Capitolul 9

ALERGARĂ LA DEPOU ŞI SE PUseră pe lucru. Ce încărcau pe-o parte ceilalţi, cu santinelele nemţeşti, în vagoane, conform ordinului, ei, pe de altă parte, cu băieţii de la sculărie, deseărcau.

Toate piesele principale erau scoase din vagoane şi îngropate în spatele depoului, sub stiva de zgură.

Lucrau îndârjiţi, încordaţi, pe muţeşte. Santinelele, cu armele la piept, mişcându-se automat de ici-colo, supravegheau cazna celor care se speteau scoţând fierăria din ateliere. Un lăcătuş băgat sub vagoane, întins pe linii, cu burta pe traverse, îşi sălta capul, nevăzut, şi-i supraveghea pe nemţi. Unu-n vagon opera cu ranga. Dezbătea o scândură, două şi sculele „se scurgeau” în braţele lor ca aurul dintr-o visterie. Totul era chestie „de iuţeală”, cum spunea badea Ghiţă, şi de nebăgare de seamă.

Cocârjat, cu lada de chei franceze în braţe, n-auzea decât paşii lor în urechi şi gâtlejul lui, ca o locomotivă sub presiune.

Se strecură prin gard. Ascultă. Nu se-auzea nimic.

Aruncă, icnind, lădiţa. Se-ndreptă să răsufle.

— Ce-o zvârli aşa! îl luă la rost Ghiţă Todireanu.

Stătea aplecat lângă stiva de zgură şi scotea o aşchie din palmă. Cămaşa aruncată neglijent pe el atârna răsfrântă din pantaloni, lăsându-i bustul gol.

Miluţă îşi aminti valul uscat de căldură arzătoare de pe locomotivă. Strigă repede, disperat:

— Unde-i Irina?

— Ce-i cu Irina! Ce ţi-a venit?

— Unde-i? repetă îndârjit, cu urechea ciulită, rotindu-şi ochii în toate părţile.

— Ce-i? chicoti Todireanu.

Se opri din râs. Îl privi, înălţând, mirat, sprâncenele.

Miluţă se încruntă. Nu-i mai era ruşine, uitase de toate, c-un huruit greu în cap. Îi auzea alergând prin zgură şi pietriş. Ocupând intrările şi ieşirile. Cum se uita, răzbind cu privirile dincolo de garnitura trenului, văzu faţa ei uimită şi speriată, cu gura deschisă, gata să ţipe. Cuprins de spaimă, împiedicându-se într-o traversă, făcu doi paşi spre muncitorul care-l învăţase meserie:

— Dacă mă refuză, sunt pierdut.

— Ce-i cu tine?

— Vreau s-o iau! Să mă-nsor cu ea!

Aerul mirosea dulce a parfum de levănţică.

— Acum ţi-ai găsit?! Eşti nebun! se cruci meşterul şi-i dădu una-n spate, să-l trezească. Hai! Repede! Ne prind nemţii!

— Nu ne prind. Dacă am scăpat o dată, nu ne mai prind. Spune-mi…

— Ce să-ţi spun?

— O aştept de dimineaţă, mărturisi băiatul. De anu trecut, toată, ziua, şopti ridicând faţa învăpăiată, şi-l privi cu o expresie ciudată de bucurie, parcă l-ar fi aşteptat tronul Angliei. De ce nu vorbeşti? Ei! se încruntă. Ce-i cu dumneata, meştere?

Săltând din umeri luă aerul grav al unui bărbat gala să dea cu pumnii.

— Te opui? Nu vrei să mi-o dai pentru că sunt urmărit! îşi găsi el cu greu cuvintele, şi, pipăind cu degetele nasturii salopetei legaţi cu sârmă, se crispă şi rămase eu ochii holbaţi la goliciunea de pe faţa bătrânului.

— Sunt după gard, şopti cu gura iască un tânăr cu capul gol, trecând, în fugă, pe lângă ei. Vin!

— Ce facem?

— Fugi! strigă meşterul, şi păru că se gândeşte adânc la ceva. Nu pe acolo.

— Dumnezeule! Dar vin! aproape că se-năbuşi el.

— Fugi!

— Şi dumneata?!

— Eu rămân să-i ţin pe loc. Fugi la Irina. La-o prin canal.

Era o nebunie tot ce se-ntâmpla, nu se mai întâmplase şi n-avea să se mai inlâmple niciodată. Îl trecură fiori din creştet până-n tălpi. Dacă nu gâfiia ca e locomotivă, era numai de frică să nu fie auzit.

O găsi singură, în baie. Se uită la ea şi uită de frică. Era prima dată când o surprindea aşa, când îi putea vedea sinii nici cât gutuile, şi-i putea urmări mâinile clăbucite de. Săpun lunecând tot mai jos pe sidefiul pielii de scoică. Se-mlădia răsfăţată şi înfăţişarea ei era de fetiţă inocentă, care nu-şi dădea seama de nimic, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic – nu era vorba de urmăritorii lui, de taică-su, tatăl ei, al Irinei, rămas acolo. De celălalt meşter, moş Ţureanu, fugit în pădure, de toţi câţi erau hăituiţi, ameninţaţi -, privirile îi erau când reci, dispreţuitoare, când moi, duioase şi dezmierdătoare, chemându-l spre ea şi apărându-l de acea ameninţare urâtă, monstruoasă, cu atât mai cumplită cu cât ţâşnea chiar din el.

— Prostule, îi zâmbi, zăpăcindu-l cu unduirea dulce din glasul ei. De ce dai buzna fără să baţi? Stai nemişcat acolo! îi porunci.

— Vin de la depou! L-au prins pe taică-tu, vru să spună, dar îi pieri vocea.

Apa clăbucită, răspândind mirosul trupului ei, i se scurgea pe umeri în minusculele explozii solare, şi toată beţia aceea lâncedă – în care se legăna şi era şi nu era, cu ceva dureros, nesigur şi înşelător, ca-n vis, neted şi mângâios şi-adânc, ca atunci când, copil fiind, plutea destrămându-se ca păsările – se sfârşi tăios, curmându-i răsuflarea.

Auzi uşa dincolo. Un pas apăsat.

Un cuţit rece îi spintecă pieptul. Apoi prin uşă, prin perete – cum stătea cu spatele lipit de perete, în colţul dintre celălalt perete, îmbrăcat în faianţă, şi uşă – i se păru că distinge răsuflarea obosită, şuierătoare a celui care urcase scările.

— Ssst! duse fata un deget la gură şi-i făcu semn să stea acolo, nemişcat.

Uşa pocni, lovindu-l în umăr, şi-n clipa aceea o auzi pe Irina ţipând. Era un ţipăt scurt şi ascuţit, de spaimă şi ruşine.

— Ah!

— Te-n mă-ta, putoare! mugi bărbatul lat, apăsat, şi, lăsându-l fără echilibru pe el, pe Miluţă, strâns între perete şi uşă, se retrase de-a-ndăratelea, bocănind greoi.

Totul se prăbuşi, cu ecou, în liniştea albă din jur.

— Închide uşa! Uşa! strigă Irina.

Vocea îl lovi cu violenţă, dureros, crispându-i întregul corp. În mod inexplicabil, izbucni în râs. Râse cu ochii închişi, scuturându-şi umerii pân-o simţi pe ea udă şi goală lângă el astupându-i gura cu palmele.

— Te-ai scrintit?! Ce-i cu tine?

— Heraus! Schnell! urlă Erika pe scări, şi trânti uşa de la apartament cu atâta putere, că se zguduiră pereţii.

— A plecat! Ufff! făcu Irina palidă suflând zgomotos. Ce spaimă am tras! Uite cum tremur!

— Te-am aşteptat toată ziua. Unde-ai fost?

— Am fost… Să nu ne audă Erika! M-a trimis tata să-l caut pe moş Ţureanu şi nu l-am găsit. Tu nu ştii unde-ar putea fi?