Capitolul 10

— Nu ştiu, şopti străbătut şi el de acelaşi tremur. A sărit odată cu mine de pe locomotivă, dar ce-a mai făcut, nu ştiu…

Noaptea de august ridicându-se involtă şi uscată deasupra câmpiei, înălbăstrită de puzderia de stele, prigonită de umbre mari, tremurătoare, aşternute pe pământ, o luă în primire cu frumuseţea ei stranie, dar nu asta îi agravă tulburarea.

Spaima adevărată care-i muşca inima venea de la imaginea rănitului agonizând pe câmpie, lângă bătrână. Poate gândea la ce-o aştepta în oraş, îngrijorată că n-avea să se descurce.

Simţea răcoarea jilavă, încărcată de foşnete şi miresme tari, uscăcioase, pătrunzând în carnea şi sângele ei. Se repezi într-o fugă uşoară, alături de vânt. Florile de sânziene îi jucau pe gleznele goale ea o spumă. O spumă mirositoare care se umfla luând-o pe sus.

În rest, noaptea se înălţa mereu, şi ultimii trâmbiţaşi ai exodului uitaţi pe eâmp, greierii, îşi începuseră cântarea magică.

Lungi poteci şi cărărui tainice, abia ghicite cu simţul ei noctambulic de orientare, întretăiate de dârele răscolite-n ţărână de vietăţile şi gângăniile nopţii, străbăteau grânele ruginii, înfundându-se în jungla păpuşoaielor întunecate, năpădite de buruieni, înecate-n mohor şi pălămidă ţepoasă crescută fără preget, ca o hălăciugă, însufleţind colinele spre ţinte îndepărtate. Făgaşele uscate ale apelor dogorite în ţărână zgrunţuroasă, măcinată de mersul căznit al furnicilor, drumurile înfundate-n văiugi spârcuite pe buza crăpată a râpelor şi ponoarelor, şerpuirile bătătorite şi însăilările şovăitoare încrucişate la tot pasul cu prăpăstiile înguste, cotite şi-ntortocheate, săpate sub palmele brusturilor, în amara aromă de pelin, ca şi drumurile late şi hârtopite, cu colbul ars pe de, zvârlite parcă de-a dreptul spre cer, legau puterea nopţii libere şi proteice a câmpiei, pădurilor, apelor şi munţilor de misterele şi osteneala oraşului, cu orizonturile lui închise între ziduri, cu speranţe strivite şi vieţi croite alandala, cu străzile, străduţele şi bulevardele lui largi şi drepte tăiate geometric.

Se mângâia cu amăgirea că-n adâncul acela de junglă împietrită o aştepta cineva şi avea cu cine se-ntâlni, către cine-şi grăbi paşii.

Cât vedea cu ochii, pământul era pustiu, toropit, şi cufundat, biruit de arşiţa de peste zi.

Se aplecă îngenunchind în ierburile răscoapte sunând metalic şi se ridică îmbătată de arome, cu florile calde, lipite de obraz.

Aşa se apropie, cu băgare de seamă, şi se arătă lui Tudor.

Avea înfăţişarea nopţii însăşi, cu faţa nobilă, arcuită pe gâtul înalt, părul stufos dat pe spate ca o tufă de liliac înflorit şi ochii strălucitori, învăpăiaţi de fugă, de oboseală şi de nelinişte.

— Ce bine c-ai venit! se bucură el. Nu eram sigur că vii.

— Mă faci să râd! se minună ea. Lasă-mă să-mi trag răsuflarea. Aşa! Acum sunt mai liniştită. Mult mai liniştită.

— Îmi pare bine. Dă-mi mâna să mergem. N-o să rămânem aici.

— A, da! se scutură ea, amintindu-şi povara misiunii sale. Trebuie să mă ajuţi! Mă ajuţi pe mine, o ajuţi pe soacră-mea care a rămas pe câmp, şi-l ajuţi pe nenorocitul acela, care-o fi, care poate să moară…

— Despre ce-i vorba? Spune-mi mai lămurit.

Negostina îşi netezi bluza umflată la piept şi-l privi adânc în ochi fără să-l vadă, zărind numai fumegarea albastră a nopţii adunată deasupra rănitului şi-a bătrânei pe câmp, şi-ascultă răsunetul stins şi dramatic al răsuflării agonice care galopa în urmă.

— Când te-am văzut cum stai în poartă, rezemat de gi’ilaj, mi-ai dat senzaţia că unele lucruri se mai pot întoarce.

— Nu te-nţeleg.

— Nici eu. Nu-i de mirare. Toţi îmi spun că nu mă înţeleg, şi adevăru-i ăsta: că nu mă înţeleg nici eu cxteodată. Bunăoară acum stau şi bat apa-n piuă, nici eu nu ştiu ce urmăresc şi ar trebui să-ţi vorbesc de ceea ce trebuie să te rog.

— Ce trebuie să mă rogi?

— Să-mi găseşti un doctox*.

— Un doctor?!

— Un doctor pe cai’e să-l convingi să meargă pe câmp, să salveze rănitul.

— De asta-i fugit aşa!

— De asta-m alergat cu tot sufletul spre tine cum n-am alergat niciodată spre nimeni, recunoscu Negostina. Nici la întâlnirile de la începutul începuturilor cu Tom n-am alergat aşa, repetă ea elibex-îndu-se de teroarea neagx’ă care-o urmărise şi de gândul obsedant că nenorocitul acela poate să moară din clipă în clipă, dacă n-a şi murit, cu tot sângele scurs în ţărână.

Ce ghinion pe de să se nimerească în calea lui şi ce idee să-i vină bătrânei, să iasă la secerat! Ca şi când cu acel puţin grâu sau fără el nu era totuna?

Făcu un pas spre Tudor, şi i se păru că se împiedică în umbra fugarului prăbuşită la picioare.

Se agăţă şovăitoare de el, închizând ochii, pătrunsă de căldura trupului puternic, şi când şi-i deschise şi-i văzu faţa. O izbi expresia aceea de absenţă, inconştientă şi vrajă pe care o au bărbaţii în anumite clipe când par duşi de pe lume. Se trezi şi ea absorbită în fluxul unei fericiri violente, mistuită de gândul ei tainic, împotrivindu-se înfiorată de dulcea pierdere.

„Ah. Ce bine”, vru să-i spună, dar renunţă.

— Ce-i cu tine?

— Am fugit, vai, ce-am fugit! se lamentă ea şi se apăsă cu mâinile pe piept.

— Să găsim o bancă.

— Credeam că nu mai ajung.

— De unde vii?

— Nu mai pot! Tudore, şopti, şi-i apucă strâns mâna. Am nevoie de ajutorul tău. Repede! Doctorul! Unde-l găsim?

— Pentru ce?

— Nu ţi-am spus? Am întâlnit un rănit pe câmp. A rămas cu bătrâna.

Răsuflă tot mai greu.

— Cine-i? Cum s-a-ntâmplat? Trebuie să-mi spui mai multe.

— Nu ştiu, nu mă-ntreba. Hai, repede, că moare. A fost împuşcat în burtă. Are hemoragie.

— Împuşcat!

— Haide… sau du-te! Fă ceva.

Luna în descreştere răsărea mai târziu. Pe străzi, din pricina camuflajului, domnea aceeaşi beznă ca pe câmp, un zăduf şi mai mare.

— Şi tu?

O umbră se dezlipi de lângă maşina staţionată în colţul străzii.

— Te aştept unde vrei. Unde spui.

— Urcă-n maşină.

— Unde mă duci?

— La spital.

— Ah, da, făcu ea paralizată.

— N-ai vrut aşa?

— Ba da, ba da.

— Cum era îmbrăcat?

— Prost. Cred că-i ceferist. Soacră-mea, care se pricepe, zice că-i mecanic de locomotivă.

— Hm! Să nu fie…

— Ce să fie?

— Nimic. N-are importanţă.

— L-ai găsit pe Tom?

— Nu l-am găsit. I-am lăsat vorbă la Comandament.

— Desigur, făcu ea dezamăgită, şi-şi trase mâinile. Credeam… Eram convinsă că-l întâlnesc!

— Îmi pare rău, spuse Tudor, adică eu în timp ce mă ocup de afacerile tale neplăcute, tu…

— Nu sunt afacerile mele neplăcute, spuse ea cu voce schimbată, şi-o înstrăinare ostilă se aşeză între ei.

— Bine, bine, se precipită el, căutându-i ochii prin întuneric, şi-şi aprinse ţigara, inspirând fumul zgomotos. La spital! strigă el şoferului. Vii cu mine sau te las undeva?

— Păi n-o să ştii să nimereşti singur.

— Asta voiam să-ţi spun şi eu. Bineînţeles că…

— Vin cu tine, hotărî ea.

— E departe?

— Să-l găsim întâi pe doctor. Cu maşina ajungem repede.

— Aveam atâtea lucruri să-ţi spun!

— Crezi că sunt în stare să te ascult!

Îi atinse braţul cu mâna:

— Rămâi în maşină?

Floarea cărnoasă a gurii ei se deschise într-un zâmbet suav înghiţit de-ntuneric. Glasul îi sună dulce şi grăbit:

— Rămân, să te-ntorci mai repede!

— Clar, râse el, şi genele ei se zbătură într-un început de alarmă când îi văzu silueta înaltă ştergându-se prin dreptul geamurilor şi dispărând.

Ştia bine că aşa era, şi un val de mândrie îi umflă pieptul. N-avea rost să se prefacă. Toate câte le plănuieşte şi le potriveşte viaţa (dacă n-ar fi fost spaima cu rănitul pe câmp, n-ar fi fost întâlnirea lor de acuma!) sunt plăcute şi de bun augur lăsându-te în voia înţelesului tainic pe care-l are orice-ţi aduce întâmplarea-n cale. Dacă te pricepi să alegi partea bună din toate şi să te resfeţi cu puţină bucurie.

Şoferul răsuci butonul de radio. Prinse un buletin de ştiri. Informaţiile priveau mişcările frontului. Era incapabilă să se concentreze şi să asculte. Vocea crainicului, ca debitul constant al unei ape gâlgâind pe-o conductă, îi făcea totuşi bine. O ajuta să suporte mai uşor scurgerea timpului. Întunericul maşinii zumzăia de pocnete mici, trosnituri şi huruituri captate din aer. Bezna din jurul ei se dilată încărcată de bucui’ia şi nerăbdarea care-o apucară.

„A reuşit, a reuşit”, tresări încordându-se şi strângându-se, înfiorată în ea, să-i facă mai mult loc pe canapeaua confortabilă. Glasul îi radia de uşurare şi mândrie:

— Ştiam eu c-ai să reuşeşti. Nici nu se putea.

— Doctore, urcă în faţă, îl pofti Tudor pe necunoscutul cu care venise, şi ea fixă din fugă un chip mobil şi nervos, cu ochelari, care schiţă un gest de salut scurt.

Se înmuie încălzită de apropierea lui Tudor, închise ochii. Şi-o fură somnul. Dormi adânc, epuizată de oboseală.