VIII.

BANCHETUL PLATONICIAN.

Cercetarea arhivelor imperiale era o îndeletnicire care nu numai că nu-l obosea pe nobilul cărturar moldovean, dar părea să-l însufleţească atât de mult, încât uita şi de prânz şi de odihnă. În interiorul clădirii, rămasă neschimbată de pe vremea bizantinilor, se adăpostea o curte răcoroasă, podită cu mozaic mărunt, în jurul unui trandafiriu havuz de marmură grecească din care ţâşnea un joc de ape. Semnul artelor Islamului îl dădeau aici doi înalţi pereţi împrejmuitori tăiaţi în treflă şi căptuşiţi cu dale de porţelan – neîntrecutele azulejos maure – şi cântările prelungi, tulburătoare, cu care dervişii răspundeau la răstimpuri, chemării repetate a muezinilor din înaltul celor o sută de geamii: „Allah, e singurul dumnezeu, şi Mahomet e profetul său! Allah, e singurul dumnezeu…”

În această curte se întâlneau, pentru răgazul câtorva nepreţuite clipe, puţinii studioşi îngăduiţi între zidurile casei arhivelor. Erau, printre aceştia, umanistul Meletie di Arta, cu chipul împalidat de veghile învăţăturii, astrologul Nefi-Oglî şi muzicianul Chiemani Ahmed, în burnuzul alb al cântăreţilor deşertului.

Astăzi, cititorul în stele uitase, sau nu putuse, să se bucure de susurul răcoros al apelor din frumosul patio împodobit cu versete din Coran.

Pe covoraşul persienesc, întins la umbra havuzului, şedeau la taifas numai trei dintre obişnuiţii vechii biblioteci.

Întrebase Di Arta, cu glasul lui cumpănit:

— Cum izbuteşti, iubite principe, să te călăuzeşti în acest labirint de date antinomice? Cronicarii otomani sunt atât de lipsiţi de sinceritate şi de curaj, încât eu întâlnesc în scrierile unora care, în viaţă fiind, au apucat, să zicem, doi sultani, întâi stihuri de mare laudă, apoi vorbe de groaznică ocară privitoare la unul şi acelaşi fapt istorie sau om, la interval de numai un deceniu. Ce te faci atunci cu secolele?… Mă întreb dacă teoriile cele noi, despre aflarea unei metode unice în ştiinţe, se mai pot aplica la haosul acestui bazar, care e istoria imperiului otoman?

Dimitrie Cantemir părea să nu urmărească gândul acestui prieten al său, care nu mai stărui, aflând îndată pricina tăcerii atente a tânărului cărturar. De dincolo de ziduri pogora pe adierea acelei limpezi dimineţi cântecul unui derviş, care povestea molcom istoria unui erou de demult: „…Avea ochii şoimului, Pieptul leului, Faţa trandafirului, Fruntea jasminului, Mâinile ca aripile…”

Cantemir se întoarse către Meletie di Arta şi, arătându-i într-acolo, îi dădu răspunsul la întrebarea de adineauri.

— Cum izbutesc?… Le confrunt cu istoria nescrisă, cu legendele turceşti, arabe şi persane asupra religiilor şi eroilor lor. Popoarele au spus întotdeauna adevărul. Asta e metoda mea – adăugă cu râsul său cristalin – şi, o consider mai bună decât oricare alt „discurs asupra metodei”. Să mă ierte marele Cartesius, dar e o metodă care se aplică cu augurii cei mai favorabili şi în alte ştiinţe. În geografie, bunăoară, sentenţiile, zicalele, denumirile cele mai ciudate îşi află noima lor în mintea cercetătorului care nu oboseşte prea lesne… Dintre acestea am adunat multe şi în ţara mea, pentru o Descripţio a ei, pe care o plănuiesc în viitor. Dar m-am luat cu vorba şi uitam să vă împărtăşesc un alt gând, stârnit de cântecul acestui sfânt cerşetor.

— Care? întrebară într-un glas cei doi iubitori al înţelepciunii.

— Mă gândeam la o vietate care ar putea întruni toate acele însuşiri pe care i le slăveşte poetul anonim: piept de leu, aripi şi ochi de şoim… Natura nu poate concepe un asemenea monstru.

— Bine, dar acesta este chiar grifonul! îi aminti umanistul, niţel mirat de acest lapsus al nepotolitului studios moldovalah.

— Grifonul este un animal legendar. Atâta vreme cât nu avem o dovadă fizică cât de cât probabilă, nu există.

— Dar centaurul, inorogul, cameleonul?… Toată mitologia…

— Primele două fiare sunt deopotrivă de contestabile. Pe inorog îl aduc eu însumi într-o povestire cu tâlc, un roman alegoric, dar numai ca simbol. În privinţa cameleonului, lucrurile stau altfel. În această chestiune am o teorie a mea, care respinge toate speculaţiile anglo-italiene asupra cameleonului din Tripolitania.

Şi Cantemir le povesti cum, nu trecuse o săptămână de când, la un preţ astronomic, îi fusese adus un asemenea mic saurian căruia, după ce i-a urmărit obiceiurile, i-a crestat cu un brici pielea-i schimbătoare, observând prin disecţie, cu ajutorul unei lentile, fenomenul ce lămurea în sfârşit misterul acestei ciudate dihănii: benzile bicolore de pigmenţi situate sub dermă. Acestea îi permiteau deci să-şi schimbe culoarea după aceea a mediului înconjurător, înlesnindu-i lupta pentru existenţă.

Cântecul dervişului încetase. Meletie di Arta continua să se uite lung la tânărul său prieten. Acum principele contempla cu interes notaţiile omului în burnuz alb, care umplea cu liniuţe un sul de hârtie mătăsoasă. Chiemani Ahmed se simţi dator a lămuri scopul acestor însemnări:

— E chiar cântecul cerşetorului.

— Văd bine, zâmbi Cantemir. Dar notaţia mi se pare greoaie şi anevoie de descifrat. Muzica este un fel de matematică. Ea însăşi respinge lipsa preciziunii. Mai ales în muzica orientală, excepţional de simţitoare la cele mai mici modulaţii.

Chiemani ridică plumbul de pe hârtie, cu o abia bănuită supărare în glas, adresându-se italianului nedumerit de răspunsul lui Cantemir:

— Luminatul nostru prieten a inventat un ritm al său, pe care-l aplică de la o vreme muzicii noastre. Mă tem că…

— O încercare, nimic mai mult, prea-venerate magistru, începu a-l îmbuna Cantemir, adoptând pentru complimentul său stilul pompos, atât de obişnuit pe aceste tărâmuri înflorite.

Bătrânul muzician îi curmă, cu un gest potolit, tirada începută şi urmă privindu-l drept în ochi, cu o neascunsă admiraţie:

— O încercare reuşită, iubite Cantemir. Urmaşii lui Jean Baptiste Lulli cântă la curtea regelui Franţei „Aria Cantemiriană”, a cărei temă sau idee principală, cum îi zici, sună ca la Moldova… Voiam s-adaug că mă tem, totuşi. Mă tem că această primă teorie a muzicii orientale nu-şi va aduce slava altor lauri, fiindcă pe fruntea domniei-tale nu mai rămâne loc… decât pentru această părintească binecuvântare! Şi ridicându-se, bătrânul muzician, gloria ţărilor răsăritului, îl sărută pe frunte pe Dimitrie Cantemir.

Umanistul se ridicase şi dânsul cu ochii umeziţi. Netezindu-şi veşmântul doctoral el oftă, mulţumindu-se, în loc de laudă şi sfat, să-i citeze poeticul îndemn al lui Horaţiu de a se grăbi în lupta cu ştiinţele, ca să-şi dobândească izbânzile mai înainte de sfârşitul acestui prea scurt răgaz pe care natura l-a dăruit aleşilor săi: „…hei, Postume, Postume, ’n aprigă fugă Se spulberă anii şi-n van e-orice rugă.

Căci nici bătrâneţii ce vine grozavă, Nici morţii ne-nfrânte n-aduce zăbavă…”

Câteva ceasuri după această peripateticiană convorbire a celor trei prieteni, Cantemir urca îngândurat pe caldarâmul uliţei către casă, urmat de un arap mititel, care-i purta zilnic, la dus şi la întors, ghiozdănaşul de piele de căprioară. Dinaintea porţii, scoase din pungă şi azvârli-n sus, cu degetul mare, o băncuţă de argint, pe care micul arap o prinse cu dibăcie-n dinţi şi coborî, chicotind, către port. Cantemir privi după el cu obrazul destins, apoi se duse să se îmbrace pentru masa la care fusese poftit.

La timpul potrivit, carâta solului mare al ţarului Rusiei, cneazul P. A. Tolstoi, trase la scară. Cantemir era înveşmântat după moda europenească, părăsind, pentru această după-amiază ce se vestea plăcută, anteriul oriental în care fusese la arhive.

Pe când ambasadorul Matveev din Olanda dovedise cât de mult folos aduce un prânz ales şi buna ospeţie unei misiuni diplomatice, Petru Alexeievici îngăduise solilor săi cheltueli pe care casa împăratului nu şi le permitea la acea vreme de cumpănă şi războaie.

Prânzul bogat, însufleţit de vinurile străvezii din insule, se sfârşi cu poame uscate, după obiceiul arăpesc: smochine, migdale, curmale pe crenguţele lor şi roşcove mari, cu coajă moale şi sâmburi mărunţi, cafenii. Pe alte largi tipsii, bătute în arabescuri îndrăzneţe de mâna meşterilor pustiei, se slujiră fructele zemoase, aducând un fior dulce din aromele Italiei: struguri tămâioşi din Romagna şi neîntrecutele pere a căror sămânţă fusese furată din grădinile anticului Pergam.

Era ceasul de amurg la care, în aburul cafelelor şi fumului înmiresmat, răcorit în narghilele pântecoase, mesenii se odihneau pe sofale, cu coatele-n perinile mari de mătase şi catifea subţire, ascultând nobila sfadă a cărturarilor cu care avuseseră cinstea să împartă pâinea şi vinul banchetului. Se deprinseseră a-i zice „banchet”, printr-o glumeaţă îndepărtare de la vechiul înţeles platonician, de dezbatere înţelepţească, ospăţului întins, o dată, sau de două ori pe lună, în casele solului rusesc, ca o recunoaştere a virtuţilor filozoficeşti ale acestor întâlniri în care partea platonicienilor înfrunta, cu tot mai puţine izbânzi, asaltul „sectei” naturaliste a lui Van Helmont, novatorul fizician şi filosof al sfârşitului de veac.

Erau de faţă oameni de naţii, credinţe şi morale deosebite. Nici măcar vârsta nu le putea fi punte, fiindcă gazda, pe vremuri un bărbat bălan şi zdravăn, trecuse de a doua tinereţe, adunând în barbă mai mult argint decât aur, iar cavalerul de Syré, solul de taină al Regelui-Soare, părea să fie foarte fudul de „musca” din bărbie şi de tuleile mustăţilor lui de ţanţoş muşchetar. Înţeleptul cneaz îl poftea pe acest gascon la toate praznicele sale, ţinându-l în mare cinste şi lăudându-i însuşirile adevărate şi închipuite, dintr-un tâlc anume. Ludovic al XIV-lea, istovit de hărţuielile „prietenilor” săi apuseni şi de încurcăturile în care se vârâse alături de regele Spaniei, nepotul său, şi de, pretendentul la tronul Angliei – ultimul Stuart, refugiat în Franţa – căuta o alianţă nouă şi tare, Iar Petru Alexeievici îşi pregătea deschiderea „ferestrei de către asfinţit şi miazănoapte” a uriaşei lui împărăţii, cătând un reazim european împotriva „perfidului Albion”. De aceea, când muşchetarul închină ultimul pocal de Xérès spre slava stăpânului casei, acesta răspunse, în limba musafirului, după ce goli, dintr-o sorbitură, pocalul său bătut în rubine:

— Pour notre grande amitié!7

Întru acestea, glasul subţire al cărturarului Iacomis, un grec mândru de vechea-i stirpe, se auzi dând cuiva un alt răspuns. Vorbind, îşi scutura femeieşte părul arămiu, de sub mica tichie de atlaz alb cusut cu fir:

— Pe noi, prietene, aceeaşi sete ne consumă, Tărâmul ştiinţei pure, de unde vii, e matricea luminii, purtătoarea lui eidos, a ideii neîntinate: ideea supremă a Binelui şi a Frumosului absolut, pentru care filosoful atenian, slăvitul Plato, a găsit acel unic cuvânt. Şi repetă, iniţiat: Acel unic cuvânt!

Vorbele erau adresate, în greaca veche, cu o nobilă plecăciune, lui Saadi, matematicianul pitagoreic. Gasconul, mândru de diplomele sale umanistice, dori să-l iscodească pe marele dascăl idealist:

— Nu cunosc acel cuvânt. Care-i acela şi mai cu osebire, care i-ar fi noima, în zilele noastre?

O uşoară tăcere se aşternu în cerdacul larg al cneazului, până răzbătu peste grădini ecoul strigătul unui timonier din golful portului:

— Viraa ancora!

Singurul marinar dintre cei de faţă, căpitanul Vara Haag, ciuli urechile. Apoi pufăind adânc din luleaua-i cocoşată, cu capac, repetă într-o latinească mai curând liturgică decât cărturărească.

— Care i-ar fi noima?

Grecul tăcu, cu un zâmbet străbătut de fiorul unei supraterestre înţelepciuni. Atunci râsul voios, uşor ironic, al principelui Cantemir deschise, ca de obicei, ostilităţile „banchetului”, în acea seară de limpezimea peruzelei, lămurind ironic:

— Acel cuvânt este kalokagaton, şi Platon îşi închipuia că studiul acestui element – „ultim” al existenţei ridică spiritul deasupra vieţii comune.

Asemenea intervenţii ale lui Dimitrie Cantemir încetaseră de mult să-i mai uimească pe înalţii oaspeţi ai lui P. A. Tolstoi. Cei mai mulţi se bucurară deci în sinea lor că trufaşul platonician, preţuit drept mintea cea mai strălucită a Academiei constantinopolitane, avea să fie iarăşi înfundat de acest Pico de la Mirandola moldovean. Doi dintre obişnuiţii casei cneazului se şi repeziră să-l sprijine, stârnind văpăi de nemulţumire în ochii grecului.

— Nonsense!… mormăi, primul, sir Percy Honey, baronetul scoţian prin care regina Ana – sub sceptrul căreia se unise, de voie, de nevoie, Anglia şi Scoţia – binevoia „să-şi arunce ochii asupra strâmtorilor turceşti”. Şi conchise Sir Francisc Bacon a risipit această păgubitoare himeră încă din veacul trecut!

Olandezul îi ţinu hangul, citându-şi compatriotul:

— Materia se creează şi se distruge datorită propriilor ei legi fizice”, Van Helmont dixit!8

Se zvoni un început de larmă.

Temându-se de vreo ascunsă zâzanie, care ar fi stricat voia bună a acestui pestriţ sobor, diplomatul lui Petru I o curmă, împăciuitor:

— Aş zice să-i lăsăm pe aceşti filosofi să-şi apere singuri principiile. Până atunci, ni se vor schimba ciubucele şi se va sluji, în păhărele anume, o băutură abia aromită, pe care o suferă numai bărbaţii în putere. I se spune pe la noi vodka şi oarecum aduce cu o aspră licoare din ţara baronetului scoţian, prietenul nostru!…

Zâmbetele se aşternură mai lesne pe chipurile părtaşilor la vechea dispută a spiritelor vremii şi Cantemir putu urma cu a lui dicţie fără cusur:

— Cu această noimă, magistrul profesorului nostru exprima, în Fedru, în Banchetul şi în Lisis, ba chiar şi în Republica, vestitul său dialog, ideea pe care şcolarul lui, Heraclid din Pont, o punea în seama lui Pitagora: că numai Dumnezeu este înţelept, iar omul nu poate fi decât cel mult iubitor de înţelepciune! M-am opus cu străşnicie acestei idei, încă din fragedă tinereţe, într-o carte scrisă sub oblăduirea dascălului meu, Ieremia Cacavela.

— Acel Divan al Lumii, tipărit la Iaşi, mi se pare că nu este decât o dezvoltare a teoriilor stoice, îl întrerupse, la rândul său, cu un subţire surâs platonicianul.

— Nu mă ascund. Se termină chiar cu cele zece porunci ale prietenilor lui Marc-Aureliu. Dar am urcat de-atunci câteva trepte. Prin Bacon, filosofia a început să cedeze ştiinţei locul cuvenit.

Baronetul scoţian încuviinţă printr-un nou mormăit. Cantemir îi mulţumi din ochi şi urmă:

— Pentru Cartesius, apoi, medicina, mecanica şi morala sunt ramurile unui singur trunchi, care este fizica, iar filosofia e comparată cu rădăcina ce le transmite sevă nutritivă. Dacă practica ştiinţelor fără filosofie este secătuită, apoi filosofia pură, iubite magistre, fără experienţa ştiinţelor naturii, e ca un ciot găunos, în care-şi caută sălaşul doar lotrii şi păsările de pradă ale nopţii.

O dată cu tânărul franţuz – mândru de invocarea lui Descartes – toţi cei de faţă salutară prin vii aplauze replica ce marca izbânda prinţului Cantemir asupra ilustrului profesor şi închinară în cinstea lui întâiile pahare din acea zdravănă băutură rusească.

Şi pentru că niciodată agapa nu se încheia fără cuvenita „istorie de pomină”, pe care oaspeţii cneazului rus se legaseră a o istorisi unul câte unul, Cavalerul de Syré, căruia îi venise rândul în seara aceea, nu se lăsă prea mult rugat, cunoscut fiindu-i, şi de toţi admirat, darul său de povestitor.

El începu, adresându-se mai întâi olandezului:

— Iubite căpitane Van Haag, să nu te supere povestea la care voi purcede. Şi îţi cer dumitale iertare dintru început, şi-acum voi lămuri în două chipuri această adunare de oameni veseli şi înţelepţi, pentru ce. Mai întâi, fiindcă istoria mea se întâmplă pe mare. Intru deci-pe teritoriul dumitale şi presimt că-mi vei afla cusururi de amănunt pe care numai politeţea te va împiedica să le ridici împotrivă-mi.

Olandezul nu răspunse: doar săltă paharul, cu înţelesul că marea nu-i neapărat teritoriul său şi că pe căile ei este loc pentru toată lumea, mai cu osebire pentru un povestitor atât de îndatoritor.

Franţuzul închină şi el şi urmă:

— Apoi, pentru că istoria mea reaminteşte, fără voie, cea mai grea dintre puţinele înfrângeri suferite de admirabila dumneavoastră flotă nordică. Dar numele învingătorului o scuză.

Van Haag ciuli urechile.

— Şi cine e, rogu-te acela pe care te pregăteşti a-l slăvi? întrebă arţăgos bătrânul lup de mare, hotărât dintr-o dată să-l nimicească pe acest gascon imberb şi cam prea sigur de el.

— Le chevalier Bart, stimate domn.

La numele acesta, Van Haag bătu în retragere, şi întreaga luare-aminte a mesenilor se îndreptă spre De Syré, care porni să povestească, plin de însufleţire, un episod din lupta navală de la Texel, cunoscută tuturor marinarilor.

— Domnilor, – începu el căutând privirea cneazului, – acum nu mai reprezintă pentru lumea diplomatică o taină faptul că victoria escadrei de la Dunkerque, comandată de Jean Bart, a fost piatra de temelie a unor importante relaţii de amiciţie.

Cneazul clipi, încuviinţând, iar francezul urmă:

— Precum ştiţi, cu numai câţiva ani în urmă, o serie de calamităţi naturale au împiedicat ogoarele Franţei să-şi mai poată sătura locuitorii. La Paris bântuia foametea. Consilierii regelui negociaseră un mare transport de cereale ruseşti şi poloneze ce trebuia să fie dirijat spre portul Vleker: un convoi de o sută douăzeci de vase de comerţ, ce urma să fie escortat spre porturile noastre de o escadră neutră, căci războiul ne risipise navele pe mările lumii. Cele câteva corăbii franceze disponibile n-ar fi putut ridica pânzele în Marea Nordului, dominată de flota lordului-amiral Hopson, aliată cu cele două escadre olandeze pe care Messieurs les Etats Généraux des Provinces Unies le puseseră de strajă, ca să ne răpună prin foame, să mă ierte domnul Van Haag. Enfin, Jean Bart se însărcinează să protejeze convoiul şi mica lui escadră, în frunte cu „Maurul”, comandat de dânsul, iese în larg. În zorii celei de-a treia zile de navigare pe o mare neliniştită şi mereu voalată, zăreşte, la douăsprezece leghe vest de Texel, o uriaşă flotă cu toate pânzele-n vânt. Comandă manevra de apropiere şi două ceasuri mai târziu are dinainte convoiul de grâne ruseşti, dar… capturat de inamic şi împins spre un port străin. Înălţă la catarg steagul consiliului căpitanilor. Peste puţin, în cabina lui, se hotărăşte atacul. Căpitanii coboară în bărci şi trec pe punţile lor de comandă, conform ordinelor primite pe „Maurul”: „abordaj cu sabia-n mâna!” Situaţia era disperată şi eroică. Să ne-nchipuim, pe această masă poziţia taberelor…

Cu o neaşteptată dibăcie, povestitorul preschimbă la repezeală masa banchetului într-un sugestiv tablou de bătălie navală. Cele două tipsii de argint golite de poame şi puse faţă-n fată fură botezate: una „Maurul”, cealaltă nava amiral olandeză „Prince de Frise”. Farfuriile, cupele şi chiar câteva frumoase pere pergamote se preschimbară în fregate, corvete şi „flûtes”. Bătălia se dădea în stilul clasic al corsarilor, în care manevra rapidă şi saltul pe puntea inamică erau preludiul unei sălbatice lupte corp la corp. Privindu-l pe De Syré, ascultătorii şi-l puteau închipui pe Jean Bart, cu statura lui herculeană, cu sabia de abordaj într-o mână şi un pistol într-alta, răcnind comenzile, îmbrăcat de paradă, pe piept cu ordinul Sfântului Ludovic şi în gură cu o făclie aprinsă ca să dea foc grenadelor pe care avea să i le-ntindă, una câte una, fiul său François, guard de marină pe „Maurul”.

Povestitorul relată victoria francezilor cum n-ar fi putut-o face decât un martor ocular, ceea ce şi mărturisi că fusese:

— Mă aflam şi eu acolo, domnilor, pentru primirea convoiului, pe lângă Court de la Bruyère, primul său locotenent. Şi am asistat atunci, în iureşul abordajului, la cea mai adevărată istorie de pomină, aceea pe care am să v-o povestesc acum, abia acum.

Ascultătorii, captivaţi ele povestea bătăliei fuseseră gata să se declare mulţumiţi, de aceea se arătară cu atât mai atenţi la urmare. De Syré reluă:

— În clipa abordării, cavalerul Bart a strigat: „Zece pistoli9 aceluia care-mi va aduce pavilionul vasului-amiral inamic şi şase celui care va aduce pavilionul de la pupa”. Am văzut atunci miracolul, Un contramaistru de pe „Maurul”, un tânăr provensal, sau portughez, pe nume Miguel Pamberg, se agăţă de o parâmă şi balansându-se se aruncă în cordajul vasului-amiral olandez, apoi ca o veveriţă se căţăra pe catargul cel mare până la crucetă. Şeful echipajului olandez îl vede şi sloboade în el două focuri de puşcă scurtă. Tânărul e rănit, în braţ şi în pulpă, dar nu se lasă. Îşi scoate basmaua din cap şi-şi leagă pulpa, iar cu eşarfa de, la gât îşi strânge braţul din care sângele începuse să curgă. Se căţără şi pe arboret, smulge pavilionul, şi-l înfăşoară pe după mijloc, ca pe un brâu, apoi îşi dă drumul pe straiul care leagă catargul de dunetă şi smulge şi pavilionul de la pupa. Olandezul îl pândise tot timpul, atât cât îi îngăduia vălmăşagul de pe punte, şi, pe la spate, i-a azvârlit cangea. O lovitură de uriaş. Dar flăcăul s-a ferit scurt, – nu destul, fiindcă în trecere i-a zdrelit şoldul – şi fierul a făcut ţăndări felinarul cel mare. Apoi, dintr-o singură mişcare, băiatul i-a răspuns nemernicului cu o lovitură de pumnal, azvârlit, domnilor, cu precizie ma-te-ma-ti-că de la douăzeci de paşi, ca piraţii din Baleare, străpungându-l dintr-o parte-n alta, aşa, ca pe-o bucată de brânză de Olanda. (Şi povestitorul înfipse cuţitul într-un burduf roşu, aflat pe masă). Pe urmă, cât ai bate din palme eroul a depus la picioarele comandantului său cele două trofee atât de vitejeşte dobândite… În cinstea acelui tânăr, mes chers amis, ridic acest pahar. Cine ciocneşte cu mine?

— Eu, monsieur!… răsună glasul aspru al căpitanului Van Haag care se apropie şi întinse, primul, paharul. Confirm povestea cavalerului nostru gascon. O ştiam de-altfel într-o versiune, ce-i drept, mai puţin pasionantă, de la comandantul vasului „Prince de Frise”, amiralul Hidde de Vries, care şi-a pierdut şi braţul în acea bătălie.

— Well, – interveni curios şi practic baronetul, – eu aş vrea să ştiu dacă din acest colosal convoi s-a mai ales ceva, după tot prăpădul de care s-a povestit aici. Altfel, la ce bun tot eroismul ăsta?

Nedumerirea scoţianului află îndată lămuriri de la cinstita gazdă, care-l informă că, în afară de patru corăbii acostate pe ceaţă, în canalul Mânecii, de un vas britanic şi conduse la Plymouth, flota cu grâul rusesc a ancorat, cu pace şi belşug, la Le Hâvre. Mai departe, înălţimea sa cneazul Tolstoi se feri să spună ce ştia numai el despre flăcăul din povestea de pomină a franţuzului, poate pentru a nu stârni prea tare curiozitatea oaspeţilor săi.

În aceeaşi seară, îndată ce ultimii musafiri fură petrecuţi de stăpânul casei până la scară, din umbra grădinii împrejmuitoare năvăliră ienicerii gărzii de la Edicule spre a îndeplini ştiuta poruncă a vizirului Mehmet.