru ani şi jumătate trăise în sălbăticia aceea, luând de la capăt cele deprinse de omenire de la facerea lumii încoace: o colibă, unelte, îmbrăcăminte, hrană, toate făcute de mâna lui. A domesticit dobitoace, a lucrat pământul, a născocit felurite scule din te miri ce, şi a rezistat, fără să-şi piardă nădejdea, spre cinstea chipului său omenesc din care, drept să spun, păstrase numai isteţimea şi blândeţea ochilor, căci arăta, cum vă povesteam, ca altă dihanie. Zicea chiar că odată coborâse pe insulă o şalupă cu spanioli şi-l hăituiseră trei zile-n şir pocnind din flinte prin păduri, crezând că-i o fiară necunoscută.

— Şi de ce nu li s-a înfăţişat atunci spaniolilor? se miră Dimitrie. Un om să nu se teamă niciodată de semenii lui.

„Vântură-Lume” oftă îngândurat:

— Măria-ta, l-am întrebat şi eu întocmai.

— Şi ce ţi-a răspuns?

— Că prefera să moară pe insula lui pustie, când puterile nu-l vor mai fi ajutat să-şi apere viaţa de nedreptatea soartei, decât să se lase de bună voie în ghearele spaniolilor care l-ar fi ucis pe loc, ori l-ar fi vândut sclav, după năravul lor de hoţomani.

— Avea dreptate Hobbes: Homo homini lupus, conchise filosofic principele.

— Şi ce-aţi făcut cu el? vru să ştie urmarea Antioh.

— Cu Selkirk? L-am luat cu noi pe „The Duke” şi s-a dovedit un marinar atât de destoinic, încât m-a schimbat pe mine în post, când a venit vremea să mă-ntorc acasă. Şi din câte mi-a povestit el, de-aş avea mâna mai fragedă şi deprindere la condei, ca Dumitraşcu-beizade, aş umple de basme o carte ca aceea.

— Basmele sunt bune de ascultat, Mihuţ frăţioare, – răspunse cu blândeţe cel măgulit astfel, – dar condeiul trebuie să lase pe hârtie numai lucruri adevărate şi serioase, căci scripta manent – scrisul rămâne, să lase învăţături viitorimii.

Antioh nu-şi potolise însă curiozitatea.

— Mai spune, căpitane. Ce-au făcut vasele lui Rogers după aceea?

— Şi-au continuat ruta stabilită, spre insulele Galapagos, apoi către Puerto-Seguro, pe coastele Californiei. Urmau ca la începutul anului ăstuia să traverseze Pacificul, prin Indiile Olandeze şi să se întoarcă pe la Capul Bunei Speranţe, la Bristol, de unde au purces. Din păcate, Rogers a rămas numai cu un singur bastiment…

— De ce? Răscoală la bord? se oţărî fratele cel războinic al cărturarului.

— Nu, l-a prins un taifun. „The Duchess”, greu încercată, a trebuit să facă cale-întoarsă, lăsându-şi soţul singur pe mările Sudului… Dar fiecare rău are partea bună. Că dacă nu păţea aşa, n-aş fi avut norocul să-l aflu azi-dimineaţă în port pe căpitanul Courtney. Asta-i corabia englezească cu treizeci de tunuri de care pomenirăţi adineauri. Are drum pe Marea Neagră. Îl lasă la Chilia pe trimisul Angliei pe lângă craiul şvezilor adăpostit de turci la Tighina. Un domn, Jeffries, mi se pare. Ei, dar ne-am luat cu vorba şi timpul întâlnirii mele se apropie, iar căpitanul Courtney e punctual ca orice gentleman.

După masă, Mihuţ plecă în port, iar Dimitrie se închise în cămara sa de lucru să întocmească răspunsul ce avea să-l trimită ţarului Petru Alexeievici pe potriva cinstei ce-i făcuse scriindu-i. Abia aşternuse însă câteva cuvinte, când huruitul unei trăsuri îl făcu să ridice capul. Dinspre uliţa cea mare, pe drumeagul străjuit de chiparoşi, urca prin grădină o trăsură în trapul a doi minunaţi cai arăpeşti.

Dimitrie Cantemir încruntă puţin sprâncenele şi îşi adună hârtiile în cartea-sipet ce se afla pusă într-un raft al bibliotecii, îndărătul unei cadre italieneşti. Apoi ieşi în pridvor să-l întâmpine pe musafir. Era Mehmet.

Se vede treaba că marele vizir avea să-i aducă la cunoştinţă o veste de seama, sau să-i ceară un sfat grabnic în mare taină, căci venise fără alai, la ceasul când toate mărimile Ţarigradului îşi făceau somnul dulce de după prânz. Apoi dinapoia perdelelor lăsate ale trăsurii, înălţimea sa se afla îmbrăcat mai puţin bătător la ochi şi Cantemir văzu că poruncise să i se înhame caii la trăsurica nemţească cu roţi înalte, o carosă pe curele legănătoare, pe care o adusese anume de la Beci.

De cum se aflară singuri – nu în pridvor, unde marele meghistan spuse că e prea cald – ci în cămara de lucru a lui Dimitrie, Mehmet se îndreptă spre acesta cu braţele larg deschise, după ce schiţă mai mult în glumă o adâncă temenea.

— Dumitraşcule, prietene, am venit să te îmbrăţişez şi să fiu întâiul muritor care se închină lui Dimitrie Vodă Cantemir.

— Cum ai spus? Lui Vodă? îţi arde de şagă?

— Lui Dimitrie Vodă Cantemir! repetă marele vizir, râzând cu hohote de mirarea prietenului: său din tinereţe. Sultanul va pecetlui, poate chiar astăzi, – continuă el, apăsând pe ultimele trei cuvinte, – firmanul tău de domnie. Am vrut să-ţi aduc vestea eu însumi şi să-ţi spun să te pregăteşti. Într-un ceas – dacă se pecetluieşte firmanul – vine alaiul cuvenit să te ia şi să te ducă la padişah, care-ţi va pune pe umeri caftanul cu blăni de samur.

Lui Dimitrie vi se păru că era totuşi ceva ciudat la mijloc.

— Igitur11 este şi un dacă! zâmbi el cu prefăcută nepăsare, clipind des.

— Ar putea fi, dar atârnă numai de tine ca să fie înlăturat. De aceea am şi venit sa ne sfătuim împreună ca doi adevăraţi fraţi ce suntem… „Care-i preţul?” fu ispitit să întrebe necugetat Dimitrie. Dar îşi luă seama şi, după ce-l aşeză pe marele vizir pe cel mai moale divan şi porunci unui slujitor să aducă dulceţuri, cafea şi narghilele, se aşeză, fără să vrea, tot la masa de lucru şi-l îmbie calm:

— Pofteşte, te ascult!

Mehmet gustă din dulceţuri, îşi înmuie buzele în felegeanul cu băutura fierbinte, trase un fum două din narghilea, apoi, cuibărindu-şi mai adânc dosul în pernele moi ale divanului, îşi mângâie barba şi începu cu un rânjet răutăcios, care nu reuşea să fie surâs:

— Dumitraşcule frăţioare, linişteşte-te: nu am venit să-ţi cer vreo răsplată, precum pari a crede. Căci ştiu că n-ai prea avea de unde…

Dimitrie zâmbi stingherit şi răspunse domol:

— Dacă-i să vorbim deschis mă cam temeam… şi apoi nici făgăduieli pe pielea norodului nu aş voi a face…

— Dar de ce socoteşti că ar trebui neapărat? păru a se miră sincer înaltul dregător. După ce mai trase o dată din narghilea, izbuti să dea glasului o căldură care reînvia, ca într-un vis, pe băieţandrul ce se juca odinioară cu coconul domnesc în grădinile aninate pe pripoarele dintre meterezele cetăţuii Iaşilor: Mă judeci strâmb Dumitraşcule, şi mă osândeşti în sinea ta, fără dreaptă pricină.

— Aş fi atât de fericit de mi-ar fi cu adevărat strâmbă judecata în ce te priveşte…

— E drept că m-am schimbat mult şi m-am lăsat pradă multor slăbiciuni… Dar se cuvine să şti că nu din lipsă de tărie de cuget am făcut-o, ci poate dintr-o anumită înţelepciune.

Întâlnind privirea nedumerită a lui Cantemir, Mehmet repetă dând din cap:

— Da, dintr-o anume înţelepciune. Sunt sătul şi scârbit de toate şi de toţi; totu-i de prisos în lumea asta deşartă, orice trudă, orice jertfă. Omul să-şi trăiască şi să-şi petreacă viaţa. Restul nu preţuieşte nici cât praful de pe imineii aceştia, şi Mehmet îşi scutură papucii cu un gest plictisit şi moale.

— Dar te-nşeli, se împotrivi cu vioiciune Cantemir. Dacă unii oameni şi unele făpturi sunt netrebnice, aceasta nu înseamnă că omul şi viaţa lui sunt deşertăciuni.

— Astea, – râse dispreţuitor cerchezul, – sunt poveşti filozoficeşti care nu plătesc cât e para ruginită. Eu nu mai cred în ele, nu mai cred în nimic. Dar nu pentru a face filosofie mi-am jertfit somnul de după-amiază, ci ca să stăm la sfat despre lucruri mai grabnice şi mai de folos.

— Mai de folos… pentru cine?

— Pentru amândoi.

— Mi-ai îngădui o întrebare?

— Câte vrei. Doar de aceea am venit: să vorbim fără ocol, prieteneşte. Altfel nici despre acea ultimă înţelepciune nu ţi-aş fi spus nimic.

— De la tine, ori de la sultan, a pornit hotărârea de a mă înscăuna pe mine domn la Moldova? luă taurul de coarne Cantemir.

— Gândul meu acesta a fost de multă vreme. Dar precum ştii, ba nu voiai tu, zicând că „roada nu-i coaptă îndeajuns”, ba nu voia sultanul, bănuind, – şi pe drept cuvânt – cu nu ai fi omul care să scoată bani din piatră seacă… Acum te vreau şi eu şi te vrea şi sultanul, şi pentru aceeaşi pricină: pentru că împărăţia are nevoie de tine. Asta-i buba.

— Ce ciudat! se miră cu iz de batjocură Dimitrie.

— Ce e ciudat? îl privi scrutător Mehmet.

— Că un om care pretinde a nu mai crede în nimic se arată grijuliu de foloasele ţării pe care o slujeşte, slujindu-se totuşi numai pe sine. Mă iartă, dar nu-i aceasta judecata înţelepciunii de care mi-ai vorbit?

Mehmet se înveseli nespus la auzul acestor cuvinte, ca la o glumă bună. Râsul îl zguduia tot şi-şi bătea cu palmele genunchii, arătându-şi colţii sidefii, întocmai ca atunci, după fuga de la Golia, când îi mărturisise în glumă că primise prea puţine pungi de la partida Ducăi Vodă, ca să-l piardă şi pe dânsul. Răsturnându-se alene pe pernele divanului spuse:

— Dumitraşcule, băiete, iar mă înţelegi greşit. Dar eu tot deschis ţi-oi vorbi şi acum, cum faceţi voi la duhovnic. Află că eu nu numai de bogăţie şi de strălucire am ajuns să fiu dornic, dar şi de putere. Căci mai dulce chiar decât bogăţia e puterea, gloria. De se prăbuşeşte puterea turcească, mă prăbuşesc şi eu, chiar dacă printr-o minune mi-ar rămâne averile. Înţelegi?

— Nu prea.

— Agentul secret al – ţarului pentru Europa noastră, pentru Balcani, are un om dintre oamenii mei, de la care aflat-am…

— Cine? bâigui viitorul domnitor.

Mehmet îl privi printre gene şi alta îi răspunse.

— Agentul ţarului este Sava Raguzanul, sau Rogojinski, un deştept de care nu se poate să nu fi auzit pe la sindrofiile solilor. Dar taci şi ascultă. El tulbură minţile principilor de pe la noi cu himera neatârnării noroadelor creştine. N-ai auzit nimic despre asta?

Cantemir nu putu rezista ochilor iscoditori ai vizirului dar cu o sforţare îşi pironi fără clipire privirile în ei.

— Nu prea.

— Ba da; dar n-are însemnătate ce spui tu, ci numai ce ştiu eu. Iar eu ştiu că astea toate sunt palavre pentru cei mulţi şi proşti şi că de fapt Ţar-Petru vrea…

— Şi ce-mi pasă mie de toate astea?

— Ei bine, mai înainte de a cădea la învoială cu Tarul printr-un alt târg, ne trebuie timp. Ne trebuie de aceea în Moldova o minte ascuţită şi o inimă curajoasă, un domn care să le fie prieten turcilor şi să aibă alături de el şi voia norodului.

— Dar de ce tocmai astăzi s-a trezit sultanul să afle că eu aş fi omul de care are nevoie? îl iscodi cu un ton de nevinovată dojană Cantemir.

— Fiindcă necredinţa Brâncoveanului şi legăturile sale ascunse cu ţarul Petru cred a fi acum fapte pe deplin dovedite, Brâncoveanu a fost cel mai crâncen duşman al tău şi al neamului tău. Vei avea putinţa să te răzbuni, înlăturând o primejdie şi pentru tine şi pentru noi… fără ca noi să arătăm că ştim.

— Nu înţeleg. Ce nevoie are Poarta de mine întru înlăturarea Brâncoveanului, când poate foarte bine să-l aducă detronat aici, ca pe mine, şi să-l întemniţeze, sau chiar să-i reteze capul, cum aţi făcut şi cu alţii?

— Fiindcă în ceasul de faţă, Brâncoveanu! este sprijinit şi de austrieci şi de ruşi. Iar sultanul nu vrea să se certe şi cu apusul şi cu Moscul dintr-o dată. Tu îl vei atrage lesne într-o capcană, spre a-l dovedi hiclean faţă de toţi aceştia. Asta este singurul dar pe care sultanul aşteaptă să i-l făgăduieşti ca să-ţi pecetluiască firmanul.

Obrazul de obicei palid al lui Dimitrie Cantemir se făcu stacojiu de o mânie abia stăpânită.

— De ce taci? se nedumeri sincer marele vizir. Uiţi tot ce ai avut de pătimit de pe urma acelui ticălos?

Fiul lui Constantin Vodă se ridică de la masa de scris, se duse la fereastră şi după ce privi o clipă, în neştire, în grădină, se întoarse şi grăi cu nespusă obidă:

— Ţi-aduci aminte, Mehmet, de noaptea în care am fugit din turnul Goliei şi tu m-ai adăpostit până în zori în cămara din casele unchiului tău, comisul? Ţi-am spus atunci, sau am vrut să-ţi spun, că tu mă împăcai cu oamenii şi cu viaţa. Oare nimic să nu fi rămas în tine din omul de atunci?

Împins ca de un arc de oţel, Mehmet sări în picioare dintre perne, şi, apropiindu-se de prietenul său din copilărie, îl apucă strâns de mâneca anteriului:

— Şi de unde ştii tu că nimic nu a rămas? De unde şti tu că eu nu te trimit domn în Moldova pentru a te scăpa de iataganul gâdelui, care ţi-ar tăia de îndată capul, dacă sultanul ar afla mâine ce ştiu, deocamdată, numai eu?

Din stacojiu ce era, Dimitrie se făcu alb ca varul. Fără a-şi pierde cumpătul răspunse:

— Şi atunci, dacă ştii ceea ce crezi că ştii, de ce mă trimiţi pe Scaunul Moldovei? Nu ţi-e teamă?

— Nu. Pentru că mă încred în marea şi adevărata ta dragoste de ţară. Fiindcă dacă va fi război, îl vom face în Moldova. Şi mă încred mai ales în, agerimea minţii tale, care priveşte treburile politiceşti – tot atât de limpede ca şi mine, despărţindu-le de slăbiciunile sufletului.

„Dacă ai vedea într-adevăr limpede, nu m-ai mai trimite tu acasă”, se gândi Dimitrie, dar tăcu din nou. Mihuţ avea dreptate: drumurile copilăriei nu se mai întâlneau, nu se mai puteau întâlni cu ale bărbaţilor cărora le era dat acum să ţină în mâini destinele unor ţări vrăjmaşe. Trebuiau să se despartă, fără mustrare de cuget. Căci – în ciuda prieteniei de care voia să facă dovadă – Mehmet ucisese în inima lui Cantemir pe micul cerchez pripăşit cândva la curtea comisului Ştefan.

— Rusia va fi, desigur, o mare putere, continuă marele vizir să-şi facă socotelile cu glas tare. Dar într-un viitor mai îndepărtat, peste cincizeci, sau o sută de ani. Vom fi atunci oale şi ulcele. Ce se va întâmplă atunci nu ne mai priveşte nici pe mine, nici pe tine. Totul este să câştigăm timp. Eu, ca să mă bucur mai departe de roadele filosofiei mele, tu ca să le răsădeşti pe acele ale tale. Rusia nu este gata, ca să poată zdrobi puterea turcească şi a aliaţilor ei. Un război între oştile ţarului şi ale sultanului nu ar fi hotărâtor acum nici pentru o parte, nici pentru cealaltă. Dar Moldova ta ar fi pustiită, căci, repet, pe pământul ei s-ar da lupta. Aşadar, întocmai ca şi tatăl tău, care a ştiut să stea în chibzuită înţelegere cu toţi vecinii, fără să aplece prea tare talerul în folosul vreunuia şi mijlocindu-le şi lor între ei buna învoială, la fel vei folosi şi tu legăturile tale cu ţarul Petru, ca să-l potoleşti şi să fereşti Moldova de urgia războiului până… Spune, nu am dreptate? Te învoieşti?

— Dar cu Constantin Brâncoveanu? Nu prea mă văd ucigaş…

Mehmet ridică din umeri: în mintea lui ageră se urzise un alt plan.

— Lasă-l pe acela în grijă mea, Sultanului îi voi spune că ne-am învoit. Ce spui?

— Fie! şopti Dimitrie visător.

Acum ne se mai gândea decât la chipul cum îşi va putea înfăptui visul său de principe umanist: acela de a face din Moldova o ţară cu orânduiri sănătoase şi înaintate aşa precum le aşeza Petru în împărăţia sa.

— Fie! repetă el. Dar aş pune şi eu o condiţie, adică două, fără de care n-aş izbuti.

— S-auzim, se întoarse Mehmet.

— Mai întâi, aş vrea ca întocmai ca pe vremea tatălui meu, Moldova să fie scutită de peşcheş. Domnii ce s-au perindat pe Scaunul Moldovei de la moartea părintelui nostru şi de la plecarea lui Antioh au adus norodul în sapă de lemn. Cum vrei să fac o ţară puternică, o armată adevărata, cu un popor ce nu mai are nici ce să mănânce?

— Aşa va fi precum ţi-e voia. A mai fost şi pe vremea lui Vasile Vodă. Nu scutire, ci amânare pe trei ani. Altceva?

— Aceasta este condiţia cea mai de seamă. A doua ţi se va părea cu totul neînsemnată, dar eu îi dau un mare preţ. Voiesc să se sfârşească cu unele obiceiuri barbare. De aceea te-oi ruga stăruitor să dai poruncile de trebuinţă agăi ce va merge la Ieşi să-l ridice din scaun pe Mavrocordat. Trebuie neapărat ca fostul domnitor să fie pornit din Ieşi cu tot alaiul şi cinstea cuvenită rangului său, dar pentru ca boierii să fie împiedicaţi să taie şi să spânzure după bunul lor plac până la venirea mea, el să rămână până atunci caimacam. La rându-mi voi sa mă întâlnesc la Brăila cu domnul ce pleacă, să ne vorbim ca doi principi luminaţi şi să ne făgăduim a nu umbla cu pâri unul împotriva altuia…

— Fie şi aşa! se învoi la rându-i, cam mirat, marele vizir. Atunci, găteşte-te să-ţi sosească meterhaneaua imperială, care te va însoţi la palat, pentru primirea însemnelor domneşti, măria-ta…

Intrând în odaie tocmai în clipa în care Mehmet rostea ultimul cuvânt şi se îndrepta spre ieşire, schiţând temeneaua surâzătoare cu îşi lua rămas bun, Antioh se simţi foarte stingherit. Nu-şi putuse închipui că la ceasul acesta, nepotrivit pentru un musafir oriental, fratele său ar fi putut sta de vorbă cu însuşi marele vizir. De aceea se înclină adânc, ducând dreapta la inimă, la buze şi la frunte şi dădu să se retragă, dar Mehmet îl opri. Aruncându-i lui Dimitrie o privire cu tâlc şi regăsindu-şi trufia, el le zise, apăsând ceremonios pe cuvinte:

— Eu vă las să vă bucuraţi frăţeşte de vestea v-am adus-o din porunca prea luminatului nostru sultan.

— Dimitrie, frăţioare, – îl îmbrăţişă Antioh, de îndată ce se aflară singuri, – am auzit ceva şi nu-mi vine a crede… E adevărat că vei fi trimes acasă la noi iarăşi?

Noul domnitor al Moldovei încuviinţă cu un zâmbet vag. Se traseră braţ la braţ către marginea pridvorului şi cu ochii pironiţi în zarea de miazănoapte, dincolo de care se afla patria, feciorii lui Constantin Cantemir se sfătuiră, bărbăteşte, despre calea mântuirii neamului lor, al moldo-valahilor.

— Şi atunci care este hotărârea ta, poţi să mi-o spui şi mie? întrebă, la urmă, Antioh.

— Împărăţia Rusiei ne va chezăşui cu prietenie calea izbândei. De la înscăunarea lui Petru şi mai ales acum, după izbânda de la Poltava, Rusia este una din cele mai temute puteri din Europa. Şi în vreme ce slava ei creşte neîncetat, împărăţia otomană se va destrăma mai repede decât îşi închipuie nepriceputul de Mehmet. Regele Carol al XII-lea al Suediei, socotit de toţi cel mai desăvârşit comandant de oşti din lume, a trebuit să fugă ruşinos la Poltava şi să ceară adăpost sultanului la Tighina.

Am fost la bătălii şi eu, Antioahe, în Europa, precum ştii şi am văzut ce înseamnă o adevărată oaste. Iar din cărţi şi din schimbul de învăţăminte cu filosofii lumii, am înţeles cum trebuie să fie un conducător de ţară. Să-i înduplec, ori la nevoie să-i silesc pe majordomi, pe puternicii noştri boieri – pe care-i ştii cum sunt – să-şi lase trândăvia zavistnică de pe ocinile lor cele vechi şi să-şi alăture puterea şi averile şi slujitorimea întru a ţării mântuire. Poporul nostru trebuie să se îndrepte către soarele ce răsare, nu să meargă cu cel ce apune. Trăim un nou veac, frăţioare, al lui Newton, Bayle, Papin… Veacul al optsprezecelea, căruia de pe acum i se spune „al luminilor”!… Şi acuşa, mă iartă dacă mă voi aşeza la masa de lucru, dar am ceva grabnic de scris înainte de a veni carâta imperială. Mai vorbim după cină.

Antioh se sculă şi ieşi îngândurat. Dimitrie deschise sipetul cel tainic, puse în ordine unele hârtii şi arse altele. Printre acestea din urmă se afla şi scrisoarea pe care începuse a o scrie ţarului. După ce o privi cum arse, înveselit deodată de un gând năstruşnic, luă o foaie albă şi cu multă îndemânare desenă, cu sanghină, un cap de vulpoi care scoate limba, privind, cu ochii râzători, pe de lături. Împături după aceea coala în patru şi o pecetlui la cele patru colţuri, apoi scrise citeţ pe învelitoare numele ţarului Petru Alexeievici cu toate titlurile. Când totul fu gata, trimise să-l cheme pe Mihuţ.

Acesta şi aflase de la Antioh vestea cea mare şi când, intrând, voi să îngenunche, mişcat, în faţa reînscăunatului său domn. Dimitrie Cantemir îl trase către sine şi-l îmbrăţişă fără a rosti vreun cuvânt. Apoi îi înmână scrisoarea:

— Căpitane Miguel Pamberg, iată răspunsul meu pentru „domnul tunar”. Dar ia bine seama la ceea ce îţi spun. Adevăratul răspuns trebuie să i-l dai prin viu grai. Ai să-i spui majestăţii sale serenisime aşa întocmai: „Dimitrie Cantemir Voievod îţi va trimite răspunsul său de la Ieşi în cel mai scurt timp”.

— Dar răvaşul ăsta?

— Răvaşul este pentru cei ce-or încerca să-ţi smulgă acest mesaj, fiindcă pare că se ştie că eşti un sol de taină. Dacă ajungi cu bine la Petersburg, spui din gură împăratului cele ce te-am învăţat, iar răvaşul poţi să i-l arăţi după aceea, fiindcă am auzit că iubeşte glumele, mai ales când acestea îl ustură pe vrăjmaş. Drum bun, „Vântură-lume”, şi să ne vedem cu bine acolo de unde am purces!…