Capitolul 11

SIMŢINDU-ŞI SÂNGELE CA UN VIN în fierbere, Miluţă luă asupra lui întregul risc şi reuşita acţiunii, contând doar pe dibăcia, norocul, puterea sa de-a se ascunde şi pe rapiditatea acţiunilor sale. Era un „împieliţat” cum spunea maică-sa. Putea să se ţină în cap, să umble în mâini, juca oina, făcea box, ieşea întâiul la fugă şi sărituri, n-avea treabă cu nimeni dacă era pe întrecere. Capul îi vuia de curaj şi dorinţă de zbenguială, şi-n lungul picioarelor simţea necontenit o furnicătură fierbinte, puterea şi elanul de viaţă, urcând în el. Greutatea mare era să scape de Irina, să n-o poarte după el şi s-o pună-n situaţia de-a păţi ceva. Când eşti singur, de capul tău şi nu primejduieşti pe nimeni, mintea ţi-e mai limpede, acţionezi mai bine şi mai uşor. Nu-i vorbă, îi plăceau şi ei riscul şi aventura, dar aici nu era vorba de risc şi de aventură. Nu se mai jucau de-a haiducii şi potera, sau de-a Coroi-banditul. Pericolul era real, putea implica toată reuşita loviturii, şi de aceea riscul trebuia luat pe cont propriu. Misiunea ei era să continue să-l caute pe moş Ţureanu. De tată-su, de badea Todireanu, trebuia să se ocupe numai el.

Cu capul vâjâind, coborî scările la Mitropolie. Nu ştia nici cum, nici când ajunse pe maidanul din faţa depoului. Ar fi avut poftă să-şi umfle pieptul şi să-nceapă să cânte.

Păşea singur prin beznă, eu starea aceea năucitoare de cutezanţă, răzvrătire a sângelui şi duioşie fierbinte, răspândit în toată fiinţa lui de fiinţa Irinei, de grija şi spaima pentru tatăl ei, care era grija şi spaima şi bucuria pentru ea, stăpânit de gândul persuasiv şi tulburător că s-a-ntâmplat ceva care schimba dintr-o dată totul între ei.

Mica lui bătălie avea să sfârşească bine dacă duşmanul va fi luat prin surprindere. Vagoanele puteau fi o salvare, dar şi o capcană. Conta pe agilitatea şi dexteritatea precum şi pe simţul lui rapid de orientare. Apoi depoul îi era familiar. Mai familiar decât lor. Totul era să poată supraveghea de la distanţă, nesimţit de santinele sau de patrule, ce se petrece. Ce s-a-ntâmplat după fuga lui.

Se furişă încet şi ascultă.

Liniile ferate de la triaj şi depoul erau cuprinse de-o linişte nefirească. Garnitura de tren – aceeaşi sau alta! – era trasă pe linia întâi. Ceţos, se revăzu în faţa patrulei, dârdâind de frică, ceea ce acum nu era cazul, numai că Irina-i spusese să ia cazmaua, şi n-o luase – şi era alta spaima lui decât în depou când îi îngheţau tâmplele şi răguşea luându-se la întrecere cu zgomotele infernale, săstrige mai tare. Se întreba ce era cu liniştea asta, de unde venea şi de ce tocmai acum când zgomotele trebuiau să fie mai mari… Tresări. Încremeni locului. Urechea lui surprinse un strigăt depărtat. O chemare. Un glas. Apoi mai multe. De undeva din…

Aruncându-se cu burta la pământ să nu-l descopere reflectorul care mătura retezând liniile, se silea să asculte toate zgomotele şi mişcările.

Şoarecii de câmp, şobolanii şi popândăii mişunau în întuneric, prin ţărână, cu icnituri scurte, ca o tuse înfundată, şi el se gândi pe neaşteptate – nu mai încercase, dar se gândi că, dacă vrea, îi poate chema la el. Îşi subţia şi-şi îngroşa vocea cum Voia. Vocea ui era în schimbare şi-nşela lighioanele, păsările de noapte, zburătăcind ca orbeţii cu lovituri mari de aripi, imitând după voie toate hăuliturile şi miorlăielile, din gât şi din buze, îngroşându-şi glasul, încât maică-sa îl ocăra şi-l ocărise întotdeauna, speriată de scălâmbăielile lui răguşite, când îşi înţepenea gâtul şi obrajii, cu ochii bolbociţi în cap, şi urla de-a surda, ca un lup la lună. Urla până răguşea de-a binelea, şi-atunci băga-n răcori pe oricine dacă voia, şi pentru asta nu-i trebuia mult să stea pe gânduri: un tufiş întunecos, o râpă, o văgăună găsea oriunde. Avea închipuirea vie, şi puterea sau slăbiciunea asta, care era o boală când nu şi-o putea alunga, îl hărţuia întruna, trăgând spaima după el. Asta el închipuirea. Toate pornesc din închipuire…

Gândul i se opri retezat de fascicolul reflectorului.

La doi paşi înaintea lui, în marginea unui vagon de vite, desluşea silueta santinelei.

Nu mai putu nici mâna să şi-o mişte. Pielea capului se i’ăci. Auzi lătrăturile dinilor şi, curios! asta-i dădu curaj! Ascultă mai bine. Desluşi din nou strigătele nedesluşite, glasurile amestecate care veneau de undeva de la un vagon din faţă, de lângă locomotivă.

Se târî pe burtă, ocolind santinelele pe partea cealaltă, ocrotit de întuneric. Pe măsură ce se apropia, nu-i venea să creadă că era cu putinţă.

Auzi din nou câinii, o porni peste linii şi numaidecât izbucni zgomotul locomotivei. Parcă-l aştepta pe el. „Ce-o mai fi şi asta?” Trupul i se făcu uşor, picioarele îl duceau singure. Un câine se zbătea în lanţ, zgrepţărând pământul cu ghearele, horcăind gata să se stranguleze!

„Ajutor! Oameni buni! Fraţilor! Salvaţi-ne! Ne iau. Spuneţi acasă… Cine ne aude… Anunţaţi familiile noastre…”

Glasurile erau ascuţite, tremurate, înăbuşite de bătăile de pumni în pereţii vagonului…

Fugea şi-şi ciulea întruna urechile năucit de vocile acelea îndepărtate, rămânând mereu parcă îndepărtate şi de horcăielile apropiate ale câinilor. Încetini fuga, să asculte mai bine, apoi se strecură grăbit şi atent prin rambleurile înalte. Peste faţă şi mâini, frunze reci, aspre şi zimţate. La lumina reflectorului, umbre de oameni şi câini. Fragmente, de mâini şi picioare pâlpâind uriaşe. Nu desluşea dar petele întunecate desfăcute din celelalte vălmăşaguri, înnodate, săltând în jurul vagoanelor, dar ştia ce erau înainte de-a le auzi vocile şi-şi dădu seama şi ce greu îi va veni.

Reflectorul izbucni orbitor. Mătură acoperişul atelierelor; scăzu, ezită buimac, apoi se lăsă în jos, scormonitor ca un cuibar de foc; lumina rece îţi reteza orice mişcare; cădea sub roţi, înfiorând traversele şi liniile, strălucind de încordare, dezvăluind, rând pe rând şi fragmentar, mădularele trenului, aruncând partea de sus a vagoanelor într-o vuitoare prăpastie neagră. Ascuns în dreptul coloanei de alimentare eu apă se crezu la adăpost, dar şuvoiul de lumină scăpără căutându-l să-l smulgă din beznă. Simţi ca o despuiere apăsarea rece pe faţă şi piept. Fulgerător, se lăsă la pământ, ducându-şi palma la gură, muşcându-şi buzele până la sânge. Ochiul de foc clipi, strivindu-l de pământ. Fără trup, tăiat de lumină peste bărbie, faţa lui Ghiţă Todireanu se profilă în închipuirea lui sau aievea masivă, uriaşă, cu buzele strânse şi ochii mijiţi într-o neînduplecată îndărătnicie. După un timp, lumina se stinse. Se ridică. Făcu un salt mai departe. Căzu c-a împuşcat. Reflectorul împroşcă jetul de raze pe el. Se lipi din nou de pământ. Simţi prin pantaloni şi cămaşă răcoarea înviorătoare şi bună. Mai mulţi inşi îl îmbrânceau din spate şi-l duceau spre vagon pe Ghiţă Todireanu. În jurul gleznelor lui slabe fâlfâiau manşetele zdrenţuite ale nădragilor.

O uşă metalică se auzi scârţâind înăbuşită în vacarmul yocilor.

Se uită. Nu zări nimic. Parcă ar fi orbit. O întunecime de nepătruns, după care locomotiva îl împroşcă învăluindu-l într-un nor de aburi.

„Ei ei, ce-o fi şi asta?!;’ Un munte de smoală clocotită şi aburi se prăbuşi peste el. Respiraţia, care i se oprise păstrând o mică insulă de tăcere în jurul lui, se porni pe neaşteptate, gâlgâitoare, şi-o voce aspră strigă ceva. Se auzi o lovitură de metal. Doi inşi se înălţară. Traseră uşa grea de la vagon. Şocul făcu să-i treacă un scrâşnet prin şira spinării. Locomotiva se puse-n mişcare. Ultimele santinele se prinseră de barele metalice şi se săltară pe scări. Fascicolul de lumină descoperea, fantomatece, siluetele celor rămaşi pe peron cu câinii. Nu mai avea de ales. Pândi din întuneric seara care se apropia lunecând mai mult bănuită decât văzută şi, apucând, ca o mână care i se întindea, oţelul rece şi neted, se zvârli pe seară, trecând dincolo între tampoane, lipindu-se repede de „burduful11 unui vagon, care-l salvă în ultima clipă, de ochiul ciclopic al reflectorului. „Uf, gemu, am scăpat! Am scăpat! Dar ce-l aştepta! Trebuia să se caţere ca o pisică, să urce pe vagon şi de pe vagon pe vagon, sărind şi menţinându-şi echilibrul, silindu-se să nu ameţească şi să cadă, să ajungă la prizonieri. Greutatea mare, însă, nu era asta. În zgomotele trenului nu putea fi auzit, nici zărit de jos căci, norocul lui, nu era lună. Încă nu răsărise luna, motiv în plus să se grăbească. Greutatea mare şi grija care-l stăpâneau era cum, cu ce va deschide uşa?!

Se chirci cu genunchii la gură, crispat de încordare, şi-ncepu să gâfâie. Doamne-dumnezeule, dar mult mai durează! De unde să găsească un cârlig lung, o sârmă? Ceva cu care, aplecându-se, să poată nimeri ciocul de metal şi să-l salte? Tâmpit că nu s-a gândit de la început. Altfel nu va izbuti. Degeaba toată încercarea. Să desprindă o şină de tablă din acoperiş! Cu ce dracu s-o desprindă? Cel puţin să se convingă. Şi dacă. Dacă ce?

Liniştea nu-i spunea nimic. Foşnetul se apropia, creştea, se-ndepărta, dar cât dura, dumnezeule î Nu se mai termina! Zgomotul locomotivei se împrăştia pe câmp, nu se mai auzea nimic, slab, îndepărtat, părelnic – bubuiturile în pereţii vagonului ca o capcană, ca o ameninţare.

Taca-taca, taca-taca, taca-taca, taca-taca, îi suna-n urechi: te duc-te-aduc, te duc-te-aduc, te duc, îi duc, îi duc, îi duc, îi duc… Cu ce-ajung la cârlig? îi duc… duc… duc… duc., duc… Bezna cădea din cer, din stele, şi din beznă, ca o bură, ca un praf umed şi rece, roua, jilăveala nopţii, umezea totul, începeau să-i clănţăne dintâi, doamne, dumnezeule! Cârligul! Cârligul! Cu ce salt cârligul?

Se încordă să-şi stăpânească clănţănitul dinţilor. Atunci avizi vocile. Bolboroseala groasă ca un vaiet, o groază… Cârligul! Cu ce salt cârligul? Căută locul. Da, aici trebuie să fie! Ştanga de la frână. Graba-i dădea curaj.

Nu mai simţea nici un fel de frică, panică sau nelinişte. Era atât de bucuros, atât de mândru de sine. Se putea mândri şi Irina. Şi meşterul. Încleştă pumnul în mânerul tijei metalice şi trase stârnind o amestecătură de sunete. Se lăsă cu coatele pe genunchi. Smunci de-l duru pieptul. Locomotiva ţipă ascuţit, prelung şi tremurător, anunţând apropierea de pod. Crispat de efort dar vesel şi zănatec, descoperea puterea aceea din el de-a face ce voia. Viteza se micşoră. După zăngănitul asurzitor produs de trecerea peste pod, trenul avea să frâneze, pilotând la curbă înainte de intrarea în pădure, după care, tăind-o drept, avea să-şi recapete viteza, iniţială. Era momentul cel mai bun.

Se agăţă de-un tampon, sprijinit cu cealaltă mână în tija metalică. Aşteptă în cumpănă, dezechilibrat, gata să cadă, la capătul scăriţei înguste care urca la hulubăria de scânduri cocoţată deasupra vagonului. Aştepta încordat. Inima-i bătea să-i sară din piept. Nu vedea dar auzea bocănitul ritmic al cizmei neamţului în podea. Explozia reflectorului de la capătul podului îi răni ochii. Răzuind întunericul, salva de lumină reteză cizmele neamţului, proiectându-le pentru o clipă, urieşeşte, în rotirea ei hiperboreană, şi se şterse prăbuşind întunericul şi mai dens deasupra lui.

Miluţă mai săltă o treaptă căutându-şi cu spinarea un sprijin stabil. Vedenia spectrală, despuiată-n lumină şi-ntunecată la loc, îl trăgea-n sus ca un miraj. Neamţul, un tip, probabil, înalt şi slăbănog, judecind după cizme, cânta dintr-o muzicuţă de gură cu destulă pricepere şi bătea tactul, ritmic, cu călcâiul. Gândul că avea să se agaţe tocmai de cizmele acelea şi să trimită în hăul podului, strivit de barele metalice, trupul unui meloman, îi dădu un şoc. Simţi vibraţia roţilor trenului şi călcâiul cizmei izbindu-i dureros diafragma. Nu doream asta! jur pe dumnezeul meu că nu doream asta, gândi. Altă alegere însă nu avea. Încă o clipă de ezitare, şi totul e pierdut. Dacă pierde momentul podului, va fi el însuşi un om mort, şi-odată cu el… odată cu el…

Simţi exasperarea celor închişi care stăteau la pândă dincolo de pereţii cuştii de lemn aşteptând gestul lui salvator, aşteptând să-şi învingă sila de sine, slăbiciunea şi prejudecăţile sentimentale, moleşitoare şi nefaste care n-aveau ce căuta în momentul acela, căci exact în momentul acela vagoanele din capăt huruiau greoi pe pod, făcând să clănţăne barele metalice, şi vagonul lui se apropia vertiginos de conul orbitor de lumină, parcă se pulveriza în explozia aceea, orbitoare. Drugul de oţel îl stingherea, dar n-avea ce face, cum n-avea ce face nici cu dorinţa lui de-a asculta mereu, legănat de goana trenului, cântecul atât de curat că închise ochii să nu zărească-n cădere faţa cântăreţului, care încă mai plutea pe valurile visului şi ale valsului, ridicat în picioare deasupra podului să privească-n beznă imaginile despuiate de degetele oarbe şi pârjolitoare ale reflectorului. Gata! Acum! îşi spuse. Se agăţă fulgerător de cizmele santinelei, trăgându-le-n jos, peste capul lui, ca şi cum ar fi icnit să zvârle din spate un sac ce-l incomoda. Muzicuţa căzu lovindu-l peste ureche cu tăişul ei ca de piatră, şi-n clipa aceea, simţind vijâitul corpului lunecând prin aer, avu impresia că ţipătul de groază care se auzi era ăl lui, scos din el, din măruntaiele lui răscolite. Fu gatagata să i se facă rău şi să se prăbuşească şi el peste parapet.

— Meştere, strigă lipit de scândurile vagonului, îmbrăţişând muchia metalică să nu cadă.

Strigătul lui în vacarmul nopţii răsună ca un hohot de plâns.

— Pregătiţi-vă să săriţi! Vă deschid uşa!

Izbi stângă-n acoperişul vagonului, apoi se târî pe coate şi genunchi cu senzaţia ascuţită, care-l înnebunea, că arcadele podului vin peste el, să-i trăsnească fruntea. Se prăvăli moale, ameţit. Sub pleoape-i săreau aşchii de metal ca de la un polizor. Din vagon meşterul strigă ceva, dar nu putea înţelege. Vocile se îngrămădeau şi se-nmulţeau, silindu-se în fierbinţeala momentului să se caţere unele peste altele. Timpul se-nvolbura cu o viteză chinuitoare. Mişcările lui încete, pline de precauţie şi spaimă, i se păreau că se succed într-o infinitate de timp. Palmele arse de asprimea metalului căutau siguranţa unui echilibru. Picioarele-i rămaseră agăţate pe creasta bombată, mâna stângă şi cotul într-o încordare supraomenească sprijinite-n streaşina vagonului. Faţa spânzurată-n gol. Cu dreapta, ţinând ştanga cu mânerul în jos, căuta să apuce ciocul metalic, ţâmburuşul, ca o creastă slobozită în cuibarul uşii masive ce rula pe şenile şi avea să fie trasă dinăuntru, de prizonieri.

„Sări!” auzi o voce, şi-ntr-un soi de uitare de sine, sări.