Capitolul 4

SE STRECURĂ PE LA BISERICUŢĂ, prin spatele haznalei, prin spărtura din gardul liceului. Se agăţă de burlanul ruginit şi-ncepu să se caţere ca miţele. Inima-i bătea cu putere. Nu simţea nici urmă de frică. Numai grijă să nu fie zărit şi să nu cadă. Vântul subţire, încărcat de parfumuri de iarbă uscată şi cenuşă, îi trecea prin păr. Sus, răsuflă uşurat. Se orientă orbeşte după direcţia vântului, fără să ridice capul, şi coborî ca-ntr-o fântână, în întunericul din cabina proiectoarelor. Conurile de lumină îndreptate spre scenă făceau de acolo, de jos, bezna de nepătruns.

Se înălţă întinzând gâtul şi rămase câteva clipe nemişcat, ţinând tot cerul negru în spate. La picioarele lui, parchetul strălucea presărat cu talc. Perechile se roteau lenevos sub serpentinele şi ghirlandele multicolore atâmate de tavan. Ce mare crescuse această sală, ca oamenii să fie atât de mărunţi! I se păru c-a trecut o viaţă de când nu mai intrase aici. Urinări scaunele înşirate pe lângă pereţi, măsuţele pătrate, aşezate la intervale, cu feţe de mese albe, deasupra, şi sticle burduhănoase, cu gâturile înfăşurate în ştergare, răsturnate în căldările cu gheaţă. Senzaţia aromată, înţepătoare şi rece din cerul gurii îl făcu să-şi lângă buzele şi să-nghită în sec. Mirosea a rouă şi rădăcini crude. Mestecă în gând gustul de pâine bună şi buchetul vinului. Suava dulceaţă îi înţepa limba şi-l ameţea.

Hotărî să coboare şi coborî scările. Civili nu erau prea mulţi; totuşi erau destui, şi cei mai mulţi, amestecaţi cu ofiţerii, se luptau cu hălcile şi şpriţurile, năduşiţi, roşii de efort, parcă ar fi înfundat cărbuni în locomotivă. Nemernicii! Petrec, ce le pasă! Un ofiţer superior strălucea ca un brad de Crăciun. Era chiar generalul. Îl recunoscu şi pe primar. Bondoc, gras, transpirat, mergea de la masă la masă, se aşeza şi se ridica, ştergându-şi chelia c-un pogon de batistă. Proptit solid pe picioroangele uriaşe, cu pantalonii reiaţi de catifea argintie, vestă şi haină închisă la doi nasturi, cu un cap mai înalt decât toţi şi-o privire seniorială, prefectul vorbea cu generalul, balansându-se cu mâinile la spate. Orchestra cânta pe-un podium. Perechile dansau. Spuma şampaniei sfârâia în cupe de cristal. Pe mese tronau munţi de fleici şi cornuri prăjite. Dintâi muşcau vârtos, nesăţios, ca din miezul însuşi, mustos şi picant, al vieţii. O tristeţe de moarte-l doborî, căci viaţa aceea nu era a lui. A lui rămânea numai uşiţa îngustă ca un capac de raclă, pe unde se putea strecura în caz de nevoie, în noaptea de fum, în noaptea sărbătorită de strigătul morţii, prin care, Negostina, cumnată-sa, se plimbă ca o regină detronată.

Se înclină peste balconul căptuşit cu pânze de păianjen şi privi în jos, ca la cinematograf. Fumul şi praful îl făceau să răsufle scurt.

Se uită şi-o văzu chiar sub el pe Erika. Stătea la o masă încărcată cu sticle şi farfurii pline, lângă un tânăr cu profil nordic, flegmatic şi deşirat, fercheş ca un mire, cu păr blond, luminându-i faţa prelungă şi ascuţită. O sorbea din ochi, apropiat de ea, şi ea-i citea-n cafea. Dar Irina… unde-i Irina, se întrebă îngrozit că n-o vedea şi pe Irina, şi cum stătea aplecat peste balcon, îi veni să arunce c-un reflector în capul petrecăreţilor. Mama lui de puşlama! Semăna cu aviatorul din fotografie. Purta vestonul ţeapăn pe el, încheiat la toţi nasturii, manşetele scrobite, cu butoni de aur, îi scoteau în evidenţă mâinile prelungi şi palide care se-ntindeau să mângâie buclele fetei. Târfa! Fecioara greşită! Spurcăciunea! Tratează preţul vânzării! îşi pregăteşte fuga! Ofiţerul făcu un semn. Chelnerul, în vestă albă, lăţindu-şi crupele grase şi frângindu-şi şalele, umplu paharele cu şampanie. Ei bravo! Omeniera se-neacă, zbătându-se în propriul ei sânge, până-n gât, şi ăştia beau şampanie! Hitlerlandul zeităţilor blonde care se pregăteau să arunce-n aer oraşul sau măcar o parte din el, pe principiul: „după mine potopul!”

Simţea în ceafă căldura reflectoarelor. Greutatea corpului său strivit de balustradă. Îi veni să râdă cum stătea cocoţat, acolo, în întuneric, deasupra lor, deasupra, şi trupul cu sufletul lui avură deodată chef s-o ia razna care-ncotro: picioarele şi mâinile, care-i zvâcneau încleştânau-se de balustradă, tot trupul să se desprindă şi să coboare, să se amestece printre cheflii şi dansatori, să-i împingă într-o parte şi să-şi facă loc s-o caute pe Irina, şi râsul care fierbea în el, umflat ca o spumă de şampanie, să rămână acolo, sus, suspendat în goj, nor îndârjit şi răzbunător.

Ce căuta el, aici? Era nebun că venise, că se lăsase împins de curiozitate, de îndoială, de gelozia lui bolnăvicioasă şi venise să afle, ce? că-l înşală? că altul mai şmecher… Coborî atent, amestecându-se printre cheflii.

Ravagiile din stomacul lui erau mărite chinuitor de priveliştea desluşită de-aproape. Mormane de mici sfârâitori şi cârnaţi usturoiaţi dispăreau sub ochii lui, ca-ntr-un cataclism, în fălcile osoase. Îşi înfrupta ochii cu pâlpâirea şi zvâcnetul gol al dansatoarelor şi-şi strângea pumnii şi dintâi, văzând cum se-ndoapă dihăniile cu frişcă şi şampanie. Se descătărămau să-şi lărgească burta şi se aşezau temeinic pe mâncare, aruncând hăld întregi în gâtlejurile desfundate, sfârteeând sâni delicioşi cu ochii şi nările, înfruptându-ise din şolduri de trufandale şi spete de gâşte; măcelărind cu furculiţele şi cuţitele fleicile sfârâinde, torturile maronii şi cozonacii moldoveneşti, pufoşi şi bălai, crescuţi cât potcapurile popeşti, cu-o ardoare şi-un zel atât de gurmandic că păreau că nidodată nu vor avea de gând să se ridice de la mesele acelea, din sala aceea şi din oraşul acela. Atroce pentru foamea şi simţurile lui întărâtate, căpcăunii îmbucau, sfârtecau şi, ce nu puteau să înghită, ce nu le încăpea în grohotişurile gurilor, s tiveau şi aruncau pe jos, călcând în picioare, într-o plăcere intolerabilă, să se desfete ca porcii, excitaţi de parfumuri, mirodenii şi vin şi de privirile-nfierbântate ale femeilor bete stăpânite de chiotul cărnii şi de dorinţa năprasnică de-a rupe cu unghiile. ‘

Mirosuri acidulate şi brutale se-ncrucişau prin aer cu vagi efluvii de suave parfumuri franţuzeşti. Râsul clocotea în gâtlejuri, şampania pocnea ţâşnind până-n bărbile de celofibră ale ghirlandelor, bucile năduşite ale feţelor congestionate, gata de apoplexie, se scuturau sub rafalele dopurilor, bătăile tobelor, icniturile, nechezatul tremurat al femeilor şi grohăitul scurt hurducat al comenzilor scrâşnite.

Spasmele beţiei atinseseră apogeul într-o demenţă ridicolă şi intolerabilă.

În clipa aceea, se-ntâmplă cel mai mare rău şi bine totodată care se putea-ntâmpla pentru ca venirea lui acolo să nu fi fost cu totul zadarnică şi absurdă.

Apăru Tom!

Se frecă la ochi să se dezmeticească, îşi făcu loc cu coatele, se-ndesă printre dansatori şi beţivi şi cu cât îşi dădea seama că nu se-nşela, cu-atât un frig tot mai mare luneca în el, făcându-l să dârdâie ca-n mijlocur iernii. Încordarea lui era atât de mare, că-şi auzea nervii trosnind şi-ntinzându-se-n el.

Ca şi cum ar fi primit un pumn în stomac, sughiţă, apoi icni în gol. Nici vorbă, era Tom. Tom în carne şi oase. Mai slab, dar Tom. Îmbătrânise şi – poate din cauza luminii sau a depărtării – avea obrazul alb, ca dat cu talc, dar era Tom, îmbrăcat militar. Fuma – fuma încă din liceu – împrăştiind fumul cu mâna, şi, când ofiţerii se dădură în lături, să-i facă loc, Tom, parcă ştiind că-i în sală, strigă tare numele iubitei lui, al Irinei. De unde-o ştia? Unde se cunoscuseră? Când? Imposibil!

Scoase un geamăt. Descleştă mâinile. Se desprinse de balustradă. Pipăind uşor cu vârful piciorului, căută uşa de la cabină. Se buşi în ea cu umărul. Se proiectă dincolo, într-o beznă nesuferită, izbindu-se de scaune, stâlpi şi de tot felul de obiecte colţuroase, care începuseră să se-ngrămădească în calea lui. La sfârşitul acestei lupte, când răzbi în capătul scărilor, era îndârjit de-a binelea. Abia se mai putea potoli, dar se stăpânea, pentru că ştia ce are de făcut.

Împotmolit în vălmăşagul din sală, zări un chelner cu-o tavă enormă cu halbe. Ameţi. Nu mai pusese nimic în gură – nici apă, nici mâncare – dinainte de-a urca pe locomotivă. Tot drumul cât fugise până-n oraş, ceea ce-l chinuise cel mai înverşunat fusese setea.

Chelnerul, citindu-i în adâncul ochilor dorinţa, se opri în faţa lui şi aşteptă, privindu-l c-un fel de înţelegere secretă şi chiar de simpatie.

— Bitte, bitte!

— Darike schon! Pofteşte, pofteşte, tacă toriţi!

— Nein! clătină el din cap, arătând spre gură.

— Jawohl! Jawohl!

; Roii capul s-o caute, dar nu întâlni decât mutre străine, ţapi ghiftuiţi de cărnuri şi brânzeturi, tumefiaţi de băutură, având acelaşi aer comun de buimăceală şi veselie tâmpită. Faptul că toţi – parcă dinadins – i se aşezau în faţă, îl înfurie atât de rău că ameţi. Închise ochii, gâfâind, izbit de-un parfum răcoros, de tămâie. Când şi-i deschise, prietena prietenei lui sta în picioare, în rama unei oglinzi sparte, îngropată-n evlavia neruşinării, expusă ca o marfă strălucitoare. Berea, şampania şi coniacul băut pe nerăsuflate îşi făcuseră efectul. Bărbaţii, bântuiţi de pofte, îi priveau, cu un amestec indecent de dispreţ şi posesiune, goliciunea impudică, admirându-i prospeţimea de dimineaţă buimacă, galbenă ca untdelemnul, în timp ce ea zâmbea nepăsătoare şi provocatoare, jucându-şi în ochi mândria de-a fi atât de râvnită. Pieptul ca o guşă de porumbiţă săpa fântâni negre-n carnea lor. Ceva mai în spate, o curvulice de şaisprezece ani, inconştientă şi vicioasă, râdea de nu mai putea. Râsul ei îl dezmetici, şi-l făcu s-o urască îndârjit. De fapt se ura pe sine că venise şi stătea acolo caraghios şi flămând, în hainele de împrumut, lung şi slab cât toate zilele, să se ia singur la palme, cu capul vâjâind, neajutorat şi scofâlcit, cu coşuri pe faţă, topit de hăituială, oboseală şi nesomn, ţinând halba goală în mână, neştiind unde s-o arunce şi-n cine…

— Ce doreşti? Ce cauţi aici?

Cineva stătea-n faţa lui şi-l scormonea c-o privire rea şi iscoditoare.

— Treaba mea, ce te priveşte? dădu din umeri nepăsător, sfidând ghinionul, şi-n clipa aceea ar fi vrut să nimicească totul, nimicindu-şi propria lui dorinţă aprinsă-n viscere să dispară Cât mai repede de-acolo.

— Mă, băieţică, ia vină tu-ncoace, se trezi înghiontit din spate.

Se-ntoarse jignit, subjugat de sila şi furia aceea vi-‘ foroasă care fierbeau în el încă de pe locomotivă, tot drumul şi toată viaţa jefuit de tot, fir-ar să fie! avea să gândească şi să-şi dea seama mai târziu, încrâncenat, vânăt de ciudă, cu degetele încleştate pe cana groasă şi grea de sticlă crestată ca un fagure.

Îşi făcu vânt şi proiectă halbă-n tavan. O ploaie de cristale se revărsă peste mese. În aceeaşi clipă, ultimul lucru care-l mai înregistră înainte de a se prăbuşi.

— Amintindu-şi de asta în stradă – auzi un ţipăt jalnic, ca un schelălăit de câine. Ceva negru i se puse în faţa ochilor. Căzu peste-o masă. Masa peste el. Totul se-nvălmăşi, se întunecă, apoi se limpezi şi se legănă înnegrindu-se din nou. Urechile-i vâjâiau. Un compresor gonea în el şi-un fierăstrău electric îi despica ţeasta. Cu faţa-n jos, zdrelit până la sânge, buimăcit, se simţi apucat de mâini şi de picioare, ca un buştean, şi aruncat într-o prăpastie neagră, sfărâmicioasă, cu pietre multe, o avalanşă, explodând într-o lumină orbitoare, care se prăvăliră peste el.

Undevav departe, parcă pe alt tărâm, cântau cocoşii de ziuă.