Capitolul 13

DIN CEI APROAPE ZECE MECANICI de locomotivă şi fochişti „sechestraţi14 de hitlerişti în retragere, închişi în vagonul de vite cu intenţia să-i transporte în Germania sau să se folosească de ei pe drum în lipsă de altă mână calificată, pe care Miluţă reuşi să-i elibereze, doi îşi frânseră picioarele, ca şi el, în cădere, unul se strivi de pod şi trei fură ciuruiţi de gloanţele santinelelor. Ghiţă Todireanu scăpă doar cu hainele sfâşiate şi mici zgârieturi şi vânătăi pe faţă, braţe, umeri şi mâini, cum se rostogolise pe povârniş strivind pietrişul şi se tăiase în cioburile şi gardul de sânnă ghimpată împrejmuind fâneaţa de sub taluzul căii ferate. Miluţă putea s-o păţească cel mai rău. Să-şi piardă echilibrul, cum s-aplecase cu sângele-n cap şi golul negru, huruitor, de dedesubt, despicat în traverse şi frontoane metalice. Dacă s-ar fi rostogolit de la-nălţimea aceea, strivit de bare, praful s-ar fi ales de el. A fost cel mai norocos dintre toţi. Sărind, în panica şi fierbinţeala momentului, nu din uşa yagonului sau de pe seară, ca ceilalţi, ci de pe acoperiş, se alese, în cădere, doar c-un picior fracturat şi-un braţ scrântit din umăr. Dacă trenul ar fi avut viteză, murea sau se stâlcea rău, dar, şi aşa, de la înălţimea aceea, cu ce forţă se rostogolea, avusese mare noroc scăpând atât de uşor. Înfierbântat cum era, în primele clipe nici nu-şi dădu seama ce i s-a-ntâmplat. Se ridică să alerge tupiluş făcând saltul spre o tufă, căci auzise încă din aer, în timp ce cădea, pârâitul automatelor. Atunci căzu, trăsnit.

Nu se trezi decât la spital.

Fu tentat, în prima clipă a dezmeticirii, să-şi amintească,; pas cu pas, totul, dar simţi că i se face din nou rău şi renunţă. Voinţa lui era să iasă la suprafaţă, să urce din acea risipire buimacă şi să se agaţe cu toate puterile de realitate. Auzi o uşă în apropiere deschizându-se, ‘ mişcare de trupuri, glasuri şoptite şi, fără să i se precizeze impresiile, se prinse cu mâinile de stinghia patului cu intenţia să se salte. Muşcătura violentă, până la os, din umăr, îl făcu să renunţe. Ridică numai capul. Zări atunci ca prin sită, şi mai mult bănui după răsuflare, chipul maică-sii aplecându-se spre el, un alt chip necunoscut, figură severă şi aspră, cu două tăieturi adinei în obraz, probabil medicul, şi încă pe cineva, o siluetă cunoscută, familiară, ‘ dar neprecizată ca identitate, care rămase după uşă, după ce se închise uşa şi ceilalţi se profilară dar în lumină: într-un soi de alint, de siguranţă a salvării, ştiind că răul s-a-ndepărtat şi nu-l mai aşteaptă decât dojana delicată şi blândă a mamei, închise ochii, văzu nişte pete negre printr-o vâlvoare incandescentă ce cădeau zvâcnind ca nişte mogâldeţe împuşcate într-un panopticum de tir. După adierea molatecă de salcâm înflorit, o recunoscu pe Irina.’ Mirosurile celelalte, persistente şi neplăcute ale spitalului, ‘ năvăliră din toate părţile, ca un vânt amestecat cu praf înecăcios şi fum de smoală clocotită şi-i şterse din nări savoarea Irinei, dar el ştia că-i acolo, după răsunetul trezit în el, înglobând sensul tuturor lucrurilor dorite şi al acelui răsfăţ prelungit.

— Să nu mai faci asta. Puteai să mori. Îl dojeni stins, cu glasul ei curat, mama.

— Au scăpat toţi?

— Toţi, îi şopti la ureche, cald, Irina, şi mâna ei îi atinse fruntea, înfiorată.

Deschise ochii şi-o sorbi toată vrând să-şi salte faţa şi să-i simtă buzele, dar se sfii de prezenţa mamei.

— Şi meşterul?

— E pe culoar. Vorbeşte cu doctorul.

— Şi ce spune?

— Nimic. Că n-ai nimic, îl linişti fata şi-l mângâie întruna cu amândouă mâinile, ştergându-i sudoarea de pe tâmple.

— Nu. Bădiţa Ghiţă, preciză el.

— Ce să zică? Ce zic toţi. C-ai fost grozav. Nici nu-şi pot reveni. Nu-nţeleg cum ai reuşit şi cum de s-au salvat.

Un geamăt din fundul salonului căzu ca o pasăre împuşcată. Aşa află de drama lui moş Ţureanu. Mama îi povesti ceea ce avea s-o audă apoi zile şi săptămâni întregi povestind, oricui şi oricând, în delir, sub imperiul şocului trăit, care-o urmărea cu îndărătnicie.

— Dragu mamii, eu am avut un vis, dar nu l-am spus la nimeni. Am visat trei curve de muieri, să mă ierţi că vorbesc aşa, dar aşa am spus la toată lumea, cine a stat să m-asculte. Trei curve de muieri voinice, două-mbrăcate-n alb şi-a treia-n negru, şi toate s-au repezit să mă bată, şi m-am zbătut să scap, şi de cele două-mbrăcate-n alb am scăpat, dar cea mai mică dintre de, îmbrăcată-n negru, m-a pus la pământ şi m-a bătut. M-a bătut de m-am sculat toată neagră pe faţă. N-am spus la nimeni şi n-a văzut nimeni, dar eu eram toată neagră. Toată ziua aceea am umblat neagră. Am ieşit în oraş cu Negostina, ne-am dus la Crucea Roşie, pe urmă pe câmp, şi eu eram neagră, neagră. Mi se usucă sufletul când mi-amintesc de ce-am visat. Tot, tot, tot. Tot ce-avea să se întâmple. Cum mergeam cu Negostina spre câmp şi, când mă uit, nu mai era ea, erai tu, da asta n-a fost nimic. Mergeam, ne grăbeam să trecem liniile ferate pe la rambleu şi-ncă-ţi spuneam: „Măi băiete, fii atent!” Când, apare un marfar din faţă, da venea încet. Am întors capul să văd ce faci, neagră cum eram eu, da tu nu mă vedeai, şi-ntr-o clipită, când am trecut dincolo de linii, din partea cealaltă a ţâşnit fulger un tren rapid. Locomotiva cu ochiurile aprinse te-a luat pe sus, ca pe-o sfârlează. Văileu, te-a luat în bot, şi uite aşa te-a dus din gară, că m-am repezit pe linie după tine, până dincolo de pod, unde-a intrat dihania-n curbă şi te-a zvârlit într-un pom. M-am trezit de spaimă şi auzeam locomotiva glăsuind în graiul ei de fier, trecând prin mine cu tine-n botul maşinii. Visul ăsta l-am avut, cu cele trei afurisite de muieri care m-au luat la bătaie şi m-a dovedit şi m-a pus jos cea îmbrăcată-n negru, şi din asta am plecat a doua zi cu Negostina pe câmp, neagră de supărare, de ea nu m-a-ntrebat nimic, n-a văzut nimic şi nu i-am spus nimic. Pe tine te-am lăsat dormind acasă, da mă gândeam ce-i mai păţi şi eram neagră toată, abia mă mai ţineam pe picioare. Aşa-m ajuns şi-aşa-m început lucrul. N-a fost însă nimic până n-a ridicat Negostina capul şi nu l-a văzut venind. Venea ca la moarte, şi eu seceram aplecată cu moartea-n mine, şi când mi-a răsărit şi mie în lumina ochilor, am crezut că-i frate-tu Toma sau Alexandru, scăpat din lagăr. C-am primit odată cu lucrurile lui, printre zdrenţele rămase de la el, scrisoarea pe care-o ştii, pe care-a scris-o înainte de evadare, şi scrisoarea de la stricata aceea, pe care poate n-a apucat s-o citească nici el. De la ea! Auzi ce inimă de câini turbaţi să trimită scrisoarea aceea odată cu hainele şi rufăria lui, punându-mă să, semnez de primire! „De azi-dimineaţă plâng toi timpul11., seria jidovcuţa de unde scria ea, cum o fi ajuns unde-a ajuns, când Alexandru o credea trecută prin crematoriu! „Mă rog la Dumnezeu să fii sănătos. Am fost cu mama acum la o biserică italiană şi le-am spus de ce e vorba şi mi-au dat tămâie. Mâine ţi-o trimit printr-un om de încredere. Aş avea multe să-ţi spun despre nifhe, cum am scăpat, dar acum sunt preocupată teribil de soarta ta. Eu am ţinut mult la tine. Mi-ai rămas un bun şi iubit prieten. Te-am apreciat totdeauna pentru meritele pe care le ai şi mai presus de toate pentru inima ta. Inimă cum are românul nu mai are nimeni.” Păi da! Că asta l-a şi dat gata! Asta l-a prăpădit! L-am văzut, că se vedea pe el că-i ceferist, mecanic, avea locomotiva băgată-n piele şi-n oase şi când a dat ochii peste cap ca o găină m-am gândit ce-o fi cu tine, dragu mamii, şi-am început să caut semnele visului. Unde loveşte visul? Uite unde-a lovit! De ce-am umblat eu neagră toată ziua şi m-am luptat cu muierea îmbrăcată-n negru! Tu-n altă parte, la pod, pe locu unde-am visat eu, te luptai cu moartea. Mi se usucă sufletul când mi-amintesc cum veneam cu el în maşină şi nu mai credeam că ajunge cu zile la spital, şi-aici, când l-au pus doctorii pe muşamaua de pe masă, şi-a ieşit sora şi-am văzut că-şi frânge mâinile că-i trebuie transfuzie şi n-are sânge şi-am zis că-i dau eu, şi când mi-a luat sânge cu acul şi-am ieşit să rămână de, acolo, fetele acelea, îmbrăcate-n alb, două blondurii taman ca-n visul meu, să facă analiza, să constate dacă se potriveşte cu sângele lui, şi pe culoar am dat ochii cu tine, atuncea mi-a ieşit negreaţa din suflet pe faţă, şi Irina, fata asta, m-a văzut şi-a sărit să mă prindă, că mă duceam în jos, cădeam pe ciment.

— De ce, mamă?

— I s-a făeut rău, explică Irina.

— Credeai că cine ştie ce mi s-a-ntâmplat!

— Şi nu ţi s-a-ntâmplat?!

— Nimic. Un fleac. Bine că i-am scăpat pe oameni!

— Bine c-ai scăpat cum ai scăpat. Ferească Dumnezeu de mai rău.

— Vreau să ies de aici. Unde-i moş Ţureanu?

Se repeziră amândouă speriate şi-l apăsară cu mâinile peste pat să stea liniştit. Faţa Irinei era din nou atât de-aproape c-ar fi vrut s-o muşte de buze. Simţea nevoia să se agaţe de ea poate şi pentru că, pentru prima dată, prezenţa mamei îl stânjenea, Ar fi vrut să rămână singur cu Irina, lăsându-se, fără griji, mângâiat de căldura palmelor ei moi, visând, cuprins de emoţie, şi-nchizând din nou ochii, că ea, cu răsuflai’ea ei, se va apleca şi, eu buzele fierbinţi şi umede, îi va căuta gura.

— Mi-e foame, scânci viclean. Mamă, nu vrei să-mi aduci ceva?

— Ce să-ţi aduc, că am aici tot ce-ţi trebuie, se grăbi mama plină de zel, şi se repezi spre noptiera patului, unde, învelite-ntr-un ştergar curat, se ghiceau bunătăţile aduse.

— Atunci, lasă, o domoli el. Mănânc mai târziu.

— Doctorul spune că trebuie să dormi, să te refaci, îi explică Irina.

— Nu pot să dorm. Stai aici, o rugă el. Aşază-te lângă mine pe pat.

Nu avu nici aşa noroc. Intră doctorul cu sora. Miluţă de cum îl văzu se oferi să dea sânge pentru moş Ţureanu, stăpânit fără preget de sentimentul acela de exaltare şi de bravadă pentru Irina, s-o impresioneze, îneântat că-i impresionează şi pe ceilalţi. Atenţia care i se da şi agitaţia din jurul lui îi făceau bine. După ce chibzui o clipă, doctorul acceptă. Irina şi mama rămaseră pe culoar. Doi infirmieri bătrâni veniră cu-o masă de tablă, pe roţi, îl întinseră deasupra şi-l băgară în sala de operaţii. Pe-o altă tablă-nvelită-n muşama, nemişcat ca un mort, acoperit c-un cearşaf, sta moş Ţureanu. Slăbise atât de mult, că nu-l mai recunoşteai. El, care semăna cu un urs de Dorna, voinic şi plin de cutezanţă, se făcuse acum – sau aşa i se păruse lui – străveziu, ca o umbră. Doctorul se apropie de masă.

— Eşti gata, îl întrebă, şi Miluţă îl auzi îmbrăcându-se cu halatul alb, încet, bătrâneşte, mort de oboseală.

Sora, încă mai obosită decât el, pregătea alături, la o altă măsuţă, instrumentele: seringi, tuburi de sticlă în maţe subţiri de cauciuc…

Să se sprijine în gândul lui de ceva, îşi aminti…

Anul trecut, pe 15 iulie, m-am măritat la Los Angeles, nu din dragoste nebună, cum ai crede, ci pur şi simplu pentru că împlinisem 30 de ani şi, afară de asta, umblam de 9 ani cu acelaşi bărbat însurat, înainte de-a mă găsi şi mărita cu tine, şi de la care nu mai aşteptam nimic. Soţul, închipuieşte-ţi, e irakian! Israelian la origine. Voiam să soluţionez într-un fel situaţia. El e avocat, cam de vârsta ta şi-ţi seamănă puţin. Sinceră să fiu, în afară de tine, n-am prea avut mare noroc… Ar fi multe de spus, dar nu e acum cazul. Acum mă zbat ca prin el, prin cunoştinţele şi relaţiile lui, şi cu ajutorul banilor mei, să te pot scoate din lagăr. Ai încredere că nu mă las până nu reuşesc. Dacă reuşesc vom vedea noi ce va fi după aceea, ţinând cont că sunt acum căsătorită cu el, dar nici dezlegată legal de tine nu sunt…

Se lăsă inert pe masă închizând ochii, împresurat de-o legănare moale şi-un zumzet ca de albine care-l luară pe sus şi-l destrămară în bâzâitul monoton, din ce în ce mai stins şi-ndepărtat.

Adormi cu pumnul strâns.

Era frig, simţea răceala nopţii, muchia ascuţită, zgrunţuroasă ca o ţărână, şi-ntr-o nălucire se trezi pe câmp, în acelaşi loc. Nu mai era maică-sa, era poate Alexandru trântit în mirişte, îmbrăcat într-o bucată de pătură, mânjit de funingine şi cărbune, numai pielea şi oasele pe el. Era când trupul lui moş Ţureanu, când Alexandru, şi-amândoi îl strigau neîncetat:

— Miluţă, Miluţă, nu dormi!

El nu ştia ce să facă, nu se putea ridica de jos şi-i venea să plângă, aproape că-l ura pe frate-su pentru că-l striga şi nu-l lăsa să doarmă. De ce? Nu ştia că n-are ce-i face? Pe Tom să-l strige. Tom să vină. Îl orbeau cu lanternele, capul îi zvâcnea de bătăile dese, din ce în ce mai puternice ale inimii răsunătoare ca un gong.

— Haif scoală! Scoală-te! simţi o mână pe umăr.

Umărul lui tresări, şi parcă începu să plutească. Tot trupul se crispa, şi, ciulindu-şi urechea să audă comanda şi puştile descărcându-se dintr-o dată, auzi vocea mamei:

— Scoală-te, Miluţă! Trezeşte-te!

— Nu pot! şopti, şi, mişcându-se greoi, alunecă pe marginea mesei metalice.

— A venit Tom.

„Hei, băieţaş!” auzi vocea lui Tom, şi încercă să se ridice.

Lampa era aprinsă.

Lângă el stăteau Negostina şi maică-sa, în picioare. Tom, pe un scaun, îl privea, şi el se frecă la ochi şi-l văzu ca printr-o sticlă aburită.

— L-am visat pe Alexandru, spuse, şi nu ştia dacă visa în continuare sau era treaz.

Tom nu se mişcă. Nici nu tresări. I se păru slăbit, îmbătrânit – poate din pricina bărbii ţepoase -, îmbrăcat negli jent, dar în acelaşi costum, în aceeaşi tunică – fără decoraţii – cu care-l văzuse – deci nu se înşelase -, parcă venea sau mergea la un bal.

Îl văzu limpede, liniştit, fără groaza din vis, dar cu aceeaşi buimăceală ce-i înceţoşa creierul, dându-şi seama că de fapt numai el îl sărutase pe frate-su. Tom doar îşi atinse pe-o parte şi pe alta obrajii fierbinţi şi ţepoşi de faţa sa, lăsându-i în nări un miros puternic de alcool, parf um şi tutun.

— Ajunge! Suficient! pâlpâi o voce slabă undeva deasupra lui.

Un miros nesuferit de iod şi cloroform îi umplu nările şi-l făcu să se subţieze şi să se clatine cu masă cu tot.

— Te iubesc, şopti speriat şi se lipi în derută de trupul Irinei, simţindu-i ameţitoarele forme, prelungi, rotunde şi tari.

— Nu cumva pleci?

— Nu.

— Putem pleca amândoi.

— Nu.

— Lasă, mamă, du-te şi te culcă.

— Bine-bine, odihniţi-vă!

— Hai, mamă!

Capul mecanicului zăcea, cu ochii micşoraţi şi pupilele sticloase surpate în valul de albeaţă, atât de aproape, că-l putea atinge. Îşi privi braţul legat cu-o fesă neagră, ca o banderolă, cu acul înfipt. Rămase lungit pe spate, nemişcat, cu faţa-n sus, privind în tavan.

— Pulsul!

— O sută douăzeci…’

Tavanul se surpă într-o zvârcolire spasmodică. Puzderie de pete galbene, portocalii, roşii şi albastre veniră peste el. Tencuiala plesni, se bulbucă feeric şi se-mbucă în pâlpâiri rotunde, misterioase, închipuind un cer alburiu.’ Totul se roti prăbuşindu-se fără să-l atingă, jucând în fulgerări fantastice, scăpărând în revărsări de sânge, în irizări şi reverberaţii sonore adunate în izbiturile unei inimi care se-ncăpăţâna să trăiască bătând din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai plină de voinţă…