VII.

TREBURI POLITICEŞTI.

Şi-au pornit anii să treacă, unul câte unul, precum caicele cu vela-n vânt pe apele untdelemnii ale Bosforului. Şi unul câte unul, cam tot pe atâţia au fost şi domnii care s-au perindat la Scaunul Moldovei. Aflaseră turcii, la „Bogdan-Ilî” – cum porecliseră această ţară binecuvântată – nesecat izvor de lapte şi miere, potrivit pentru cumpănirea marilor pagube ce le căşunaseră tot mai desele războaie pierdute. De aceea nu ştiau ce să mai născocească pe seama locuitorilor acelor pământuri, trimiţându-le mereu alte lipitori nesăţioase. La asta îi mai ajuta şi pofta nemăsurată de jaf şi de împăunare cu alte cinuri a boierilor pământeni. Aceştia nu sufereau domni din rubedenii vrăjmaşe şi nici pe voievozii cu oleacă de milă pentru bietul plugar nu-i răbdau, pârându-i grabnic că nu ar fi credincioşii prea-puternicului padişah şi că ar cânta în struna celor care priveau cu sporită nădejde spre zorile puterii creştine a Moscului. Pe măsură ce se-aprindea luceafărul ciudatului ţar Petru Alexeievici, se îngrijorau beglerbegii şi capii raialelor de la Dunăre, îşi întăreau cetăţile şi înmulţeau podvezile pentru armia semilunii, temători de cele ce-arătau să se-ntâmple.

Iar într-acest timp, norodul muncea şi pătimea din greu să plătească miile de pungi cu care se făcea mezatul pentru domnie la înalta Poartă. Şi tot mai mulţi „dădeau bir cu fugiţii”, pustiindu-se prin codri, sau în stepa cazacilor zaporojeni către pragurile Niprului. Atât de neruşinat era acest mezat, încât unii domni maziliţi, îngrămădind movilele tot mai înalte de aur în faţa marilor dregători ai Porţii, se reîntorceau vii şi nevătămaţi de câte două şi trei ori pe Scaunul domnesc. Iar alţii piereau de mâna harapului, sau îşi luau lumea-n cap, cu vistieria ţării.

De multe ori, temători şi de umbră lor şi ştiindu-se ca vrabia pe cracă, acei domni jefuitori, dimpreună cu boierii care abia aşteptau să le ia locul şi se îngrijeau să nu mai afle cumva şi pe alţii în calea lor, trimiteau tot soiul de pâri împotriva fiilor lui Cantemir bătrânul, despre care se zvoneau multe bune şi rele. Dar în ciuda acestor pâri tot nu le-a luat capul sultanul, poate fiindcă alte socoteli avea cu dânşii, sau poate datorită ştiinţei de carte şi strălucitelor legături de prietenie ce şi le făcuse acolo Dimitrie.

Printre aceşti prieteni de nădejde şi deasupra tuturor se afla Mehmet-Paşa, a cărui putere crescuse neîncetat, când mai de-a dreptul, când mai pe ocolite, ajungând aşa în rangul de mare-vizir. Cunoscând toate cele ce se petreceau în Ţara Moldovei, şi împărtăşindu-se de multe ori el însuşi din mezatul cel neruşinat ce se făcuse până la venirea lui în această înaltă dregătorie, Mehmet se hotărî să-şi împlinească şi un gând al lui mai vechi, pe care de altmintrelea, tot stând de vorbă cu Dumitraşcu, şi-l pusese mai de mult în minte. Anume că ar fi fost spre folosul Turciei ca în Moldova, ţară bogată şi de margine, pe care Ţarigradul, din pricina slugărniciei boierilor, se obişnuiesc s-o socotească un paşalâc, să fie statornicită o temeinică rânduială, ca să nu se mai împrăştie pe apucate roada pământurilor ei. Mai avea el o socoteală şi cu răzvrătirile prea dese ale locuitorilor, şi cu nădejdile lor smintite în izbânzile ruseşti. Geaba faci metereze noi pe de lături, dacă pe dinăuntru totul e putred! De aceea trimisese domn în Moldova pe Antioh Cantemir. Poate şi din pricini mai adânci, ştiute numai de câţiva inşi dintre mai-marii Islamului. S-ar fi zis, de altminteri, că numai la domnie nu-i era gândul fiului mezin al lui Constantin Vodă. Din prea puţinul avut ce le rămăsese de la tatăl lor şi cu zestrea Casandrei Cantacuzino, nevasta lui Dimitrie, cei doi fraţi îşi duraseră o casă nu prea mare, dar plăcută la vedere, pe ţărmul Cornului de Aur. Din cea mai luminoasă încăpere a acestei case, Dimitrie îşi făcuse cămara lui de lucru şi-şi căptuşise pereţii, din podea până la bagdadie, cu rafturi ticsite de cărţi aduse din toate colţurile lumii. De ani întregi purta neîntreruptă corespondenţă cu mulţi dintre marii învăţaţi ai lumii, care, pe atunci, îşi trimiteau unul altuia scrierile mai de seamă, iar tomurile nici nu mai aveau loc în rafturi şi se îngrămădeau pe mese, pe jilţuri şi chiar pe podea, prin toate ungherele.

În iatacul său mai avea Dimitrie şi tot felul de arme, noi şi vechi, ţintuite în perete peste o blană de urs din Carpaţi. Că nici de obiceiul dobândit în copilărie de a mânui zilnic armele nu se lăsase Dimitrie Cantemir şi pe lângă „turniruri” prieteneşti cu străinii, ori de câte ori căpitanul Petrea, potrivit făgăduielii date, venea să-l vadă, fostul dascăl întru ale bătăliei şi învăţăcelul încrucişau iar spada ca în anii de ucenicie. Ca să împrumute de la nemţi strategia cea nouă, urmase el însuşi oştile turceşti, la Zenta, în bătălia cu armatele prinţului Eugeniu de Savoia. Şi alăturea cu el mersese, din aceeaşi dorinţă, şi Mihuţ.

Cu trecerea anilor, fostul stegar şi rotmistru moldovan îndrăgise căile mărilor. Mai întâi pe o corabie turcească adusă de un grec din Brăila, unul Tomida, pe care-l ajutase el să scape din ghearele unui stăpân hapsân; de pe aceea trecuse apoi pe o alta mai mare, genoveză. Drumurile lui erau, la înapoiere, prilej de îndelungi poveşti cu Dimitrie Cantemir, care învăţase multe limbi, dar călătorise prea puţin. Aşa, întorcându-se odată din porturile nordului, îi adusese ştirea despre „marea ambasadă” a ţarului Petru, râzând împreună de şotiile acelui năzdrăvan aghiotant Alexei Menşikov, cu care Mihuţ se bătuse în luptă dreaptă dintr-un rămăşag, într-o cârciumă din Amsterdam. De la o vreme, Dumitraşcu nu mai avusese veşti de la corăbier. Prea îngrijorat nu fusese însă, fiindcă de câte ori îl întreba pe căpitanul Petrea despre feciorul său „Vântură-lume”, acesta îi răspundea că nu mai ştie nimic, dar ochii i se mijeau de un zâmbet tainic.

Antioh Cantemir n-a putut să rămână prea mult în Scaunul domniei, fiind pârât ca „hiclean”, printr-un sol nemţesc de la Ţarigrad ce avea mare trecere pe lângă sultan. Şi sultanul l-a scos pe Antioh din domnie, peste capul marelui vizir, care dacă nu s-a împotrivit atunci, după o vreme a izbutit să-l aducă din nou pe Antioh în cetăţuia Iaşilor. La acea vreme a coborât iarăşi Iordache Russăt – „majordomul” din pribegie să-l slujească pe Antioh, ca să-şi capete îndărăt averile răpite de înaintaşul lui la domnie. După ce şi-a făcut slujba aceasta, bătrânul cameleon şi-a schimbat pielea şi s-a tocmit să-l sape şi să-l duşmănească, cu puteri înnoite, pe binefăcătorul său. Nu mult după aceea, fratele lui Dimitrie s-a reîntors pentru totdeauna în casa cu pridvor de pe ţărmul Cornului de Aur, fiind pârât că întârzia luarea birurilor.

Şi iată-i, într-o duminică însorită de toamnă, pe cei doi fraţi în acel larg pridvor, pardosit cu lespezi albe peste care erau aşternute covoare turceşti, mari şi groase; Antioh şedea într-un jilţ moale şi adânc ca un divan, cercetând nişte arme veneţiene de curând primite în dar, iar Dimitrie, aşezat la o masă, pe care erau răspândite ca de obicei tot felul de hârtii cânta când din violă, când din tambur – căci de la o vreme se îndeletnicea şi cu muzica – şi tot făcea însemnări pe nişte foi liniate într-un chip osebit.

Punând armele pe o mescioară joasă, încrustată cu sidef, alături de el, Antioh se cuibări mai bine în jilţ şi lăsă să-i rătăcească privirea pe neasemuita privelişte de care nu se putea sătura niciodată. Printre stâlpii de piatră ai pridvorului, înveşmântaţi în flori agăţătoare, şi printre chiparoşii înalţi ce străjuiau grădina coborând spre Cornul de Aur, se uita cum Marea de Marmara aşterne sub cerul albastru o punte, când de smarald, când de argint, între limba de nisip pe care sfârşeau grădinile cu tainice chioşcuri ale Seraiului şi coastele însorite ale Asiei, la poalele cărora se oglindeau, albe, în ape, casele din Scutari. Răsărite din adâncuri, parcă dinadins ca ochiul să nu fie nici ostenit, nici copleşit de albastrul nemărginit al mării împreunate cu cerul fără pată, insulele Prinkipo aruncaseră peste această punte umbra viorie a pădurilor ce înveşmântau cu aurul ruginiu al toamnei molatica lor unduire de coline. Drept în faţă, peste Cornul de Aur, pe al cărui luciu se legănau catargele şi velele caicurilor, Stambulul se resfira plin de taine printre adevărate păduri de chiparoşi şi de pini, pe coastele înflorite pe care strălucise altădată Bizanţul. Pe culme, ţâşnind parcă din ostroave de verdeaţă întinsă printre ziduri străvechi pe jumătate prăbuşite şi cotropite de iederi, se înălţau sub soarele blând cupolele Sfintei Sofii şi minaretele moscheilor ridicate de întemeietorii puterii Islamului. Dacă ostenea de atâta strălucire şi măreţie şi voia să-şi caute odihnă, privirea nu avea decât să alunece spre dreapta, unde Stambulul îndoindu-se, înjunghiat parcă de Cornul de Aur, îi întindea, ca pe o tipsie de pământ ars, cuibul stufos de verdeaţă în care albeau stelele şi Lespezile funerare ale cimitirului de la Eyub.

Antioh rămase multă vreme cu ochii pironiţi pe această vedenie de vis. Dar dintr-o dată, ea păru să se şteargă, adumbrită ca de o pâclă, şi printre genele întredeschise, în locul colinelor pline de slavă ale Bizanţului şi Stambulului, îi răsăriră din amintire acelea mai sălbatice, dar învestite cu un farmec nespus, care înconjurau Iaşul cel legănat de zvonul clopotelor. Şi o mâhnire ascunsă îi strânse inima. Le va mai vedea el vreodată? De câte ori nu stătuse aşa într-un jilţ, lângă fereastra arcuită a iatacului domnesc din cetăţuie şi le sorbise îndelung mireasma: uneori sub zăpada ce se aşternea molcom, alteori sub fulgerele ce brăzdau cerurile furtunoase de vară. La fel le va fi privit, de la aceeaşi fereastră, şi tatăl lor, bătrânul Constantin Cantemir.

Dar Dimitrie? Se împliniseră în primăvara aceea şaptesprezece ani de la moartea părintelui lor. Şi tot pe atâţia de când Dumitraşcu trecuse Milcovul însângerat, luând calea pribegiei. Uitase el oare cu totul şi de nădejdile tatălui, şi de planurile cu care s-ar fi părut că venise la Ţarigrad? Cu vremea nu mai vorbise de ele şi părea că nici nu voieşte să audă de domnie. Ce om ciudat era acest Dumitraşcu! Şi ce închis faţă de ai săi! Antioh avea pricini să creadă că fratele său mai curând îşi deschidea inima şi îşi destăinuia gândul celor străini de neamul său, decât lui.

Îşi aduse aminte că într-o seară, odată, după întâia-i mazilire, i-a povestit cu obidă cum fusese pus de turci să robotească eu mâna lui la meterezele Tighinei, ca să dea pildă, şi cum îi citeau moldovenii în ochi umilinţa, parcă aşteptând o singură poruncă, să-i sfârtece în bucăţi pe căpetenia raialei şi pe însoţitorul său care, priveau rânjind. El, domnitorul, nu cutezase să dea acea poruncă, iar oamenii lăsaseră capetele în jos, scrâşnind din dinţi, şi continuaseră să sape, izbind duşmăneşte cu hârleţele, ruşinaţi până în fundul sufletului de ruşinea lui Antioh Cantemir.

Dimitrie a avut atunci o izbucnire de furie aproape nebunească, sfâşiindu-şi de pe dânsul veşmântul persienesc şi lovindu-şi fruntea de stâlpii pridvorului. Pe urmă s-a pornit pe un râs răutăcios, îndemnându-l, în bătaie de joc, să ciocnească cu dânsul:

— Să bem, Antioahe, în cinstea vampirilor nesăţioşi care ne storc ţara!… Să bem şi să slăvim soarta ce le grăbeşte sfârşitul, cu fiecare strop de sânge cu care se ghiftuiesc!… E tot ce ne rămâne acum de făcut… Apoi l-a îmbrăţişat, plângând cu hohote, şi a fugit în grădină. A doua zi dimineaţa vorbea nepăsător, de parcă nu se întâmplase nimic. Se pregătea pentru o sindrofie la agentul diplomatic austriac.

Altă dată, nu de mult, Antioh îi împărtăşise taina de a fi primit prin mijlocirea unei înalte feţe bisericeşti dintre prietenii Brâncoveanului, o scrisoare cu slovă moldovenească de la un dregător iubit al ţarului Petru, cărturar şi călător de pomină prin ţările hanului Kitailor. Acel moldovean umblat avea, pare-se, un greu cuvânt în Despărţământul trebilor dinafară al imperiului, la „Posolski Prikaz”, şi se chema pe numele lui rusesc Spafarii Nikolai, iar după baştină Nicolae Milescu, cel ce avusese rang de spătar la Moldova şi-i rămăsese porecla de „Cârnu”, că-i tăiase nasul Ştefăniţă Vodă în tinereţile lui, de la o obrăznicie. La această poveste Dimitrie plecase urechea cu multă luare-aminte şi-l descususe îndelung. Ce făcea acuma spătarul? Primea el şi trimitea scrisori, după obiceiul academiilor vremii? Avea ascultare la ţarul Petru? Şi câte şi mai câte! Pe urmă nu mai vorbiseră despre asta. Dar şase luni mai târziu îi arătase Dimitrie o scrisoare a spătarului în care acel bătrân călător îi trimitea lui, de data asta în latineşte, nişte însemnări de istorie şi geografie şi-l firitisea pentru nu ştiu ce scriere.

Antioh îl învălui într-o privire lungă, cercetătoare. Şi fără să-şi dea seama, zâmbi cu tristeţe.

Simţind asupră-i privirea fratelui, Dimitrie întoarse capul.

— De ce zâmbeşti, frate Antioh? întrebă el, Şi încă astfel…

— Cum „astfel”?

— Ştiu eu, cum să spun?… Parcă cu un dram de mâhnire.

— Mă gândeam la răposatul taica, Dumnezeu să-l ierte. Ce-ar zice de te-ar vedea…

Dimitrie începu să râdă, fără să lase din mână pana cu care însemna mai departe cântecul născocit de el.

— Dacă i-ar sta în putinţă să mă vadă, eu cred că n-ar putea decât să se bucure.

Antioh oftă, şovăind dacă trebuie să mărturisească sau nu gândul cu care-i pusese întrebarea. Nu-i plăcea îndeobşte să strice cheful nimănui. Totuşi grăi eu, glas îndoit:

— De, Dumitraşcule, ştiu şi eu? Drept să-ţi spun, nu-mi vine a crede.

— De ce?

— Vezi tu, frăţioare… El îşi pusese multă nădejde în tine… Te voia mare cărturar şi om ales…

Dimitrie nu se putu opri să izbucnească iarăşi în râs. Un râs limpede şi din toată inima, ca dintr-un cuget curat şi împăcat. Când râdea semăna cu părintele său, la a cărui biografie începuse să scrie de-a drept în latineşte: Vita Constantini Cantemiri. Dar văzând simţământul ce se întipări pe faţa fratelui, se căi şi punând pana jos îşi rezemă capul de spătarul înalt al scaunului şi răspunse potolit:

— Cărturar socot că am ajuns ori sunt pe cale de a ajunge. Slăvitul Meletie di Arta zice că aş fi cel mai de nădejde istoric al imperiului otoman. Om mare? Sunt felurite chipuri de a fi om mare…

Antioh îşi urmă dojana, ca şi cum n-ar fi auzit:

— Tu… tot pe la ospeţe, pe la vânători, mereu în preumblări cu tot felul de lume… Alteori, parcă eşti apucat: topeşti noapte de noapte făcliile ca să aşterni pe hârtie fel de fel de scrieri netrebuincioase. În loc să te chiverniseşti şi tu!

— Dar tu te-ai gândit la chiverniseală?

— Eu nu. Dar măcar am trăit cumpătat şi voi avea o bătrâneţe liniştită. În vreme ce tu? Tu nici nu te gândeşti la ziua de mâine. Ai atâţia prieteni… Şi ştie oricine că aici, la Ţarigrad, „sula de aur pătrunde şi zidul de cetate”.

— Cuvântul cel înţelept prinde cu atât mai vârtos!

— Asta nu prea-i aşa. Şi o ştii şi tu, că doar tu însuţi ai scris despre „Gâlceava înţeleptului eu lumea”. Precum vezi, scrierile astea ale tale tot nu-ţi sunt de nici un folos iar acea „Istorie Ieroglifică”, la care migăleşti acum, scornind oamenilor porecle de dobitoace, îţi va face numai rău, căci alţi duşmani ai să-ţi adaogi celor mulţi ai neamului nostru.

— Dimpotrivă, – vorbi rar şi cu căldură Dimitrie Cantemir, – această poveste alegorică a luptei dintre inorog şi corb, care e, cum ştii, povestea luptelor neamului nostru cu Brâncoveanul şi ai lui, are drept ţintă tocmai să ne împace cu dânsul, pentru a aduce celor două provincii româneşti tihna mult dorită de norod şi a le împreuna împotriva adevăratului lor vrăjmaş, cu sprijinul boierilor credincioşi şi cu milă de pătimirile ţării.

— Asta eu nu prea pricep cum ar veni. Cum, adică, a le împreuna? Şi care-ar fi vrăjmaşul adevărat? îl privi în ochi, nedumerit, Antioh.

Zâmbetul uşor ironic, cu care răspunse fratelui său, nu ascunse o adâncă tulburare faţă de întrebarea necugetată a fostului domnitor moldovean.

— Credeam că ştiai… Turcul, iubite frate, imperiul otoman!

— Şi asta o spune „cel mai de nădejde istoric al imperiului otoman”? îl întrebă Antioh tăios, dar nu mai puţin nedumerit.

— Cartea la care lucrez, bagă bine de seamă, – urmă Dimitrie Cantemir, – se va numi: Istoria măririi şi decăderii imperiului otoman… da, atque decrementorum… şi decăderii, dragă Antioahe! Uriaşul acesta care înspăimânta azi Europa are nişte picioare de lut, pe care „sula cea de aur” a proverbului tău le ciuruieşte pe zi ce trece, până ce se va prăbuşi dinaintea mâniei noroadelor slobozite. Asta e soarta sultanilor şi a mărimilor din jurul lor, cu care…

— Cu care tu eşti toată ziua de gât, nu-l slăbi fratele mai mare.

Dimitrie se ridică de la masă şi-l întrebă blând:

— Auzit-ai de un italian care a scris, în veacul trecut, o carte despre felul cum trebuie să guverneze un principe înţelept? Italianul acela se chema Machiavelli.

— N-am auzit de el. Eu nu ştiu unsprezece limbi ca tine. Dar ştiu că o ţară se ocârmuieşte bine cu datina şi cu spada…

— Nu-ţi fie cu supărare, frăţioare dar e un fel cam… da, cam bătrânesc de a privi lucrurile.

Antioh ridică iar din umeri. De data aceasta nu cu nedumerire, ci mâniat de-a binelea trecu la altceva:

— Iar acum te-ai apucat de lăutărie. Tot treabă de „principe” e?

— Poate că da, surâse într-o doară Dimitrie.

Apropiindu-se de marginea pridvorului şi sprijinindu-se cu mâna de unul din stâlpi, el privi o clipă în grădină, apoi adăugă cu acelaşi zâmbet nelămurit:

— Compun un cântec de slavă pentru sultan.

— Pe de o parte compui cântece de slavă sultanului şi pe de alta te înhăitezi cu solii ţărilor vrăjmaşe imperiului otoman. Iar nu mai pricep nimic. Ce urmăreşti?

Dimitrie se întoarse şi, trăgând un trepied cu fund de piele de Cordoba, se aşeză lângă fratele său.

— Pe bună dreptate te miri şi mă dojeneşti, frate Antioh. Eu te pricep pe tine mai bine decât mă pricepi tu pe mine. E adevărat că e şi vina mea, că prea puţin ţi-am deschis sufletul. Dar crede-mă, frate, că am avut pricinile mele de a tăcea, iar altă dată de a mă preface guraliv.

— Deci ai taine faţă de mine, mărturiseşti! se întunecă deodată Antioh.

— Taine… nu… Dar nu-i bine a vorbi despre lucruri care nu-s destul de coapte spre a fi date-n vileag.

— De-i aşa, cu atât mai bine şi mă iartă. Dar ce vrei, adesea mă cuprinde mâhnirea văzând cum te risipeşti în lucruri mărunte. Şi tot mi se pare că eşti prea uşuratic.

— Ei, află, frate Antioahe, că şi în cele mai mărunte lucruri trebuie uneori multă ştiinţă. Până şi ceea ce tu socoteşti îndeletniciri de lăutar este ştiinţă. O ştiinţă ce se arată a fi cândva spre slava Moldovei şi a neamului nostru… Aminteşte-ţi cântecele noastre bătrâneşti… Muzica este, din vechime, un dar de preţ al omului, care şi fiarele îmblânzeşte… Dar mai ales le-adoarme bănuielile… Acu te-ai dumerit, frăţioare?

Un tropot de cal se auzi din josul uliţei şi se opri în dreptul porţii, Antioh ridică alene capul, se uită şi dădu de veste:

— Descalecă un slujitor de casă mare. De bună samă iar te pofteşte vreun paşă sau vreun sol străin la ospăţ, sau la cine ştie ce sindrofie cu… muzică.

Doi slujitori din curte se repeziră la poartă. Unul ţinu calul, iar celălalt urcă în pridvor cu noul venit.

— Pentru înălţimea sa, beizade Dumitraşcu Cantemir. De la luminăţia sa marele agă al Ţarigradului.

— Ai vreun răvaş?

— Nu, ci poruncă să o poftesc pe înălţimea-ta mâine la marele agă, la prânz.

— Mâine?… Nu voi putea… Sunt poftit de mai înainte în altă parte. Spune-i înălţimii-sale marelui agă că sunt tare mâhnit, dar nu-mi pot lua cuvântul înapoi din ceea parte.

— Am înţeles, înălţimea-ta! Îi voi spune întocmai.

— Nu te duci la marele agă? întrebă Antioh pe Dimitrie, când fură din nou singuri.

— Nu. Mâine la prânz voi fi la contele Tolstoi, solul ţarului Petru. E zi de „banchet”.

— Iarăşi?

— Da, iarăşi. Şi acum ascultă-mă, frate, şi ia aminte la ce ţi-oi spune. Să ştii că nimic din tot ce am făcut nu a fost fără socoteală. Nici nopţile petrecute, cu pana în mână, nici ospeţele la care am legat prietenii şi am aflat şi învăţat multe. Şi nici măcar renumele de om uşuratic, cam neisprăvit, pe care nu fără oleacă de trudă mi l-am făcut… Se pare că aşa se arăta şi riga Henric al V-lea al Engliterei… În curând mai multe vei cunoaşte despre toate acestea şi nu uita că tăcerea e de aur.

Antioh dădu din cap, împărţit între un simţământ de neîncredere şi altul de admiraţie faţă de fratele său, apoi se potoli.

Dimitrie se aşeză iarăşi la masă şi, luând pana, aşternu mai departe pe hârtie oda închinată padişahului la îndemnul unui prieten mai vechi al său, acum cel mai înalt dregător al Sublimei Porţi.

*

În aceeaşi dimineaţă, sultanul Ahmed, de curând urcat în scaunul împărăţiei în locul fratelui său, pe care-l răsturnase cu sprijinul haremului şi-l otrăvise apoi în închisoare, se preumbla posomorit prin minunatele grădini ale Seraiului, de-a lungul aleilor de chiparoşi ce se oglindeau visători în luciul Mării de Marmara. La un pas în urmă, plin de prefăcută umilinţă şi smerenie, venea marele vizir Mehmet, iscodindu-şi stăpânul cu priviri agere, pătrunzătoare.

Nepotul de la Crâm al comisului Ştefan Cerchez se schimbase mult în aceşti din urmă şaptesprezece ani. Se schimbase chiar atât de mult, încât celui ce nu l-ar fi văzut de o vreme mai îndelungată, i-ar fi fost greu a-l recunoaşte. O barbă mare, neagră – atât de neagră, încât i se bănuia de îndată căneala – i se răspândea acum peste piept, pe deasupra straiului de mare bogăţie şi pe care mai jos de barbă, îl umfla un pântec uriaş. Un ochi bolnav, mereu urduros, îi făcea, obrazul respingător. Însuşi Dimitrie Cantemir nu-şi mai recunoştea prietenul şi câteodată se posomora cugetând la purtarea şi noul fel de a gândi al lui Mehmet. Feciorul lui Constantin Vodă măsurase astfel o dată mai mult înţelepciunea poporului, care spune că merele putrede şi pe cele bune le strică, fiindcă într-adevăr totul era putred în ocârmuirea turcească şi în toate aşezările ei. Se prea poate că nu numai acea putreziciune să fi fost pricina relelor deprinderi luate cu vremea de puiul de han venit de la Crâm, cât deznădejdea că nimic nu mai putea fi îndreptat din mersul spre genune al lumii feudale turceşti. Apoi strălucirea unui mare vizir se ţinea cu mare cheltuială. Şi cum să nu fie ispitit un mare vizir, când în faţa lui cresc mereu movilele de aur ale peşcheşurilor, huzmeturilor şi haraciurilor?

Oare sultanului îi va fi trecut ceva prin minte acum şi despre asta, căci contenindu-şi dintr-o dată preumblarea, se întoarse pe neaşteptate către Mehmet şi îl înţepă, rânjind scurt, mânzeşte:

— De ce eşti atât de îngândurat, vizirule? Faci socoteala pungilor pe care le-ai primit ieri sau a celor pe care te bizui că ai să le primeşti astăzi?

— Luminate şi prea slăvite împărate, – se apără Mehmet, – izvor de înţelepciune şi putere, bucurie a supuşilor tăi şi fulger năprasnic în faţa căruia se cutremură duşmanii, cu ce greşit-am oare ca atât de crunt să mă biciuieşti cu vorba şi presupunerea, luminăţia-ta? Tocmai eu să primesc bacşişuri? Eu, cel pe care, în nesfârşita-ţi şi neasemuita-ţi pricepere, l-ai pus mare vizir tocmai ca să curmi acest prea înrădăcinat obicei de care câinii de ghiauri cutează să zvonească precum că ar fi al pământului şi al neamului nostru? Nu, lumina ochilor mei, pricina îngândurării mele este alta. Socoteam şi mă nedumeream cu mâhnire: oare, când toate bucuriile pământului se află la îndemâna sa ce griji ar putea să adumbrească, în această însorită dimineaţă, fruntea prea puternicului şi sublimului nostru stăpân? De câte ori privirea i se ridică spre apele cele albastre ale Bosforului şi se îndreaptă către îndepărtatul miazănoapte, chipul prea luminat i se înnourează.

— Cum să no se înnoureze, – răspunse sultanul, – când de fiecare dată apele şi cerul din acea parte îmi aduc aminte de furtunile ce-mi pândesc mereu dintr-acolo împărăţia?…

Spre norocul lui, sultanul nu văzu acel firicel de zâmbet răutăcios cu care Mehmet îşi ticlui răspunsul mângâietor:

— Dar, luminăţia-ta, muscalul tremură numai la gândul puterii tale.

— Nu ştiu cât tremură, sau dacă a tremurat cu adevărat vreodată! Ştiu însă tot mai limpede că de acum înainte nu va mai tremura el, ci noi şi alţii vom începe a tremura. Împăratul Petru al Moscului este pe cale a face din pustia de la miazănoapte o împărăţie puternică, aşezată şi orânduită după pilda celor apusene. La Mosc, fii sigur, vizirule, că nu se iau pungi de aur. Până şi bărbile şi le-au tăiat, ca să semene cu nemţii. N-aveau flotă, şi acum şi-au făcut. Nici pe mare nu mai suntem stăpâni. Ai văzut galioanele cu care a venit mai deunăzi, pe apă, noul sol al Moscului? În fiecare noapte mă cutremur şi mă aştept să aud iureşul pedestrimii ruseşti sub zidurile Seraiului…

— Dar luminăţia-ta uită de ienicerii noştri şi de sutele de puşci mari şi grele care am poruncit să fie aşezate pe zidurile cetăţii?

— Mi-e teamă şi de duşmanul dinăuntrul acestor ziduri, mărturisi sultanul după o clipă de şovăire.

— Slăvite, dar ce duşmani sunt înăuntru? se miră smerit marele vizir.

— După câte văd, împăratul Moscului i-a dibuit mai repede decât tine, vizirule. Şi pune la cale cu ei multe şi primejdioase lucruri. Chiar aici, da, între zidurile cetăţii imperiului lui Osman!

Cu o nestăpânită îngrijorare, vizirul se apără iarăşi:

— Dar solul muscălesc este îndeaproape păzit.

— Acela este pisica cu clopoţei. Moscul are acum oameni de credinţă printre dregătorii mei. Cel mai de temut mi se spune că este chiar unul din sfetnicii noştri de taină…

— Exaporitul? bănui Mehmet, clipind des din ochiul cel bolnav.

— Da. Şi nepotul patriarhului, şi alţii. Dar asta trebuia s-o afli înaintea mea! se înfurie şahul şahilor.

— Îmi porunceşte luminăţia-ta să le iau capul, de îndată?

— Nu încă, prostule. Ghiaurii aceştia au bani mulţi şi legături de rudenie în toate părţile. Poate să ne slujim de unii, la vreme, chiar pe lângă muscali, căci cei mari vor şti pururi să se împace pe seama celor mărunţi. Aşadar, aşteaptă şi deschide ochii. Urmăreşte-i pas cu pas… Se frământă ghiaurii… Mă tem… Da, tare mă tem că nu va fi atât de lesne ca-n alte dăţi.

Sultanul îşi reluă preumblarea, tot mai adâncit în gânduri. Aleea de chiparoşi ducea pe limba de nisip ce voia parcă să tragă o despărţitură între apele Mării de Marmara şi acelea ale Cornului de Aur. În faţă, pe coasta Anatoliei, mai în sus de Scutari, se arătă lucind în soare, pe meterezele de la intrarea în Bosfor, bronzul puşcilor mari şi grele de care pomenise mare vizir. Se vede, însă, că lucirea lor nu avu darul să ostoiască îndeajuns temerile padişahului, căci înturnându-se pe neaşteptate spre marele vizir, hotărî:

— Porunceşte ca solul rusesc să fie întemniţat la Edicule… Pisică cu clopoţei sau nu, el e capul răutăţilor.

— Un sol închis, luminăţia-ta!… şovăi dregătorul.

— Da, un sol! se încruntă sultanul.

Chiar acum, stăpâne! Şi marele vizir se închină adânc, cât mai adânc îi îngăduia pântecul, straiul greoi şi mai ales turbanul cât o baniţă, prins în frunte cu pietre nestemate cât oul de hulub.