Capitolul 14

NEGOSTINA VENEA SPRE CASA încet, istovită şi puternică, purtând în ea toată pacea şi armonia nopţii, convinsă că-n ea se petrecuse ceva fundamental şi simţurile ca şi mintea ei luaseră alt curs. Îi era numai teamă de ce avea şi de ce putea pierde. Faţa îi era arsă, mistuită, fruntea rece şi ochii înroşiţi încercând să ascundă în adâncul lor adevărul acelei nopţi şi neputând, convinsă că procedase cum trebuie şi poate înfrunta liniştită, chiar c-un fel de demnitate, indignarea, furia şi oprobriul bătrânei cu care nu mai avea nimic, pe care o înţelegea, era dispusă chiar s-o asculte şi să-i dea o explicaţie, dar nu era obligată să-şi strice sentimentul de stabilitate, de siguranţă, în sfârşit, şi de independenţă, pe care abia-l dobândise.

Îl rugase pe Tudor să oprească maşina în capătul străzii. Nu-l lăsă nici să coboare, s-o conducă, dintr-o prudenţă neghioabă şi ruşinoasă pe care nu şi-o recunoştea, sau şi-o recunoştea a fi rezultatul anilor de constrângere petrecuţi mai mult alături de bătrână decât lângă pseudosoţul ei, cu ambiţiile, ideiie şi pasiunile lui bizare, pe care-l înghiţise războiul. Se sărutaseră scurt, jenaţi amândoi de lumina zilei, apăsaţi de conştiinţa că sunt pe stradă – şi încă pe strada ei – şi pot fi văzuţi, mai mult ca o promisiune a întâlnirii viitoare, când se vor regăsi din nou singuri şi-n elementul lor.

Ce minune purificatoare săvârşise-n ea noaptea aceea!

Reţinu faţa lui palidă, topită de dragoste, ochii înceţoşaţi de nesomn, încercănaţi, cu privirile duioase, mângâietoare, cu ceva nesigur în de, ca şi expresia de recunoştinţă şi triumf a gurii lui. Asta-i dădu cel mai mare curaj să întâmpine şi să înfrunte inevitabilul: întâlnirea cu bătrâna. Ca şi cum aceasta ar fi fost oglinda propriei ei conştiinţe. Ştia că n-are sens să încerce să mintă sau să amâne discuţia. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să se mintă pe sine sau să încerce să amâne acea hotărâre care-i putea compromite fragilitatea proaspetelor sentimente descoperite. Cu ochiul ei experimentat şi cii’cumspect ce căutase mereu să scormonească şi să descopere nedescoperitul, văzduhul neîngrădit de dincolo de nopţile arse în ea, când nici prin gând nu-i trecea să-şi schimbe condiţia ei de sclavă cu contract fără scadenţă, ar fi ghicit dintr-o privire nu numai că-i ascunde ceva, dar că acel ceva a schimbat-o şi-a schimbat totul în ea. Cu-atât mai mult minciuna ar fi fost insuportabilă, rănind şi murdărind însăşi lumina care-i inunda sufletul.

O găsi cum se şi aştepta: cu cenuşa nopţii aşternută pe faţă, nedormită, aprigă, cu ochii arzându-i în cap şi buzele strânse cu răutate şi-ndărătnicie.

— Bună dimineaţa, mamă. Mă aşteptai? întrebă dând glasului toată limpezimea şi dulceaţa nepăsătoare de care era-n stare.

— Nu te-aşteptam, fată, îi răspunse bătrâna, şi nici un nor din vocea ei nu prevestea furtună. N-am avut somn şi-am ieşit cum ies eu de obicei să privesc drumul.

„Minte”, îşi spuse.

Mintea-i lucra febril. Trebuia să nu se lase atacată. Să nu se lase prinsă în jocul vechi şi-ncercat al bătrânei: eu mă fac că nu ştiu şi nu-mi pasă, tu te faci că ştii că ştiu şi mă duci eu zăhărelul să-ţi cad în capcană. Bătrâna se străduia să scape de rău făcându-se că închide ochii, când, în realitate, şi-i ţinea larg deschişi şi vedea şi ce nu era de văzut. Trebuia, aşadar, să-i arunce adevărul în faţă. Dacă eliberarea şi fericirea ei depindeau de duplicitatea aceea stabilită între de, de bunăvoinţa cu care bătrâna o-mpingea s-o ia razna, de plăcerea, aproape de bucuria aceea cinică şi răzbunătoare, apoi vrăjitoria înrădăcinată trebuia smulsă cu brutalitate, fără nici o prefăcătorie, şi strivită. Trădare! Dacă asta se putea numi trădare ceea ce a făcut ea pe câmp, apoi trebuia să recunoască dintr-o singură vorbă totul şi să alerge cu braţele ridicate spre bucuria vieţii ei descoperită atât de târziu. Să alerge fără remuşcare, înlăturând toate piedicile şi toate îngrădirile, cum aleargă vântul serii spre oceanul de-ntunerâc al nopţii, fiind acelaşi şi transformându-se necontenit în altceva. Aşa îşi propusese.

Aşa îşi calculase, febril, pe drum, cei câţiva zeci de paşi din capul străzii unde-l rugase pe el să oprească maşina şi-i interzisese printr-un gest scurt să coboare s-o conducă. Limpezimea şi calmul bătrânei o anihilară. Cum poţi să-i cauţi pricină unei fiinţe care pluteşte în seninătate şi nu vrea ceartă? Cum să scoţi ghioaga şi să dai într-o fiinţă plăpândă şi dezarmată care-ţi surâde ca un înger şi de-a cărei lovitură totuşi ştii că vei cădea nimicit? Cine seamănă vânt, culege furtună. Bătrâna semăna lumină şi pace şi, totuşi, sub lumina şi pacea aceea se simţea ca un vierme dezgolit din ţărână. Nu se lăsa convertită de bunele ei intenţii exprimate şi nici de naivitatea şi dezinteresul arătat. Ştia că forţa ei e uriaşă pentru că avea mai multă răbdare, şi-n starea aceea care-i răvăşea sângele, nu se mai putea măsura cu bătrâna. Ştia de asemenea la fel de bine că dacă în loc să fie bătăioasă şi neîndurătoare, nu i-ar păsa, ar câştiga, dar nu mai putea.

— Nu mă întrebi nimic? o provocă viclean, cu o furie indignată, privind-o cu ochii răi, ghemuită în ea, înfricoşată şi-ngreţoşată, parcă ar fi simţit p’umnii cuiva şi nişte gheare sfâşiindu-i carnea.

— Ce să te-ntreb? dădu din umeri, clipind mirată, bătrâna.

Ar fi avut o satisfacţie înciudată, văzând-o epuizată şi ruşinată, prăbuşită de durere la picioarele ei, eutremurindu-se din toată încheietura oaselor de silă şi remuşcare, gata să-i arunce, ca pe-o ciozvârtă putredă unui câine râios, batjocoritoarea ei iertare, umilind-o cu superioritatea ei orgolioasă şi intangibilă.

— Unde-am stat până acum, ce-am făcut? De unde vin? Nu te interesează?

— Nu că nu mă interesează, îi răspunse cu blândeţe bătrâna, dar de ce te-aş mai întreba? Ce-ar mai putea schimba asta! Ai făcut ce-ai făcut, să-ţi fie de bine. Treacă cu noaptea!

— Nu-i aşa, că n-o să treacă.

— Cu-atât mai rău sau mai bine, ce pot face eu?

— Să ştii.

— De ce, draga mamii? La ce-mi foloseşte?

— Nu-mi mai spune-aşa! Te rog…

— Bine, cum vrei tu, se-nvoi bătrâna şi ochii ei se umeziră.

Ar mai fi vrut să continue, dar simţi ceva ca o şoaptă a destinului care-i leşină mişcările şi-o făcea să se lase în voia întâmplării. „Ce mă fac de-acum? se-ntrebă. Acum, că totul se limpezeşte şi se lămureşte între noi, pot oare să fac ce vreau? Oraşul ăsta, lumea asta, tot ce mi-e urât şi m-a ţinut pe loc! Nu pot să mă desfac întorcând spatele anilor care m-au ţinut prizonieră.

Nemaiputând suporta privirile moi şi umede ale bătrânei, făcându-i-se silă de sine şi de tortura pe care-o provoca, scoase scrisoarea împăturită a lui Tom, înmânată ei de Tudor, şi i-o aruncă soacrei ca singura ei scuză şi ţipăt de acuzare.

Dragă mamă, scria Tom.

Aducătorul acestei scrisori este un vechi prieten. Ai încredere în el. Bună cum eşti şi înţelegătoare, nu-i purta ponoase şi nu-l judeca greşit nici pe el, nici pe Negostina. E un om de onoare. Mi-a mărturisit tot, şi-ntr-un fel l-am împins şi eu la asta, să mă eliberez şi să te uşurez şi pe mata de povară, căci ştiu cât de greu ţi-a venit tot timpul să faci atât ea sacrificii pentru noi. Prin urmare, fiind şi-n interesul matale, să nu te opui apropierii lor, căci este dorinţa mea să scap de toate, să n-aibă cine mă regreta în urmă şi să arunc în aer toate punţile în pragul acestei importante decizii pe care trebuie s-o iau. Hotărârea aceasta nu este determinată nici de ei, nici de evoluţia viitoare a sentimentelor lor, care ar putea să mă afecteze într-un fel sau altul. Este determinată de situaţia politică şi militară precum şi de privirea lucidă pe care-o arunc acum asupra mea şi-asupra viitorului. După cum bine ştiţi, fără să fi fost un politician de vocaţie şi fără să fi dorit să-mi consacru viaţa politicii, am mizat de la început, încă din facultate, sub influenţa unor profesori cu studii în Germania şi-a unor cercuri pronaziste şi naţionaliste, pe dobândirea unei vertiginoase ascensiuni sociale prin colaborarea şi sub sprijinul atât al persoanelor oficiale influente din apropierea lui Hitler, cât şi al celor influente din anturajul Generalului Antonescu, în geniul militar şi de bun român al căruia am crezut şi mai cred. Cursul actual al evenimentelor mă determină să aplic eu însumi, dacă întreaga naţiune română n-o va face, pe cont propriu, deviza Mareşalului, chiar dacă în asta se ascunde o doză de fanatism sau de demagogie conjuncturală: „Noi ne-am aşezat pe Axa Roma-Berlin. Mergem sută la sută şi cu cea mai mare cinste în această direcţie. Am pornit aşa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga.”

Să nu mă condamni, prin urmare, asta e rugăminieap „mea, căci în ceasul de faţă, când vine scadenţa, altă alternativă nu am. Nu ştiu ce vor face alţii, dar pentru mine lucrurile sunt limpezi. Armata lui Hitler, din păcate, cea mai instruită moral şi înzestrată material armată a secolului, se duce de râpă. Odată cu intrarea aliaţilor în război, şansele unei victorii, chiar şi prin intermediul misterioasei arme secrete de care atât s-a vorbit în ultima vreme şi care bănuiesc c-ar putea fi o armă bazată pe dezagregarea atomică, s-au redus la zero. La acest punct zero mă aflu şi eu. Ţinta mea nu e să ajung în Germania, ci să cantonez în Occident, cât mai departe de ruşi, şi dacă va fi să cunosc până-n cele mai adinei prăpăstii amărăciunea înfrângerii şi-a capitulării, s-o gust alături de armata care dicta prin forţă întregii Europe. În orice caz, prin ce-am făcut rău sau n-am făcut în judecata viitoare a istoriei, cu mintea întreagă pe care mi-a dat-o Dumnezeu să judec, nu pot rămâne aici. În România vor veni comuniştii la putere, se vor schimba toate, şi-a rămâne în aceste condiţii înseamnă să-mi semnez singur sentinţa de condamnare la moarte. Chiar dacă unii mă vor socoti laş, nu pot. Fugind şi rămânând în Occident, indiferent ce soartă-mi va hărăzi Dumnezeu, sunteţi cu toţii apăraţi şi vă puteţi reface viaţa. Dacă voi avea norocul să mă aranjez undeva bine, fii sigură, mamă, că nu voi avea un ceas de linişte până nu te voi vedea lângă mine. Cu Negostina e altă chestiune. Trebuie să mărturisesc aici, ca o totală dezlegare, că prin felul meu mai mult cerebral decât sentimental şi prin preocupările mele, locul ei în viaţa mea n-a fost marcat prin nimic care să-mi lase o armă de regret. Cn atât mai mult să nu regreţi nici mata nimic din ce va hotărî soarta astipra ei, ci, dimpotrivă, să fii fericită şi să doreşti să rămâi singură, despovărată de orice obligaţii, în aşteptarea ceasului când te voi chema să ne vedem într-o lume mai bună.

Inginer căpitan Toma Dimitriu.

P. S. Negostinei îi doresc multă fericire în noua ei viaţă şi-i mulţumesc pentru fidelitatea care (c) onorează.

Tom”