Capitolul 15

FERICIT DE-A SE ŞTI EROUL ZILEI, Miluţă dormi un somn adine şi senin, ca-n copilărie. Faptele se remarcaseră, ceea ce proba în ochii Irinei adevărata lui intrare – victorioasă! – în rândul bărbaţilor. Stăpân pe situaţie, se simţea deopotrivă stăpânul acelei fete şi, cu toate că nu împărtăşea drama mamei care-şi jelea pe ascuns sau îşi blestema pe faţă fiul preferat, se simţea liber şi deschis, prin toate fibrele fiinţei lui neastâmpărate, viitorului. Cum bătrâna lipsea, obosită de-a nu se putea stăpâni gata să izbucnească în hohote dinaintea lui, ceea ce nu şi-ar fi iertat, Irina îi luă locul cu îngăduinţa doctorilor şi a surorilor, devenind ea însăşi un fel de soră voluntară a spitalului, făcându-i nu numai lui şi lui moş Ţureanu diferite servicii, dar şi celorlalţi bolnavi. Mlădioasă, mică şi firavă dar îndrăcită, cu buclele aurii-roşcate şi faţa delicată, rotundă, netedă şi roşietică, mărturisind vrednicia ei la treburile care se fac în doi, avea ochii limpezi, ape în fundul cărora lumina joacă vătuită în muşchiul de pe pietre, şi braţele pistruiate rotunjite într-un alb catifelat, cu moliciuni delicate întinse până-n ispititoarea graţie a gâtului de faianţă. Glasul ei de pisică şi ochii, ai căror flăcări verzi şi angelice fermecau învăpăind orice atingere, o făcură remarcată în tot spitalul. Nu se ştia de la cine anume primise porecla, dar tot spitalul o striga: „îngeraşul”. „A fost îngeraşul?” „Ce-a spus îngeraşul”? Lui îi spuneau „salvatorul”. Dintr-atâta răsfăţ risca să i se schimbe caracterul, să devină arogant şi chiar obraznic, fiind logodnicul acelui „îngeraş”, ce promitea a deveni o femeie superbă, care apărea pe nesimţite lângă patul lui mângâmdu-l cu privirile ei feline, strângându-şi cu cochetărie halatul alb care-o prindea atât de bine, rotunjindu-i frumoasele coapse încă băieţeşti sau mângâindu-şi neştiutoare carnea caldă, sânii care palpitau candid sub privirile înfiorate.

— Miluţă.

— Da, îngeraşule. Spune.

— Tu ştii? Am aflat de la cumnata ta.

— Ce-ai aflat de la cumnata mea?

— Că fratele tău…

— A şters putina! Şi ce te-ngrijorează pe tine? S-a dus, ducă-se!

— Cum poţi vorbi aşa?

— Da cum să vorbesc altfel? Pe el l-a gogolit mama când era mic! Pe el l-a învăţat carte! Lui i-a dat ce-a avut mai bun! Pe el l-a iubit cel mai mult, şi-acuma… poftim! Drept răsplată, o băga-n mormânt. Să-l laud?

— Nu, în tot cazul, dar tata zice că-i greu de judecat.

— Ai dreptate. Să-l judece faptele lui. Ce ne priveşte pe noi? Hai mai bine să ne grăbim. Trebuie să eliberez patul. Azi mi-a spus doctorul că-mi face ieşirea. Te bucuri?

— Sigur că mă bucur, ei, na!

— Da ce-o să te faci fără pacienţii tăi, şi pacienţii ce-au să se facă fără îngeraşul lor?

— Nu fi rău, obraznicule! Am să mai vin pe-aici. Tu n-ai să vii? O să venim împreună.

— Aşa da, se-nvoi el. Rămâne moş Ţureanu.

— Păi vezi, răule? Numai la tine te gândeşti!

— Începusem să fiu gelos.

— Pe el?

— Îţi iei năsucul la purtare, cârno. Pistruiato! Roşcata! Bagă de seamă, nu mă lua peste picior, că încă nu-mi eşti nevastă. Pe alţii-s gelos. Nu-s destui?

— Ei, na I

— Ei, na! Da, da, să nu-ţi intre-n cap! Şi doctorul te cam place!

— Eşti într-o ureche! Te-ai ţicnit.

Aşa se tachinară şi umplură cu hârjoana şi veselia lor întreg spitalul până ieşiră.

Afară, când se treziră pe scările monumentale de piatră, dinaintea caldarâmului care mai transmitea căldura zilei, se opriră stingheriţi, amuţiră şi, printr-o stânjeneală ciudată care-i cuprinse, nu îndrăzniră nici măcar să se privească. Cei care ieşiseră la geamuri şi-i urmăreau ca pe miri, nişte miri ai suferinţei şi speranţei germinate în decorul alb şi auster al suferinţei şi luptei cu moartea, îi crezură certaţi. Aveau aerul îmbufnat şi uşor înstrăinat al îndrăgostiţilor aflaţi la prima ceartă. Ea păşea sfios, scuturându-şi pletele-n soare, flacără arămie, suavă, jucând fragil pe umerii mici, şi el, înalt şi subţire, cu braţu-n bandaj, şchiopătând cu piciorul în ghips, ca un demn şi ţanţoş veteran al luptei, mergeau privi ndu-şi umbrele şi uitând să mai întoarcă feţele spre geamurile de unde câteva zeci de priviri contrariate aşteptară zadarnic fluturarea de adio.

Trecuseră curtea mare cimentată şi încrustată cu bolovani de râu, ieşiră în stradă, intimidaţi de ei înşişi şi de stânjeneala lor castă, şi-n stradă ezitară încotro s-o apuce: spre casa ei sau a lui, bucuroşi să-şi întâlnească privirile într-un consult reciproc, plin de nerăbdare şi de dorinţa de-a se îmbrăţişa.

— Miluţă! Ne vede lumea!

— Şi ce dacă! bravă el plin de ifose.

— Domnule, îl preveni ea, fii atent că nu te pot ţine şi-ţi pierzi echilibrul.

— Mi-am pierdut eu capul, ce mai contează?

— Bine-mi pare! Bine-mi pare! bătu ea din palme şi-o rupse la fugă-nainte.

Se înălţă bombându-şi pieptul costeliv şi se uită împrejur, parcă ar fi căutat ceva de care să se-agaţe mai repede. Ea veni să-l sprijine, şi el, şmecher, o-nlănţui cu braţul şi-o sărută. O sărută pripit, nici măcar nu-i nimeri gura. Ea se feri, se frecă la ochi până ce mintea i se limpezi. Rămase nemişcată cu ochii pe cer, uimită de miracolul stelelor.

— Când s-a făcut noapte! Ai văzut?

— Noapte?! declamă el cabotin. Minţi! E plină vă şi tu eşti steaua polară!

Cu urechile ţiuind de bătăile inimii, apropierea ei îi ameţi.

— Lasă prostiile! Să vorbim serios!

— Aş vrea să am acum un munte de flori! Să te-ngrop într-un munte de flori.

— Fugi de-acolo! îl dojeni ea, încântată.

— În pat ţi-am presărat garoafe şi maci, tot flori însângerate şi cu parfum de brad pătat-am, dantela pernelor curtate…

— Minulescu! se extazie ea. În cinstea… mea, cea mai frumoasă din toate fetele ce mint… Numai că eu nu „mint”! De unde-l ştii tu pe Minulescu?

— Da, ce? Nu-i voie? E interzis?

— De la frate-tu, de unde-l ştii?

IM

— De la mine. De ce de la frate-miu?!

Irina, zâmbi:

— Nu ştiam că iubitul meu e-atât de cult!

— Aşa-! ricana el, şi izbucni în râs. Ţi-am spus eu c-ai început să mă iei peste picior!

— Peste piciorul care te doare sau peste celălalt?

— Veveriţo! Nu mă fă să-mi ies din minţi! Am o mână năprasnică! Dacă te prind, nu mai scapi!

— Şi dacă nici nu vreau să scap, ce zici?

Se luară de mână şi se furişară, el, şontâc, şontâc, ea, ţopăind lângă el, până în apropierea catedralei, cu turnul ei înalt, ridicat prin 1819 de târgoveţii de pe-atunci, speriaţi de molime şi pârjoluri care se-ntindeau pustiind câte-o jumătate de oraş. Din foişor, de sus, se vedea tot oraşul. Piaţa şi strada mare, cu magherniţe înghesuite unele în altele, într-o îngrămădeală de piatră, cărămidă şi lemn afumat, acoperişuri de ţiglă şi tablă, burlane şi ferestre înguste, oblonite, blocuri ridicate prin 1930, înaintea crizei, şi hardughiile vechi, deşelate, legate în şine şi scoabe, încinse cu balcoane şi balconaşe, cu drugi de fier şi amoraşi de gips.

— Dumnezeule, ce-i cu liniştea asta? întrebă deodată Irina, şi se opri locului.

— Parcă au murit cu toţii. Nu mai e nimeni, spuse Miluţă.

— Nu se poate!

— Ascultă şi tu.

— Se tem şi s-au ascunss!

— Ce-i azi? în câte avem azi?

— Ce importanţă are?

— Poate că are!

— Sigur, e ziua ta. Astăzi ai ieşit din spâtal, şopti Irina.

Pufnind în râs o luă la fugă şi prinse a ţopăi prin mijlocul pieţei, jucând şotron.

— Nu de asta. Stai! Te rog, potoleşte-te!

Cum stătea şi se sprijinea de el, răsuflarea îi devenea tot mai precipitată, şi-n lumina misterioasă cernită dintr-un geam din apropiere, ochii îi păreau speriaţi de ceva, sau dilataţi de aşteptare, de bucurie. Un freamăt ciudat trecu prin el, scurgându-i-se în braţe. Lăsându-se în jos, o cuprinse cu-o încordare băţoasă în tot trupul, uitând de durere. Străbătură piaţa prin oraşul acela pustiu, sau care părea pustiu, şi frica îi dispăru.

Frică? De cine să mai aibă acum frică? Sângele îi zvâcnea cu putere în tâmple. Bătăile inimii se amestecau cu bătăile inimii ei şi niciodată braţele şi trupul lui tânăr, exultând de energie, nu s-au sprijinit de-o povară mai dulce. Îi tremurau genunchii, gâfâia ca o locomotivă sub presiune.

— Uff! Nu mai pot!

— Tu ştii la ce m-am gândit?

— La ce te-ai gândit?

— Mâine să facem nunta.

— Cum aşa? Cum să facem, mâine, nunta?

— Aşa, bine. Ne ducem la biserică, ne cununăm şi gata. Vrei?

— Eşti nebun, nu spun eu?! Ai înnebunit de-a binelea. Aşa se face-o nuntă?

— Da, da, oftă el. Ştiam eu că n-ai fantezie! N-ai fantezie!

— Ho, prostule, se alintă ea. Ba tocmai că am, tocmai că am. Vreau rochie cu trenă ca pe vremea bunicii, o caleaşcă cu cai albi şi să trecem dansând pe-un covor de petale roşii de mac.

Aşa începu şi rămase pentru ei întipărită în minte noaptea aceea care se anunţa ea oricare alta, dar avea să fie numită mai târziu noaptea unei cotituri istorice.

Pe neaşteptate, în bezna şi liniştea aceea, o uşă răbufni undeva. Un om începu să alerge bocănind prin mijlocul pieţei, bocănind şi fugind precipitat, parcă pornind din acelaşi punct, din uşa aceea trântită cu putere de perete, izbită de stridenţa metalică a megafonului, dar nu îndepărtându-se în largul pieţei, spre capătul celălalt, cum ar fi fost normal, sau oriunde în altă parte, ci ca şi cum ar fi alergat îndărăt, apropiindu-se de ei, sau, tropăind pe loc, din ce în ce mai îndârjit şi nebuneşte şi nefăcând altceva decât să trimită spre gangul lor ecoul paşilor lui. Omul striga ceva. Nu se-nţelegea ce. Strigătul izbucni şi se stinse ca un fulger în beznă. După el, în scrn’t timp sau într-un timp nedefinit, nesfârşit, piaţa şi strada de la capătul gangului se umplură de zgomote, paşi şi strigăte contopite într-un torent. Ca pe stadion când se înscrie golul final sau la ieşirea din cinematograf, duminica seara, când cele trei uşi sar în lături, şi prin de ţâşneşte tăvălugul negru al mulţimii.

— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat?

Cum nu-şi putură răspunde, rămaseră nemişcaţi, strâns lipiţi unul de altul, cu urechile şi toate simţurile inundate de mişcarea aceea dezordonată şi inexplicabilă, din ce în ce mai frenetică şi vastă, ce se întindea şi se-ntinse, cuprinzând curând întreg oraşul şi ţara.