Capitolul 3

LIMPEDE, PARCĂ DESENAT PE cer, văzu turnul catedralei despicat în două, cu ceasul mare dominând molozurile şi dărâmăturile, cu acele lui fosforescente, care nu-şi pierduseră nici o iotă din strălucire, oprite la 7 şi un sfert. Cifrele 10, Îl şi 12 nu se mai vedeau. Ceasul fusese retezat cu o parte din turn. Acele fosforescente se opriseră exact la 7 şi 14 minute – seara sau dimineaţa, nu se mai putea şti -, când se produsese explozia.

Tresări pe neaşteptate şi înţepeni zărind o umbră în cămaşă, cu capul gol şi şoşoni în picioare, cărând o căldare de apă. Zgâlţâită în mers, căldarea se vărsase, udând pantalonii omului de la genunchi în jos, dar acesta nu părea să-şi dea seama de asta. Venea direct spre el, încordat, aplecat puţin într-o parte, ca şi cum căldarea ar fi fost plină. Se apropie legănându-şi capul alb, parcă înconjurat de un nimb, ca sfinţii din calendare şi, mutându-şi căldarea în mâna cealaltă, şopti:

— Domnule, ai aflat ce s-a întâmplat? A sărit un tren în aer! E razie în oraş! Fii atent!

— Mulţumesc! îi spuse Miluţă şi-o luă la fugă.

Fugi, strecurându-se prin ulicioare, prin locuri dosnice, ‘ până în apropierea pieţei din faţa depoului, unde se bifurcau şi se uneau toate drumurile care duceau şi ieşeau din oraş. Piaţa şi depoul, cu intrările şi ieşirile, erau păzite de jandarmi. Îi văzu pe doi aprinzându-şi ţigările şi intrând în bufetul gării.

Sări câteva pârleazuri – din fugă, nici nu simţi parii sub el, parcă zbura -, apoi se tupilă pe lângă garduri, prin grădini, ocolind strada circulată, cu huruitul motoarelor care umpleau, gâfâind, întunericul. Escaladă zidul prin spatele casei şi se prăbuşi aproape leşinat.

Uşa de la intrare era deschisă, luminată slab. În dreptunghiul de lumină, o fată vântura un fier de călcat.

— Verfluchter! M-ai speriat! Tu erai? şopti fata, şi repezi fierul înainte, parcă ar fi vrut să-l lovească. Ce-i, puştiule?

— Am fugit. Nu mai pot. Mama-i acasă?

— Te-au căutat de la depou, fii atent ce-i spui.

De dinăuntru, de undeva din capătul scărilor, se auzi o voce enervată strigând:

— Ce faci, dragă? Vii odată cu fiend ăla?

— Ţi-a sosit amorezu, tu!

Îi aruncă o privire scurtă din coada ochiului şi, legănându-şi şoldurile înguste, ca de băiat, urcă seara. Miluţă se luă după ea. În uşă, sus, fata mai întoarse o ‘dată faţa.

— Arăţi de parcă eşti beat! îi strigă, şi izbucni în râs. Să vezi ce-o să-ţi facă maică-ta!

— Sssst! se rugă Miluţă.

— Parcă eşti beat, sau vii de la femei! continuă fata, fără să se sinchisească, nepăsătoare chiar, c-un fel de bruscheţe în glas, lipindu-se de uşă să-i facă loc, şi, chicotind neruşinat, mărunt, îl lovi cu genunchiul în spate. Spune, zău, nu ştii nimic ce se întâmplă?

— Lasă-l în pace, tu! N-o asculta! îi luă apărarea Irina.

Pioşi şi mai tare, jenat de stânjeneala lui caraghioasă, şi ameţi descoperind mirosul lasciv-lenevos – pe care acum îl sorbea parcă pentru prima oară -, adierea aceea toridă de trupuri tinere, care răspândeau o mireasmă de eleatrop, de muguri de salcie şi de ceva fără nume care-ndulcea aerul. Camera o cunoştea, dar şi aceasta avea ceva nou în dezordinea şi răvăşeala voluptoasă a lucrurilor împrăştiate de-a valma, şi ceva şi din casă, din lucruri, se strecura şi pătrundea în el.

Patul, de culoarea mărgăritarului, se-ntindea ca o colină înflorită.

— Dacă intri, intră odată, să închid! îl zori fata din uşă.

Avu o mişcare trândavă din umeri. Să-l fi căutat, oare, într-adevăr, pe-acasă, sau… Miluţă auzi un huiet monoton şi sălbatec de locomotivă venind peste el. Doamne, dacă află mama în ce belea am intrat, se-mbolnăveşte de inimă. Dar poate că nu s-a-ntâmplat nimic, şi scârba asta mică de nemţoaică vrea numai să mă tragă de limbă.

N-avea încredere decât în Irina.

Irina era bună, dulce şi înmiresmată ca o fragă. Cu ea puteai să discuţi orice, ştia să-şi ţină gura, sinceră şi neprefăcută, cu toate că ochii i se deschideau galbeniverzui, ca la miţe. În miezul lor se vedeau semincioare de cicoare plesnind şi ridicându-se ca nişte paraşute spre cer. Se-ndrăg’ostise de ea şi-o iubea ca pe-o iadă scăpată-n primăvară, jucăuşă-n şolduri şi, din şolduri până-n umeri, roşcată ca o coadă de veveriţă, înrobindu-l cu dulceaţa ei de fruct şi căldură. Nu semăna cu nimeni şi nu era nimic din ce spunea lumea că este şi din ce credea şi maică-sa, poate şi Negostina. Maică-sa o judeca după Erika, şi ea n-avea nimic cu Erika. Prietene de nevoie. Amândouă logodite. Logodnicii lor erau din Bucureşti, aviatori. Se logodiseră în aceeaşi zi, la un an după începerea războiului şi la trei luni de serviciu în oraşul lor – când aeroportul mai era în marginea oraşului, înainte de a fi distrus până la ultima bucată de beton, şi ei trimişi pe front. De altfel, convingerea lui era că ei – nu de, şi pe urmă poate şi de – nici nu socoteau ceva serios logodna aceea, şi nici nu era. Era o logodnă de război, şi-atâta. Aviatorii, amândoi în rame subţiri de pânză cerată, puşi sub sticlă şi atârnaţi de perete, deasupra şifonierului, se uitau la el, sau nu se uitau. – dracu să-i pieptene! – că ochii şi zâmbetul lor erau de carton, apă de ploaie, dar lui aşa i se părea ori de câte ori îi vedea, şi simţea un nod în gât, o uscăciune.

Inima-i zvâcni mai tare. Se simţi luat pe sus, legănat şi destrămat, în liniştea ochilor Irinei, cu transparenţa lor verzuie de apă rece din care seminţe de grâu ieşeau la suprafaţă ca nişte flăcărui.

— Vrei să mănânci ceva? Ţi-e foame?

— Foame! Am şi uitat de foame.

— Da ce-ai păţit?

— Era să nu mai ajung. Să nu mai viu…

— Nu se poate!

Miluţă o privi lung, topit, pierzându-se în nuferii şi curcubeiele împroşcate din ochii ei.

— De ce mă priveşti aşa? Ce-i cu tine? De unde vii la ora asta?

— Nu-ţi spun? Era să nu mai vin deloc. Gata-gata s-ajung în Germania.

— Cum s-ajungi în Germania?!

— Aşa bine. Ne-au îmbarcat, pe mine şi pe moş Ţureanu, pe locomotivă, ne-au pus santinelă în spate şi dă-i cărbuni, băiete! Dacă nu era moş Ţureanu, la revedere şi n-am cuvinte! Nu te mai vedeam niciodată.

— Ah, de asta te-au căutat pe-acasă! se miră fata şi-i puse degetul pe gură să tacă.

— Au speriat-o pe mama…’

— Ne-au speriat pe toţi. Aide. Undeva să stăm de vorbă liniştiţi. Aide-n baie.

— Numai terminaţi repede cu secretele, că acu pică, ştii. Tu cine, bufni în râs scorpia mică, şi băiatul simţi un ghimpe otrăvit în inimă.

— Cine să… Ce vorbeşte asta?

— Prostii, prostii, n-o băga-n seamă, îl linişti fata. Vrea să te necăjească. Hai.

— De ce râde? întrebă Miluţă, şi-şi simţi genunchii tremurând.

Irina îşi strânse capotul pe ea şi, luându-l de mână, îl sili s-o cuprindă cu braţele şi s-o privească în ochi.

— Zi mai repede. Ce-aţi făcut? Cum aţi scăpat? Ochii ei transparenţi, de pisică, se îngustară pe faţa rotundă de copil, şi coama sălbatecă, zburlită ca o creangă de scoruş, se scutură peste el îngropându-l în subtile miresme.

— Irina! şopti, strângând-o nestăpânit, şi, înfundându-şi faţa-n mătasea caldă a părului ei, aspiră adânc.

— Fii cuminte i îl potoli Irina, răsucindu-se cu genunchii goi rezemaţi de genunchii lui, şi-i înfipse mâinile în păr, împingându-i capul pe spate. Tata ştie? L-ai anunţat?

— Unde să-l anunţ? Tu n-auzi de unde vin eu? Cred că douăzeci de kilometri am făcut pe jos. Înţelegi ce-i asta? Dar nu c-am venit pe jos! Prin ce-am trecut până am ajuns la tine! M-am întâlnit cu două patrule nemţeşti, dracu ştie, sau cu aceeaşi patrulă de două ori. O să-ţi’ spun altă dată. Ce mai, voiau să ne treacă graniţa. Am ajuns la pilotare. Când m-am uitat la moş Ţureanu, am înţeles. Am mai dus trenuri nemţeşti la graniţă, dar cu santinelă în cabină! … îţi dai seama!

— Şi ce-aţi făcut?

— Ce să facem? L-am văzut pe moş Ţureanu că-mi face semn. Când am intrat în curbă, mi-a luat lopata din mână. Habar n-aveam ce are de gând. Aşa de repede s-a petrecut totul, că abia pe drum, după ce-am sărit de pe locomotivă, m-am dezmeticit şi mi-am dat seama.

— I-a dat în cap? Ce-a făcut?

— Cum să-i dea, dacă neamţu stătea cu ochii pe noi şi cu degetul pe trăgaci? Una-două ne curăţa. Ceva mult mai simplu şi mai deştept: s-a întors să ia cărbuni şi, cu coada lopeţii, a spart sticla de nivel. Înţelegi? Zang, şi gata! Tu ştii ce-i aia sticlă de nivel? Te-ai urcat vreodată pe locomotivă? Toţi dracii iadului au pufnit peste neamţ, în cine să tragi? Şi noi… unul pe-o parte, altul pe alta, am sărit, şi tulea, băiete!

Irina îl privi o clipă, în treacăt, apoi, cuprinsă parcă de-o oboseală leneşă, i se lăsă moale de gât.

— Ştii… tu eşti un băiat tare bun. Tare, tare bun. Într-o zi o să-ţi spun mai multe, acum nu pot. Să nu te superi pe mine.

— Nu ştiu de ce să mă supr, dar nu înţeleg misterele astea. Nu cumva…

— Măgarule! Eşti un măgar! Ce-ţi trece prin cap?

— Atunci ce-s misterele astea? protestă Miluţă ofensat, şi-i atinse uşor obrajii cu vârful buzelor, mirându-se singur de îndrăzneala sa.

— Nici un mister. Erika trebuie să plece într-un loc şi vrea s-o însoţesc şi eu… Dacă-ţi spun, te superi şi nu-mi dai voie. La o petrecere la care s-ar putea să vină şi fratele tău…

— Tom?!

— Da. S-ar putea, nu ştiu. M-a rugat Negostina.

— Bine, dar de ce nu merge ea? Sau de ce nu merg eu, dacă vine Tom!

— Tu?! Ce să cauţi tu, acolo? se sperie fata. Nu eşti invitat. Şi-acolo vin nemţi, s-ar putea să te prindă. Lasă, lasă, nu fii prostuţ, nu-ţi fă griji, o să fie bine. Du-te şi te culcă. Noapte bună! îi şopti dulce, şi, înălţându-se pe vârful picioarelor, îl sărută pe faţă. Mâine nu vii. Auzi? Mă duc să-l anunţ pe tata, să se ascundă, şi te duc şi pe tine în munte.

— Eşti rea! Crezi c-am să mai pot dormi?

— Te iubesc! şopti Irina, şi el se lăsă în voia ei, plutind într-un fel de ceaţă fierbinte, o ceaţă sau o muzică, ceva de care. Nu era pe deplin conştient şi nu ştia dacă pornea de la el sau venea de la ea, dar peste puterile înţelegerii lui. Toată grija era să nu piardă nimic din frumuseţea aceea nebănuită, unică şi misterioasă şi să ajungă cât mai repede sus, să se gândească la toate lucrurile care i se întâmplaseră în după-amiaza şi-n seara acelei zile.

Vru să încline politicos capul şi să-i dea celeilalte fete bună seara, iertând-o pentru toate răutăţile şi şicanele, uitând chiar şi de prezenţa ei nedorită din seara aceea, dar o văzu goală în faţa oglinzii, trăgându-şi furoul peste cap, şi se intimidă.

Ieşi repede şi pentru prima dată se întrebă de ce acceptă Irina să stea eu una ca ea. De ce nu locuieşte acasă la tată-su, care-i om de treabă şi muncitor, mecanic de locomotivă respectat de tot depoul. Numai pentru că sunt prea mulţi acasă? Prea multe guri şi mizerie? De ce?

Dar nu-şi mai continuă gândul. O umbră se desprinse din capătul scărilor şi coborî spre el. Jocul surprizelor continua.

— Ce faci?

Asta-i bună! Ea acolo, la ora aceea? De unde venea? Nu se culcase? Ce se întâmpla? De ce-l aştepta?

Cumnată-sa coborî şi-i puse palma peste gură.

— Sssst!

O simţi neîmpăcată, neliniştită, ca un foc gata să izbucnească.

— Ce-i? Ce s-a mai întâmplat?!

— Nu s-a-ntâmplat nimic, nimic, scutură capul Negostina. Sssst, îl rugă iar, strângându-l de mână, şi continuă să-l tragă după ea afară, lipindu-se de el, în îngustimea scărilor prin care lunecau ca printr-o hrubă fără aer. Buimăcit cu totul de-ntâmplare, se-ntreba dacă nu visa, era mort de somn, dormea, şi, prin vis, o confunda cu Irina sau cu altcineva, dar în nici un caz nu era cumnată-sa! Ce să caute cumnată-sa cu el de mână? Să-l aştepte, şi pe urmă să-l apuce ca o zăltată, să-şi rupă picioarele cu el pe scări, gâfâind, să ajungă mai repede, unde? De ce?

— Trebuie să mă ajuţi. Am nevoie de tine! îi şopti ea cuprinsă de exaltare.

El se opri în uşă, în lumina care i se păru ireală, şi-o privi fără s-o vadă, bâiguind buimăcit, trăgându-şi mâna.

— De mine?! Ce să fac?

— Să mă duci undeva!

Bărbatul tânăr simţi văzduhul liber dincolo de ea emiţând o scurtă chemare, şi, ea şi cum femeia ar fi interceptat-o, o văzu palidă cum n-o văzuse niciodată, parcă pudrată cu pulberea stelelor, lăsând să răzbească afară din ea, prin ochii negri, mari, tăiaţi ca nişte scoici cu albul întors înăuntru, o tristeţe sfâşietoare ca o înfrângere şi o speranţă abia mijită, ajungând până la el ca o chemare care ascundea toate promisiunile şi toate ispitele.

Izbucni în râs.

— Aha! Ştiu unde.

— Ştii! … De unde ştii? A, da, trebuia să-mi fi dat seama! Ah, dar nu aşa! Aşa vrei să mergi? întrebă ea, izbită de înfăţişarea lui, şi-un aer de dezamăgire şi nemulţumire îi umbri bucuria. Urcă-te-n cameră, pe încetul, să nu te simtă mama, şi te-mbracă. Sau nu, se răzgândi, mă duc eu şi-ţi aduc un costum de-al lui Tom.

,. Preabine”, îşi spusce băiatul şi rămase cu ochii zgâiţi.

Un costum de-al lui Tom?! Era ceva nemaipomenit!

Indiferent de costum, oricare, faptul în sine că era al lui şi i se îngăduia să-l poarte, fie şi-o noapte, câteva ore, oricât, era ca şi cum Tom, în carne şi oase, s-ar fi întors şi l-ar fi bătut pe spate, ocrotitor, făgăduindu-i toate plăcerile şi bucuriile lumii. Negostina era de-a dreptul nebună în noaptea aceea, ce-o apucase, cum să-i aducă un costum de-al lui Tom?! Ce va zice mâine dimineaţă maică-sa când va vedea? Ce va zice Tom când se va întoarce? Dar el, el, lacomul şi fanfaronul, cu toată lăcomia şi fanfaronada lui, avea dreptul să primească? Să-l umilească pe frate-su purtându-i hainele? înfoindu-se ca un păun în hainele lui? „Cred că noaptea e de vină, îşi spuse tulburat de şuierul vântului care se izbea în acoperiş, tânguitor şi gâfâit, ca un semnal îndepărtat de locomotivă care spintecă tăcerea unei eâmpii. Numai noaptea asta fierbinte, care ne face să ne pierdem minţile! Irina, cu misterele ei, şi pe urmă Negostina, gata să-l îmbrace gigea şi să-l ia… Unde să-l ia? Ce-a apucat-o? Nici nu-l suferea în preajma ei, şi-acum, deodată, tam-nesam…

Inima îi bătea la fel de puternic, să-i spargă pieptul, tâmplele îi zvâcneau ca-n baie, lângă Irina. Dar, ciudat! Se simţea mândru de asta. Soţia lui Tom, cel mai vestit bărbat din familia şi din oraşul lor, avea nevoie de el! De ocrotirea lui, indiferent unde se ducea şi ce se pregătea să facă, unde-l târa după dânsa.

Negostina reuşise s-o înşele pe bătrână, să se furişeze pe lângă veghea sau prin somnul ei, şi să vină, cum promisese, cu unul din cele trei costume ale lui Tom, cel bej, cu pantofii ascuţiţi, cu tocuri…

Luă, tremurând, costumul şi pantofii din mâinile ei, fugi după casă să se îmbrace, temându-se să nu-i fie prea mare. Se dovedi că haina-i era într-adevăr puţin cam largă, dar nu cine ştie ce, îl făcea mai bărbat bombându-i umerii şi pieptul. Pantofii aveau tocuri înalte, aşa că-l săltară puţin, şi-acum, măsurându-se în treacăt, fără ca Negostina să-l observe, constată că erau deopotrivă, poate că ea totuşi cu un deget mai înaltă. Era înaltă şi subţire, numai să te lase s-o priveşti! Să te lase să stai lângă ea ca lângă o apă în care eşti gata să te-arunci îmbrăcat! Să-i mingii cu ochii gâtul de salcie, cu părul curgându-i în valuri negre pe umeri, mândră şi închisă, cum păşeşte, îmbrăcată în rochia înflorată, numai şolduri şi picioare, foşnind prin miresme, de-o sănătate şi un orgoliu fără seamăn. Ce tâmpit! Uite-aşa-l apucă şi nu-l mai slăbeşte! Parcă se-mbată! Parcă se-mbată cu propriile lui vorbe şi închipuiri! Numai să întinzi mâna şi să le culegi din aer. Să te laşi fără împotrivire topit de şuvoaiele tainice şi mistuitoare care curg de peste tot şi acoperă totul. Trupul cu sângele lui se-ncărca necontenit de izvoare de iuţeală şi fierbinţeală, aşteptând ceva ce nici el nu ştie bine ce, întâlnirea unei alte fiinţe, necunoscute şi-apropiate, care nu mai venea sau avea să vină nu se ştie de unde şi de ce, făcută sau pregătită pentru el anume, plină de toate făgăduinţele, cu-o voce care să stârnească ecouri în peşteri şi-n ape. Ecouri pe care el le şi auzea înainte de-a auzi vocea şi chemarea aşteptată.

— Iuhu! îi veni să chiuie.

Oboseala îi trecuse. Nu-l mai dureau picioarele. Capul ş: l simţea uşor şi-i venea să se dea de-a tumba pe iarbă. Să mototolească şi să facă praf hainele lui Tom, care stăteau pe el prea ţepene, stânjenindu-i mişcările.

— Hai să fugim! strigă uitându-se peste umăr la noaptea care venea după el trăgând covorul de stele în jos, şi Negostina abia-l ajunse din urmă, respirând zgomotos, cu nările dilatate:

— Mai încet! se rugă. Sunt cu tocuri înalte.

— Am înţeles. Nu ştiu ce mi-a venit.

— Ia-mă de braţ. S-ar putea să ne-ntâlnim cu cineva.

— S-ar putea. Când veneam spre casă, m-am întâlnit de două ori cu patrula.

— Dacă ne-ntâlnim şi ne opreşte cineva, să spui că eşti de la Prefectură, auzi? Să nu uiţi! Să nu te intimidezi deloc. Să spui că eşti funcţionar la Prefectură şi te-a trimis domnul Tudor Gafton – ţine minte! domnul Gafton – să mă conduci la bal. Spui cine sunt, soţia căpitanului Dimitriu, aşa şi pe dincolo, şi, din dispoziţia domnului prefect, mă conduci la bal.

— Care bal?! se zăpăci din nou. Aha! De bal e vorba! Unde a auzit ea vorbindu-se de bal? Ce bal? Când frontul s-a dat peste cap şi din clipă-n clipă totul se aşteaptă să sară-n aer, când nimeni nu ştie unde să caute cotlonul cel mai ferit, să se bage şi-n gaură de şarpe…

— Îţi baţi joc de mine!

— Nu, serios, clătină ea mustrător, privindu-l cu intensitate, cu ochii mijiţi de încordare, şi buzele groase ‘i se subţiară dureros şi dispreţuitor, parcă ar fi fost gata să izbucnească în plâns.

— Ce bal? Lămureşte-mă!

— Prefectul judeţului dă un bal în cinstea foştilor noştri musafiri. Pleacă. Te desparţi de diavol râzând, cam aşa ceva, spuse ea repede, cu gândurile în altă parte, şi el simţi mai mult decât îşi dădu seama că, pe măsură ce vorbea, se înstrăina şi se îndepărta de el, dispărându-i acea nerăbdare, grabă şi bucurie nestăpânită cu care-l întimpinase pe scări.

— Tot nu înţeleg. Ucide-mă, şi nu înţeleg, strigă el. Dincolo se demontează fabricile şi se cară-n Germania din ordinul lui Hitler, se duc cu forţa mecanicii de locomotivă, şi-aici, belferilor le arde de petreceri? Să se pupe bot în bot cu ticăloşii ăştia!

— Politica! Aşa-i politica, şopti ea plictisită, şi chipul ei luă aerul unui om care se trezeşte din somn într-un loc străin şi nu se poate orienta. Asasinate, prădăciuni, fascism, ce vorbea el! îi părea acum rău că-l luase, sau, şi mai exact, că el, cu afurisita lui boală de-a iscodi, o făcea pe ea să-i destăinuie lucruri pe care n-ar fi dorit să le spună. O apucă o lehamite neagră, o silă de toate, atât de răvăşitoare, că nici nu-şi putea striga cel puţin dezamăgirea şi indiferenţa să se răcorească.

— Ai dreptate! Aveţi cu toţii dreptate… Hai să ne-ntoarcem.

— De ce? Acum? După ce…

— Dacă vrei să te duci, du-te singur, dar e periculos.

— Ştiu. Mi-a spus şi Irina. Sunteţi înţelese.

— A! Ai trecut pe sus? Ai vorbit cu Irina!

— Păi, da, că-n noaptea asta pe toate v-au apucat misterele. Tu, înţeleg să te duci, dacă vine Tom, dar ea? Ea ce să caute acolo? Spune-mi şi mie.

— Am rugat-o eu. Mie mi-e teamă să merg. Din anumite motive, pe care nu ţi le pot spune, nu pot să merg.

— Şi ea de ce să poată? se încăpăţână Miluţă, gelos. Să se agaţe toţi de ea, s-o danseze, să…

— Ei şi ce-i dacă se distrează şi ea. E tânără şi n-are nici o obligaţie.

; i Nopţile Negostinel „Bine, dar eu!” vru să spună băiatul, dar îşi muşcă limba.

— Doamne, ce dezgustată mă simt de toate! Mă întorc! strigă pe neaşteptate Negostina, neputându-se stăpâni, şi-o luă hotărâtă înapoi.

Miluţă se trezi respirând greu.

— Cum aşa! De ce?

— Ah, mă exasperezi! izbucni Negostina. Eşti mai rău ca bătrâna. Nici eu nu vă înţeleg pe voi. Ce-aveţi cu mine?

— Cu tine!! Eu?!!

— Da. Tu şi maică-ta, şi toţi.

— Judecă singură! M-ai luat, m-ai pus pe drumuri, şi-acu, ce vrei? Te superi pe mine că umbli cu capu-n nori? Ce-s vinovat eu sau Inama, care nici nu ştie ce faci tu!

— Minţi!

— Adică… Ştii că ai haz? îmi pare rău că mi-ai mai dat hainele lui Tom. Unde să mă duc cu de?

— Dacă vrei să te duci, du-te, şi nu mai întreba nimic. Dacă nu, hai să ne-ntoarcem. Mi-ai stricat tot cheful.

— Măi, măi, măi, se minună el. Grozav le-a mai potrivit cine le-a potrivit!

Se gheboşi eu capul între umeri, supus, umilit şi intrigat, nemaiînţelegând nimic, şi se pomeni făcând drumul îndărăt după ea:

— De ce te superi? N-am vrut să te supăr.

— Nici eu, crede-mă, se dezvinovăţi ea.

— Atunci ce facem? Nu mergem? Vreau să văd şi eu balul ăsta. Aş avea poftă de dans.

— Foarte bine! Du-te!

— Bine, dar singur… Cum să intru?

— Te-ai duce s-o vezi pe Irina!

— Păi da.

— De frate-tu nu ţi-e dor?

— Ce-ntrebare! Mi-e dor şi de el.

— Bine, atunci fii cuminte! Te strecori tu cumva. Te distrezi şi-mi faci şi mie-un serviciu. Duci plicul acesta şi-l dai prefectului.

— Aha!

Miluţă îşi dădu capul pe spate şi-o privi jignit, furios şi-n veselit totodată:

— Va să zică… ăsta-i secretul! De asta… Mama bănuia, dânsa ceva, săraca, dar nu ştia…

— Du-te dracului! Măgarule! izbucni Negostina şi-i întoarse spatele rupând-o la fugă îndărăt. „Bine. Preabine”, îşi spuse Miluţă şi păşi, hotărât, înainte.