Capitolul 12

DORMI CEL MAI BUN SOMN DIN vara aceea, acolo-n maşină, cât ţinu drumul şi pe câmp, cât se ocupă doctorul de rănit. În somnul ei pătrunse o vagă zguduire ca un cutremur îndepărtat, foşnirea vântului, mângâietoarea voce a bărbatului pe umărul căruia adormise şi care-i feri faţa cu grijă să nu se trezească, dezlipindu-se şi alunecând de lângă ea, şi-abia când totul se isprăvi şi trebuiră să urce rănitul pe bancheta din spate, o trezi dezmierdător, cuprinzând-o în braţe ca pe-un copil, în văzul bătrânei. Asta ştia. Ştia şi-avea să rămână neşters în ea: starea aceea nemaipomenită de limpezime şi vioiciune cu care se trezise; o senzaţie atât de-mbătătoare de poftă de viaţă în moliciunea aerului, că aproape nu înregistră ultimele preparative pentru transportul rănitului şi nici tragerea la sorţi din cuvintele schimbate între bătrână şi cei doi bărbaţi pe tema locurilor din maşină, unde nu încăpeau cu toţii. Trebuia făcut un al doilea transport. Din ambiţie, s-o încerce pe ea, sau din milă, bătrâna stărui să însoţească rănitul şi să i se îngăduie să-l vegheze la spital până-şi va reveni.

— Trăiesc ca o lunatecă, îi mărturisi lui Tudor în noaptea aceea, Negostina, lăsând capul pe spate şi închizând ochii, ca şi când ar fi privit adânc în sine. Mă arunc în farmecul nopţii ca-ntr-o apă-vie care mă curăţă de uscăciunile zilei. Ţi-aminteşti poveştile cu feţi-frumoşi care ziua sunt porci sau mai ştiu eu ce, şi numai noaptea îşi regăsesc făptura. Sufocată de pielea blestemată care mi-e dat s-o port aici, eu nu voi fi niciodată liberă şi pe deplin eu însămi decât dacă mă voi contopi cu duhul pădurii, cu frunzele, cu iarba, cu pomii. Asta mă va despovăra de toate suferinţele şi pornirile care mă fac să mă port aşa cum mă port… Ca o oaie capie, adăugă alintându-se, brusc înveselită. Am să mă fac pădurăriţă. După război, fireşte.

— Ce idee! se miră Tudor. Cum aşa!

— Ce poate.fi mai fx-umos! Mai curat! Decât să trăieşti în mijlocul naturii! Am visat din copilărie să cresc şi să mingii animale. Să aud goana ciutelor prin tufişuri. Să dau de mâncare’ veveriţelor. Să mă-ntâlnesc cu ursul. Ce zici?

— Ce să zic? Nu ţi-ar fi frică?

— De când mă ştiu nu mi-a fost frică de nimic. Noaptea este prietena mea cea mai bună. De când mă ştiu m-am amestecat şi m-am contopit cu clocotul mare şi-ntunecat al nopţii. Cu vântul! Cu luna. Cu apa izvoarelor. Ştii câte poate învăţa omul de la porni? De la ape şi de la înţelepciunea animalelor? Am să-ţi povestesc odată cum mănâncă ursul ovăz în lapte! Cum se aşază pe fund şi merge de-a târâita adunând cu-amândouă labele spicele mari şi aromate la gură, ca un om. Sau, cum ies la vânătoare bursucii, doi câte doi. Unul se culcă pe spate cu labele desfăcute-n sus, celălalt apleacă porumbul, rupe ştiuleţii tăindu-i cu dintâi de la cocean, şi, după ce-i umple braţele primului, îl rostogoleşte împingându-l până la vizuină. Aşa fac aprovizionările de iarnă. Nu-s nostimi? Cum să-ţi fie frică? Numai de oameni poate să-ţi fie frică. De la oameni te poţi aştepta la orice, fără preget. Ursul merge pe potecă după zmeuriş, cu capu-n jos, clătinându-se şi mormăind în legea lui. Parcă spune-o rugăciune sau 51 ceartă pe Dumnezeu că i-a dat atâta foame. E-atât de concentrat în meditaţia lui, că, dacă te nimereşti în cărare şi ai curajul, te dai la o parte, şi el trece pe lângă tine fără să te observe. Când trece, dacă ai şi mai mult curaj, îi dai una în spate şi-aşa se sperie, c-o rupe la fugă. Nu-i fantastic? Cum să te sperii!

Vorbindu-i lui Tudor de visurile ei cu păduri, străbătute de boncăluitul cerbilor şi de grohăitul mistreţilor sălbateci, Negostina se gândea la nopţile singurătăţii ei. La toate nopţile intrate în sânge, rămase în simţuri ca o drojdie amară şi-nmiresmată, atât de asemănătoare până-ntr-un punct, şi-atât de unice, care o ajutaseră să treacă prin timp ca printr-o apă vrăjită. Nopţi care-o înfiorau până-n cel mai tainic loc al trupului ei făcut să zburde şi să se zbenguie ca vântul ce i se ghemuia roşcat la picioare lingându-i genunchii şi-ncălzindu-i coapsele pline. Nopţi cu stele albe înflorite-n crengile de măr, boltite deasupra capului, scuturându-şi pulberea de argint curat şi de pirită drept în sângele ei ostenit de aşteptare. Cerurile, încărcate de nori ca nişte mări de ceţuri, cădeau fără contenire în ca, cum cad ploile peste pământurile nisipoase, îndrumându-i viaţa pieziş, după luceafărul nopţilor şi toanele lui. Veneau din miazăzi şi din miazănoapte, fumegătoare de bură şi rouă, strivite de greutatea prea mare a tainelor lor, şi-o căutau alegând-o dintre toate fiinţele, dintre toate pământencele, numai pe ea, umplându-i rădăcinile cu seve, arome proaspete şi vânturi nebunatece. Ziua trăia în aţipeală, simţindu-se seacă până-n subţioara picioarelor, într-un fel de amânare, şi, pe neaşteptate, cum trecea ceasul de prohod şi de risipă de catedrale mistuite-n pârjoluri reci şi seara cernea ceruri de fluturi albaştri şi cenuşii peste pământ, în sângele ei tânăr în vi au jerbe de foc, se desfundau peşteri de doruri şi erupţii de lumină izbucneau, răspândind-o.

Bătrâna o pândea cu ochii ei stinşi, răniţi de îndelungată văduvie, urmărind-o şi când nu era cu ea, suflându-i în suflet şi când nu era alături.

Asta era forţa şi neodihna ei.

— Adevărul e că te-aşteptam. Mărturisi Negostina răzbită de sinceritate, înfiorându-se de singurătatea nopţii, simţindu-l alături cum nu mai simţise nici un bărbat, apucându-l de braţ şi zicându-i încetişor: „Şezi!” ca şi, când i-ar fi dezvăluit întreaga taină a nopţilor şi vieţii ei, şi el stătu o clipă să cântărească acest gând care-i punea într-o altă lumină existenţa, şi se lăsă moale lângă ea, în griul jilăvit de rouă, cu totul în stăpânirea tinerei femei rămasă cu ochii închişi lângă el, respirând uşor şi prelung, ca-n somn.

— Adevărul e că, fără să mi-o spui, trebuia să spun eu înainte asta.

— Născoceşte altă minciună dacă vrei să nu mă necăjeşti, îl dojeni ea.

— N-am ce născoci, se dezvinovăţi el, cu toate că eu sunt altă fire, cu alte apucături şi metehne, recunosc. Apucăturile şi metehnele pe care ţi le dă oraşul. Libertatea mea e să respir aerul şi colbul din biblioteci şi să mă simt stăpânul naturii cercetând muzeele. Nu ştiu dacă mă poţi înţelege, dar şi eu sunt sătul, îi declară Tudor. Toată ziua, diplomaţie, alergătură, bătaie de cap şi hărţuială, pentru ce? Războiul aduce şi această calamitate. – pe lângă distrugerile materiale şi crimele propriu-zise, ca orice alunecare spre tiranie şi violenţă – calamitatea siluirii logicii. Trebuie să fii om turnat din material tare ca să-ţi păstrezi capul pe umeri. Noroc că generalul nu-i contaminat în aşa măsură de fascism ca să nu judece. E un tip manierat, inteligent, cu studii la Saint-Cyr. Mi-am dat seama că au de gând să se retragă, pentru că i-am văzut că umblă după vite, şi pe urmă am şi eu informaţiile mele. De asta am dat acel bal. Am dat un bal în cinstea generalului şi am avut o lungă convorbire cu el. „Am auzit că ne părăsiţi, domnule general”, i-am spus. „N-o să-mi spui că arboraţi steaguri îndoliate după noi”, mi-a replicat vexat de politeţea mea exagerată, sau poate de formula pe care o alesesem. „Nu, de ce să mint. Asta nici măcar în glumă, i-am spus. Ce mă îngrijorează e că aţi dat ordin să fie distrus podul care leagă oraşul nostru cu restul ţării. Cum se poate aşa ceva, domnule general?” îmi permiteam să-i ţin acest mic logos, pentru că el ştia că eu mi-am făcut studiile în Germania, vorbeam cu el nemţeşte la fel de bine ca el şi ştia, i-am spus de la-nceput că nu fac politică etc., etc… „Poporul care a dat atâţia poeţi şi muzicieni, umanişti, să recurgă la mijloace atât de barbare, să distrugă un oraş care şi-aşa a suferit destul din pricina războiului…” „Bine, dar aici vin ruşii”, mi-a replicat el. „Ruşii vor veni şi se vor duce mai departe să continue războiul, i-am spus eu, dar noi vom rămâne cu ruinele. Eu sunt arhitect, domnule general, vreau să apăr ce s-a construit înaintea mea, dacă nu pot eu însumi să construiesc!” „Socrul meu a luptat la Mărăşeşti, mi-a spus generalul şi-n mod cu totul inexplicabil pentru mine a zâmbit. Soţia e descendenta unei familii nobiliare din Schonau.” „E un castel la Schonau, i-am spus. L-am vizitat.” „Acolo a copilărit soţia mea, mi-a spus generalul întunecându-se brusc, şi s-a ridicat de la masă. Bine, a consimţit. Oraşul va fi cruţat. Mijloacele şi căile de comunicaţie nu le pot însă lăsa. Ar însemna să mă spânzur pe mine.” „în cazul ăsta, i-am spus, îl spânzuraţi pe unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai dumneavoastră.” „La cine te referi?” m-a întrebat el. „La domnul căpitan Dimitriu, i-am spus. El e autorul podului de la intrarea în oraş. Legătura noastră principală cu restul ţării ar dispărea, şi nu numai atât, i-am atras atenţia, podul construit de domnul inginer Dimitriu e o operă de artă!” „Ştiu, mi-a replicat, dar această opei’ă de artă nu-l mai interesează pe compatriotul dumneavoastră. Domnul inginer Dimitriu are alte ambiţii şi proiecte.”

— Cum aşa! Ce-a vrut să spună cu asta?

Abia atunci avu senzaţia, ca sub un duş, că s-a trezit de-a binelea.

Îl privi mirată, intrigată, aşteptând.

— Asta-i! Tocmai asta voiam să lămuresc şi eu. „Cum asta, domnule general? Vorbiţi-mi mai desluşit.44 „Bine, fie, acceptă generalul şi mă privi în ochi. Prietenul dumitale… şi nu văd ce te-ar împiedica şi pe dumneata să-i urmezi exemplul, mi-a spus, vine cu noi. Nu mai vrea să rămână-n ţară.”

— Ah, asta era! se dumiri ea. De asta nu mi-a scris un rând! De asta n-a dat un semn de viaţă de-atâta timp! De asta…

— Nu ştiu dacă de asta, îi temperă el tirada, şi glasul lui părea să spună eu totul altceva. Ei, bine, trebuie să-ţi spun… voiam să-ţi spun din capul locului, dar m-a inhibat bătrâna, prietenul meu, mai exact spus, fostul meu prieten, a alunecat pe un povârniş fără întoarcere. Fanatismul dintotdeauna împotriva bolşevismului l-a sudat atât de puternic de idealul lui Hitler, încât acum nu se mai poate desprinde. La Antonescu e onoarea de militar care-l ţine în orbita lor, la Tom sunt sentimentele anticomuniste şi orgoliul lui de constructor. E convins că hitleriştii, aruncând în balanţă ultimul argument, arma secretă, vor câştiga partida şi prin ei el va domina epoca cu geniul său tehnic.

— E nebun!

— Sigur că da. Din păcate. În loc să m-asculte, să-l asculte pe tata, politician cu experienţă, om de conduită şi de clarviziune, legat de anglo-americani, legat de francezi şi cu antene în mişcarea subterană, patriotică…

— Ce-i cu tatăl dumitale? Ce amestec are?

— Ce-ar fi să-ncerci să nu-mi mai spui dumneata? N-ai idee ce rece o spui! Sau asta-i o armă cu care vrei să mă ţii la distanţă? Ascultă! E-o figură bătrânul! Nu mai e profesor, dar n-are nici o importanţă. A semnat împreună cu nişte scriitori şi universitari o scrisoare împotriva războiului şi l-a gratulat Antonescu c-un picior în fund. Scos de la catedră, pus la index, ras, ce mai, pe toată linia, rechiziţionat. N-are importanţă. Bătrânul, însă, aşa cum e, boem şi mic-burghez, a dovedit că e încă cineva! Că are cap zdravăn pe umeri! He-he, deloc laş, deloc… Şi-n ce timp! Gândeşte-te, în ce timp! Cine poate înota împotriva curentului, indiferent dacă se menţine multă vreme la suprafaţă sau curentul îl trage la fund, e cineva!

— Spune-mi… bine… lasă, se precipită ea. Îmi vorbeşti altă dată de tatăl dumitale…

— Iarăşi?!

— De tatăl tău, scuză-mă, dar spune-mi acum, spune-mi ce-i cu Tom.

— Din prima clipă. De cum te-am revăzut, am vrut N să-ţi spun, dar n-am putut. Pe urmă, credeam că ştii oricum. Se vedea pe tine.

— Ascultă! şopti ea, înfiorată. Ce s-a-ntâmplat?

— Am la mine ceva care-o să te convingă şi să te, lămurească mai mult decât vorbele mele.

Zgomotul îndepărtat al unui motor vibrând în liniştea nopţii ca o izbitură plină şi surdă li se răspândi, la amândoi, în tot trupul. Negostina simţi cu urechile, cu nările, cum vibrează aerul.

— Poftim! Vei citi acasă în linişte, spuse el. Asta-i mâna destinului. Un argument în plus să mai rămâi cu mine.

— Nu se poate. Nu, nu, se feri ea cu plicu de la el în mână. Trebuie să plec.

— Trebuie, desigur, dar nu chiar acum.

— Să fugim şi noi.

— E-o prostie. Şansele sunt egale peste tot. Nu te mai gândi la nimic.

— Ah! ţipă ea, şi-şi astupă urechile, strângându-şi capul între palme, îngrozită.

— Nu-i nici un motiv să te temi.

— Spui asta ca să mă umileşti.

— Nu. De ce? Toate vor trece şi-o să te simţi minunat. Dă-mi, te rog, mâna. Ai mâini de pianistă. Trebuia, în loc să-l fi găsit pe bunul meu amic, să te fi făcut pianistă, ori dansatoare, ori o mare actriţă. Eşti făcută pentru asta.

— Prea târziu. Pădurăriţă o să mă fac.

— Şi-o să devii soţia mea. Toată viaţa mi-am irosit-o căutându-te şi aşteptându-te. Acum nu-mi mai scapi. Eşti a mea. Şi-o să fii a mea pentru totdeauna…

Se trezi strânsă în braţe. Sus, undeva în înălţime, se auzea sunetul metalic al avioanelor, zvâcnet continuu, dar jos. Pe-aproape, atât de aproape că închise ochii, răbufniră mătăsurile vintului ce i se încolăciră ca nişte vrejuri la picioare, înfiorându-i gleznele. Crezu că are să se sfârşească de ruşine şi indignare, dar nu se întâmplă nimic, trăsnetul şi tunetul se mutară în altă parte, şi, când deschise ochii, văzu faţa lui dilatată, şi întunericul se prăvăli iarăşi peste ea.

— Tom, tinde eşti? şopti, şi-şi dădu seama că-l strigase cu numele lui bărbatu-său.

Îl auzi mişcându-se liniştitor, în ceaţă, venind spre ea parcă departe, de la capătul pământului răscolit de bombe, stând din clipă-n clipă să se surpe şi el odată cu pământul. Când se opri şi-i zări faţa ascuţită şi bărbătească smulsă negurilor şi spaimei de vâlvătaia rece a lunii, un sentiment brusc de recunoştinţă o năpădi şi nu se feri când el o atinse cu mâinile. Tudor o trase spre pieptul lui, uşor, abia simţit, dar energic, vrând s-o apere cu trupul lui mare şi puternic, iar ea se strânse sălbatec în el înfigându-şi unghiile, şi seinei rugător:

— Spune-mi ceva.

— Te iubesc! şopti el grăbit, şi-i strivi faţa cu faţa lui aspră, ţepoasă, căutându-i gura cu lăcomie.