Capitolul 5

BĂTRÂNA SE TREZI GEMlND, cu oasele grele. Toată oboseala lumii se cuibărise în oasele şi-n muşchii ei.

Afară mijeau zorile.

Se săltă şi trase cu urechea: auzi întâi huruitul metalic, greoi şi hurducat de pe drum, apoi sforăitul lui Miluţă, lângă uşă, cu întreruperi, ca şi cum s-ar fi înecat, şi-şi spuse că totul e bine. Inima îi bătu mai repede, uşurată de povară. Negostina răsufla uşor, abia se-auzea. Se cunoaşte şi după asta că nu-i muncită, îşi spuse şi, foindu-se prin casă, începu să se îmbrace.

Cu ochii încordaţi, nimeri geamul şi-l crăpă încetişor. Lumina lăptoasă năvăli buimacă înăuntru, cenuşie şi rece, făcând-o să clipească mărunt. Bătrâna se întoarse oftând şi-şi steânse părul la spate. Se uită cum doarme nora, cu faţa-n sus, c-o mână sub cap, dezvelită şi transpirată, c-un picior afară, cu genunchiul gol şi rotund deasupra cearşafului.

Ce-i pasă! Doarme ca pietrele!

Nu-i mai ieşea din minte cum plecase Toma şi i-o lăsase ca pe-o oaie-n păstrare. Ca pe-o oaie năzdrăvană. Uşernică. Cum îşi lăsase costumele-n garderobă şi trebuia să le găsească neatinse la întoarcere. Ai, doamne, doamne, îşi spuse. Ce bine mai era pe-atunci! Ce bine era când erau cu toţii laolaltă, fără nimeni străin între ei, când ea era şi mângâierea şi ocrotirea lor. Înainte, atunci când erau toţi laolaltă, numai ei, numai ei şi ea, fără blestematele astea cu sângele stricat, care nu se gândesc decât la binele şi la plăcerile lor, aruncându-le dintr-o dată cu albeaţă-n ochi şi-acoperindu-i şi punând mâinile lor lacome şi nedomolite pe ei, de parcă de i-ar fi făcut, de parcă lor li s-ar fi cuvenit totul şi li s-ar fi îngăduit totul! Cu farmecele şi ademenirile lor! Să-i îndepărteze, să-i smulgă de la inima ei! Ticăloasele! Uşernicele! Egoistele!

În răzbunarea neputincioasă pe cealaltă, care i-a luat băiatul în Germania să-l nenorocească sau să se salveze prin el, pentru că se ştia că-i evreică şi el român curat, din moment ce n-a găsit nici un prost de neamţ s-o ia, dQ care să nu se lege nimeni, s-o scape de lagăr intrând el în locul ei, o pândea şi ei’a-n război cu astalallă, cu Negostina. Intre de se-ntemeiase-n tăcere războiul soacrei şi nurorii, hărţuiala şi pânda înverşunată. Când o vedea plecând, îi tresălta inima de bucurie. Poate se duce, şi dusă rămâne. Poate are, poate-şi găseşte pe cineva! Atâta pagubă! Pagubă-n ciuperci! Cărare bătută! Când o vedea plesnind de sănătate şi de voie bună, cu dintâi ei care-*ar fi putut sparge pietre de moară, ea, care nu putea muşca nici dintr-un măr şi-i cădeau braţele de vlăguială, frumoasă ca soarele dimineţii, sprâncenată şi-ochioasă, cu ochii veşnic duşi, stând mereu gata de plecare, o-nţepa un fel de gelozie rea, de parcă prin sufletul ei răzbea, bănuielnic, sufletul lui Toma, al copilului care cine ştie pe unde se chinuie de dorul ei, şi la ea, maică-sa, care l-a făcut şi l-a crescut şi-a rămas văduvă şi nemăritată din pricina lor, nu se gândeşte nici ca la bruma de anţărţ. Ei, Negostinei, ce-i pasă! zace toată ziulica risipită-n lene şi gărgăunii ei, o ia la sănătoasa, hai-hui, umblând brambura de cum dă răcoarea serii şi cât ţine noaptea, pe lună, ca o strigoaică! Vine, tiptil, cu rouă pe haine şi părul suflat de vârcolaci, şi cum pune capul pe pernă, adoarme! Ce griji s-o scurme? N-are copii s-o tragă de poale, măruncă bine, doarme buştean, visează cai verzi pe pereţi, şi dimineaţa, o ia pe ea de odihnită, să-i tălmăcească nălucirile. Plesneşte de voie bună şi de cine ştie ce-i umblă ei prin cap! Toma, săracu, poate-i în pământ, poate trag viermii din el sau e rănit pe undeva şi sângeră şi se perpeleşte şi nu mai poate de dorul ei, şi ea nici cu spatele nu se gândeşte la el. Sau se gândeşte ce făcea, noaptea, cu el, la mare, ce mi-a spus la-ntoarcere, că încă pe-atunci mai avea gura dezlegată şi mai puteai scoate ceva de la ea.

O apucau furiile când o vedea dormind cu-atâta nepăsare, dezvelită şi-mprăştiată, fără să ţină seamă c-o poate zări ea şi-o putea simţi, ceea ce era şi mai rău, băiatul, gândi, lunecând cu privirile spre Miluţă, dar neîndrăznind să se mişte, să nu-l trezească, şi nici s-o acopere, să n-o trezească nici pe frumoasa-frumoaselor desfăcută în pat, ca un nufăr de baltă. O apucau pandaliilc, dar se stăpânea şi amuţea, şi-i zâmbea silit, să-i înşele bănuielile cum i le înşela şi ea pe-ale ei. Să nu se lase mai prejos. S-o-mpingă numai şi pe urmă să-i calce pe umbră, s-o prindă asupra faptului şi să-i închidă gura pentru totdeauna, lecuindu-l şi pe Toma de pacoste şi dându-i o pildă bună şi lui Miluţă, care numai atât aşteaptă, zbânţuratecul, să se rătăcească şi el pe cărări străine! Ah, doamne, ce bucurie, ce linişte! Ce-ar mai întineri şi s-ar înzdrăveni din nou să se poată odată descotorosi de pacoste! La ce-i trebuia ei noră-n casă? La ce folosesc toate femeiuştile astea cu vânt sub fuste care dau târcoale în jurul copiilor ca lupoaicele la stână, dacă nu numai la împovărarea şi grijile bietelor mame! De la de, tot răul şi înstrăinarea. De la hărmăsăroaicele astea cu sângele fierbinte, care nu se gândesc decât la îmbucătura lor şi la ambiţia lor de-a te înlătura, încet, încet, sau dintr-o dată, şi de-a te face uitată în inima copiilor, ca o buturugă putredă-n ploaie.

Nu era însă proastă să se dea de gol. Îşi împietrea faţa, încleşta fălcile şi tăcea. Tăcea şi-o lăsa să-şi facă voile. Vedea bine cum o privesc toţi cu ochii înfometaţi, dar se prefăcea că nu vede. S-o creadă proastă. Mai bine aşa decât s-o sperie.

Un amestec de patimă a răzbunării şi slăbiciune o ţinea ţintuită lângă patul nurorii, privind-o cum n-o privise niciodată. Dacă ar fi putut ar fi rămas acolo, neclintită, până i s-ar fi desprins carnea de pe oase, numai să simtă plăcerea aceea ciudată, ca o ameţeală care i e urca din stomac, să-i descopere uitându-se în adâncurile din ea, trădarea şi mişelia. Să descopere că de fapt nici nu se află acolo, cum nici nu se afla, cu siguranţă, căci cine ştie pe unde călătorea sufletul ei şi pentru cine bătea, chiar în clipa aceea, sub ochii ei, inima aceea mincinoasă şi necredincioasă! Uite-o numai cum suflă! Parc-ar scoatc îngeri pe gură! Aşa doarme şi-aşa suflă prin somn o femeie cinstită şi iubitoare? Clocitoare de iad e-n sufletul ei, dar respiră parc-ar da-o îngerii-n leagăn. Dacă-o îngăduia – şi-o îngăduia în felul ei nepăsător, când o răzbea prea mult singurătatea şi deznădejdea -, dragostea ei era zgârcită şi aspră, ameninţată mereu de teamă, simţind cum, pe zi ce trece şi nu mai vine Toma, nora-i scapă din mână, râzându-şi de ea şi de el, de ei toţi, cum, poate, şi-a râs de la începutul începutului, de cum a apărut în casa lor, şi ea, mama, a simţit în ea, care nu era încă muiere de-a binelea, dar nici fecioară nu mai era, că-n fiinţa ei se ascunde ceva ce puţine femei pe lumea asta ştiu să păstreze: duhul lui Dumnezeu, sau coada năpârlită a Satanei. Piei, drace! şi-a spus, încă de-atunci, stupindu-şi în sân, şi-a făcut o cruce mare de busuioc s-o pună sub perna băiatului. Crucea s-a vestejit din prima noapte, dovadă că bănuielile ei erau întemeiate. Numai o minune şi îndurarea Maicii Domnului, la rugăciunile ei, îi mai puteau salva băiatul. Ziua, când i se uita în ochi, ameţea. Flăcările iadului fierbeau acolo. Surâdea mereu dusă pe gânduri, privind în depărfcai-e, de parcă ar fi întrezărit umbra Necuratului gonind spre ea pe-un cal negru sau cine ştie ce altă fantasmă. Asta se-ntâmpla înainte de război. La-nceputul războiului, Toma plecase şi i-o dăduse în primire, nici ibovnică, nici nevastă cu frica soacrei în sân, şi bătrâna era speriată şi uluită de schimbările petrecute. Surâdea mereu, pierdută. Ce visa ea sau la ce se gândea! După ce-i trecea, se-ntorcea la viaţa măruntă, de toate zilele, săltăreaţă şi buiacă, cu puterile sorbite din depărtările acelea, cu căutătura limpede şi deschisă, apoi se apuca să cânte încetişor, abia auzit, şi ochii ei priveau atunci lumea cu o neascunsă curiozitate copilărească. Ei, ce-i puteai face unei asemenea fiinţe? Decât s-o iubeşti sau s-o alungi! Bătrâna nici n-o iubea, dar nici n-o putea goni. Trebuia doar să fie atentă şi să se poarte cu cea mai mare chibzuinţă. Ţarcul rămânea totdeauna deschis

— Şi când se ducea, şi când se-ntorcea – şi erade-ajuns ca nora să i se uite în ochi, cu ochii ei învăpăiaţi şi sălbateci, de mânz care nu suferă zăbala, ca ea, bătrâna, cu toate drepturile de stăpână, să plece fruntea şi să-i îngăduie orice fără să crâcnească.

Piciorul alb, gol, rotunjit în pulpă voinică de femeie frumoasă, se întinse prin somn. Negostina şopti ceva fără să se deştepte şi răsucindu-se se-ntoarse pe spate, lăsând-o să vadă ochiul dracului cu care ei’a însemnată: aluniţa care-i râdea sub buric. Era demonul care-o mâna mereu şi-i da acea stare de nestare, acel soroc de înstrăinare şi nestatornicie.

Trase cearşaful, învelind-o cu grijă.

Negostina văzu prin somn un zăvod scoţând urlete prelungi, tânguitoare, apoi altul, aplecându-se peste ea şi-ncepând să schelăie. Se uită mai bine şi pricepu că erau mai mulţi adunaţi pe muchia dealului, cu urechile ciulite, cu ochii pe jumătate deschişi şi boturile ridicate, cuprinşi de-o deznădejde atât de mare, cum numai pe câini poate să-i apuce eâteodată. Lătrau sau urlau cu rândul şi-n cor spre luna albicioasă, flocoasă, ca un cap de buldog.

Bătrâna, în sfârşit, se desprinse de lângă noră. Porni spre uşă, să-l învelească şi pe Miluţă, dar abia făcu doi paşi, aplecându-se spre salteaua întinsă pe podele, unde dormea, că tresări rămânând cu ochii mari, cu palma la gură, înăbuşindu-şi un ţipăt. Băiatul dormea, cât era de lung, cu mâinile la cap şi faţa îngropată în pernă, parcă s-ar fi ferit de lumină, îmbrăcat în hainele lui Tom. Pentru o clipă avu o vedenie înspăimântătoare.

Se i’epezi la Negostina şi-o smuci de umăr.

— Fată, scoală! Auzi?

— Lasă-mă! Mai lasă-mă! seinei Negostina buimacă de somn, şi se răsuci leneş pe partea cealaltă, gata să adoarmă din nou.

Bătrâna n-o slăbi.

— Tu i le-ai dat?

Negostina se ridică în capul oaselor, încolăcindu-şi braţele subţiri şi fragile ca de copil în jurul genunchilor.

— Da, eu! spuse, şi aruncă o privire spre salteaua unde dormea Miluţă, îmbrăcat, horcăind şi zbătând un picior, parcă se bătea cu cineva prin somn.

Rămase încovrigată, cu capul plecat, cu gâtul subţire, legănându-şi umerii rotunzi şi mici.

— Eu! şopti cu-o voce durută, îndulcită de somn, şi se legănă mai depai’te, făcând să lunece cearşaful de pe ea şi să rămână goală în răcoarea jilavă a dimineţii. Mai bine să-l poarte el, decât să-l roadă moliile.

Bătrâna rămase cu ochii larg deschişi, parcă ar fi vrut s-o înghită, apoi se întoarse şi se repezi spre culcuşul lui Miluţă.

— Bine, mă băiete, şi tu cu hainele astea ţi-ai găsit… prinse a-l ocărî, dar vocea i se curmă printr-un ţipăt, ca şi cum i-ar fi dat cineva o lovitură pe la spate.

Pierzându-şi echilibrul, se prăbuşi peste trupul întins pe saltea cu faţa-n jos.

Apucându-se cu amândouă mâinile de umerii lui, începu să-l zgâlţâie, opintindu-se să-l trezească sau cel puţin să-l întoarcă cu faţa-n sus sau să-i descleşteze mâinile de pe cap, să-l vadă la faţă.

— Ce-i cu tine, di’agu mamei, ce-ai păţit? începu să întrebe cu-o voce plângăreaţă şi-ascuţită, care umplu toată camera. Ce-i cu el? Şi tu ce stai ca o paparudă? Vino repede! strigă la noră-sa, ciudoasă, şi Negostina veni, înţelese înaintea ei ce s-a întâmplat şi-o dădu la o parte de-acolo.

— Lasă-l în pace, o rugă. O fi căzut şi s-o fi lovit.’ N-are nimic. Lasă-l să doarmă.

— Uite ce vânătaie! Uite la ochiul lui! protestă bătrâna.

— A căzut. Cu întunecimea asta, nici nu-i greu, explică Negostina. Ce-ai să-i faci, dacă-l trezeşti? E obosit. Lasă-l mai bine să se odihnească!

— Bine! cedă bătrâna. Pune-i o compresă cu apă rece, ‘ să-i treacă vânătaia. Şi tu? Vrei să mai dormi? Mai dormi! Odihneşte-te!

— Nu, nu, şopti Negostina, zvâcnind din tot trupul, şi-şi dădu capul pe spate, s-o privească mai bine. Nu mai dorm, fii liniştită. Sunt gata să-mi iau robia-n primire.

— Robie, dacă ai munci forţat pentru alţii, cum munceşte bietu Alexandru! o dojeni bătrâna blajin, fără asprime, parcă ar fi vorbit unui copil.

Cu trupul ei micuţ, uscat, numai cu mâinile şi picioarele mari, deformate de trudă, brăzdate de vine negre, umflate şi noduroase, se-ndreptă spre spălătorul din ungher şi-şi clăti mâinile şi faţa…

Udă încă, ştergându-se în faţa icoanelor, la picioarele lui Miluţă, cu prosopul în mâini, prinse să se închine cu glas tare, cu voce schimbată.

— Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău… îndură-te de noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre…

Luă apoi mătura de după uşă, târnul de gunoi, o cârpă şi puse mâna pe clanţă.

— Mălaiul s-a terminat. Vino jos după făină, la Invalid, o rugă şi închise uşa după ea.

Strânsă între pereţii dospiţi de mucegaiuri, seara veche trosnea răguşit.

Bătrâna, târşindu-şi picioatrele-ncălţate-n târlici, trecu pe lângă uşa apartamentului celor două fete de la etaj, fără să întoarcă faţa, să privească cu coada ochiului, ca şi cum s-ar fi temut să nu se molipsească de-o boală urâtă. Se temea pentru Miluţă. Stricăciunea şi răutatea pătrund mai iute ca binele şi cuminţenia. Aveau camera cea mai bună, chiar deasupra firmei restaurantului, cu baia alături şi geamuri la stradă – două geamuri: unul pe colţ, sub cămăruţa lor strimtă din pod, şi altul deasupra fostului garaj, cu pereţii de scânduri văruiţi până-n stradă, unde-şi deschisese Invalidul cârciuma „La formarea ideilor”. Ce-i venise să-i zică aşa? Poate pentru că stătea toată ziua cu capu-n jos, înţepenit pe scaun, cu proteza rezemată de tejghea, şi când nu servea – şi mai mult nu servea – citea ziarele.

Invalidul, un om ciudat cum nu se mai pomenise -

— În orice caz, ea, bătrâna, nu mai pomenise. Bănuia că e scrântit.” Altfel, de ce-ar aiuta-o pe ea şi pe noră-sa atât de mult, sau i-o fi plăcând de noră-sa! Dar era prea bătrân pentru asta, şi, pe urmă, prea tăcea. Nu spunea nimic niciodată. Orice l-ai fi întrebat, dădea din cap, sau nu dădea nici din cap, îşi măcina fălcile când se uita în stradă sau la cine-i intra şi-i ieşea din crâşmă, şi după ce prefăcea spirtul sanitar – îl limpezea şi-l trecea prin pâine arsă, dacă nu-l avea gata pregătit – şi împingea cana de tablă pe tejghea, în faţa clientului, cobora capul sau ridica ziarul, aplecându-se-n scaun, până nu i se mai vedea decât moţul rărit şi cenuşiu, din creştet, şi-noepea să citească. Încolo era om bun, respectuos şi săritor. Bărbat să-i fi fost, şi n-ar fi fost mai bun. Negostina zicea c-ar fi fost profesor pe undeva prin centrul oraşului înainte de a-l duce pe front. Poate de asta şi stătea toată ziua cu nasu-n ziare şi-i trăsnise să pună firma aceea, care se vedea de la barieră, din piaţă, unde se-ncrucişau şi se-nnădeau toate străzile care urcau şi coborau din mahala sau ocoleau oraşul prin marginea mahalalelor: „LA FORMAREA IDEILOR1*

Firma mare, de tablă portocalie, atârna sub geamul fetelor. Ce atrăgea toate privirile încă din piaţă erau cele două sticle de un chil montate-n tablă şi două pahare lunguieţe, pe care le credeai umplute cu bere. Când se-mbăta – şi se-mbăta destul de des, mai ales sâmbăta şi duminica seara – asta era distracţia preferată a uneia dintre fete, a nemţoaicei, să arunce cu sticle goale, dacă putea ochi pomii grădinii. Unele sticle cădeau şi se făceau zob în faţa cârciumii, numai cioburi erau a doua zi dimineaţa, când venea bătrâna să măture, dar Invalidul, cu nasul ciolănos ca un corn băgat în ziare, părea că nici nu observă. Sau nu-i păsa. Putea preferata nemţilor de sus să năruie şi casa. Bătrâna bănuia ceva ascuns în viaţa lui ţii se-ntreba de ce n-a ieşit o dală din crâşmă, să lase ziarele, dracului, şi să se uite în sus, să-şi vadă firma.

Ei nu-i păsa la urma urmelor dacă asta atrăgea clientela. Nu era casa ei. Aveau să se termine toate necazurile şi să se întoarcă la obârşie. Nu merita să-şi facă sânge rău de pomană şi gânduri din toate prostiile. Poate şi Invalidul ştia toate astea, şi de aceea şi era aşa. Poate ştia chiar mai multe. Poate ajunsese la o stăpânire de sine şi la o înţelegere mai mare decât a ei, şi ziarele acelea care tipăreau toate minciunile nu erau pentru el chiar totul, cum părea, ei poate doar un mod de a obţine altceva, ceva care ei îi scăpa.

Se uită să culeagă vreo sticlă de pe jos, dar nu zări niciuna. Curtea îngustă, cei zece paşi până la gardul căptuşit cu iederă şi grădina din latura casei dormeau încă, scufundate într-o ceaţă leneşă, prevestind arşiţa de peste zi. Dincolo de gard, pământul se auzea încărcat de zgomote ciudate. Le auzise şi prin somn toată noaptea şi ştia ce sunt. Altceva nu putea fi decât ceea ce ştia, şi ştia de prea multă vreme ca să nu fie sigură de asta.

Se afundă în ceaţa aceea lăptoasă, străvezie, şi, lăsând urme adânci îngropate în iarbă, se apropie de grilajul de fier forjat. Drumul era acolo, ca în fiecare dimineaţă, surpat între case, şi maşinile lunecau greoaie pe el la vale. Ceaţa şi colbul jilăvit se amestecau şi făceau aproape cu neputinţă să urmăreşti lungul convoi până la capăt, dar ea stătea eu încăpăţânare şi urmărea totul cu-o atenţie încordată. Drumul cobora uşor în pantă, făcea un cot larg pe după comandamentul jandarmeriei cu steagul tricolor fâlfâind deasupra şi urca greoi, bătut în pietroaie mari de râu, făcând să se hurduce şi să geamă toate măruntaiele camioanelor.

Urca pe lângă şinele de tren. De-o parte şi de alta se-ntindeau dughenile şi prăvăliile murdare – foste proprietăţi ale evreilor deportaţi -, cu obloanele bătute-n seânduri şi steaua în şase colţuri desenată deasupra. În piaţa largă din faţa depoului de locomotive se înnodau şi se deznodau toate drumurile. Pe lângă cei doi poliţişti -

— Unul român, altul german – din mijlocul pieţei, îndrumând circulaţia, la toate colţurile, ieşirile şi intrările, pândeau jandarmii, să-i dibuie şi să-i aresteze pe dezertori.

În majoritatea cazurilor, poliţiştii şi jandarmii formau clientela Invalidului. Acum era prea de dimineaţă. La 6, la schimbarea gărzii, veneau şi, cu toate că de obicei picau de somn, adormeau de-a-mpicioarele, se aşezau câte patru la două mese, cereau spirt denaturat – singurul de care se găsea în tot oraşul – şi jucau zaruri până nu-şi mai puteau ţine capetele pe umeri. Atunci ieşeau clătinându-se, sprijinindu-se de pereţi până în spatele casei, unde se uşurau şi trăgeau cu armele-n şobolani, dacă nu era Erika acasă, să uree care mai vedea seara şi mai putea. Se mira că cealaltă, Irina, care era fată cuminte, de oameni necăjiţi, stătea cu asta.

Nu mai primise un rând de la Toma. Nu voia să se gândească la el acum, pentru că prea o impresionase Miluţă îmbrăcat în hainele lui, trântit acolo, pe saltea, cu mâinile la cap ca un mort. Parcă era mort. De la Alexandru, de mai bine de un an venise scrisoarea aceea din Germania, din lagăr.

De la ea de-aoasă făcea o oră de mers până-n oraş. Miluţă nu făcea nici atât până la depou – pentru că depoul era în marginea oraşului şi-apoi era tare de picior, dacă făcea trei sferturi de oră, şi nici atât – doar iarna când viscolea sau era gheţuş pe drum făcea mai mult. Atunci se scula cu noaptea-n cap. Ea cu Alexandru, mic pe-atunci, rămâneau acasă, şi mai puteau trage un pui de somn până se lumina bine de ziuă. Aşa era şi cu Toma când umbla la liceu. I se făcea milă de el cât de dimineaţă trebuia să se scoale. De cele mai multe ori, când avea de învăţat – şi Toma era ambiţios şi silitor, totdeauna avea de învăţat, de citit -, o punea să-l trezească, şi-l scula înaintea lui Miluţă. Pe Miluţă îl trezea numai când era gata cu masa, când cocea turtele pe plită şi le punea în pachet la amândoi, lui Toma în servietă, lângă cărţi, lui Miluţă în cufăraşul vechi de lemn, rămas de la Costache, de pe când lucra tot la Ateliere – că asta era a ciocănarilor de la tren, lădiţa cu scule şi oleacă de pământ pe lângă casă, în mahala sau la ţară, dacă erau de prin satele din apropierea oraşului, căci altfel, numai din leafă, nu se puteau ajunge. Era un cufănaş negru de funingine şi de unsoare, pe care-l avea şi acum şi pe care-l poartă toţi la Ateliere. Că bărbată-su, Costache, chiar şi râdea:

— La noi, zicea, oamenii se-mpart în două: cei care intră pe poartă cu lădiţele, şi ceilalţi, care ies cu genţile pline. Lumea-i formată din’ şepci şi pălării. Pălăriile merg cu trenul, şi şepcile lucrează la tren. Dau cu ciocanul să scoată un ban, şi cel cu pălăria, un bot de câine, o javră-n jiletcă, te rade dintr-o trăsătură de condei şi te lasă cu fundul gol, ba încă, dacă faci gură, te mai bagă şi la mititica. Asta-i viaţa noastră. Aşa-i făcută, zicea el, şi de asta, zicea: Fur, strâng de gât pe cineva, mă fac frate şi cu dracu, numai pe copii să-i scap. Ei să nu se mai milogească pentru o bucată de pâine şi să câştige banu cu condeiu, nu cu lădiţă-n mână şi cu ciocanul.

Şi-ncepea să-njure:

— Dumnezeii lui de ciocan cine mi l-a pus în mână, c-am s-o iau prin trenuri într-o bună zi şi să le dau la cap la toţi! Hoţii şi tâlharii! E plină ţara de hoţi şi de tâlhari!

Aşa vorbea, şi gura lui l-a nenorocit. Avea şi Alexandru, din Germania, care îi semăna, sângele iute. Nărăvaş şi eu sângele iute. Cum a dat de prima fustă, a-ngenunchiat ca mieluşelul, s-a predat, şi şi-a găsit beleaua: s-a dus după „comoară”, şi jidovcuţa pistruiată l-a mântuit. N-a scăpat nici ea, şi l-a tras şi pe el în lagăr. Numai Toma, cu relaţiile lui, mai putea să-l scoată, dar unde era Toma să-l roage să intervină? Dacă o lăsa şi-o îmbrâncea pe Negostina să se ducă mereu, să nu stea lângă casă, era că trăgea nădejde că numai aceasta îl putea găsi şi numai aşa avea să se încheie şi zbuciumul ei.

Sfârşită, fără puteri, rezemă coada măturii de poartă lăsă făraşul la picioare şi, cu cârpa de şters sub braţ, îşi strânse coatele, împietrită. Urmări, ca o dusă de pe lume, goana maşinilor pe drum. Colbul ce se târa în urmă şi plutea peste acoperişuri ca o ameninţare.

Da, da, oamenii au făcut războaiele, şi Dumnezeu, să-i pedepsească pentru nelegiuirea lor, i-a îngăduit Satanei cu tot prăpădul Sodomei şi Gomorei să ia înfăţişarea cea fără de prihană a femeii, să le aţină calea şi să-i nenorocească mai rău ca războaiele. Că harţa între armate începe şi se sfârşeşte, dar zurba dintre femeie şi bărbat nu se mai încheie niciodată, şi toate potrivelile astea sunt alcătuite să-i înstrăineze pe fii şi să le despartă pe bietele mame de lumina şi sprijinul bătrâneţilor lor.

Când le vin băieţilor minţile la cap, e prea târziu.’ Sunt ca mânjii închişi în ţarcuri străine. Mama nu mai poate ajunge isă le dea drumul, să-i strângă în braţele ei tămăduitoare, să-i aline de toate rănile.

Dacă te ascultam pe mata, mamă, dacă nu veneam, dar voiam să-mi jac şi eu un rost lângă fata pe care-o iubeam şi cu care m-am căsătorit oficial din primele zile, c-am crezut c-aici umblă dinii cu colaci în coadă, că matale ştii cât de mult îmi plăceau mie avioanele, de-am ajuns să-mi muşc pumnii că nu v-am ascultat. Zi şi noapte – parcă-l auzea, parcă-i şoptea, sfâşâindu-i sufletul – mă gândesc numai la asta şi la Astrid, şi mi-i dor de mata, ce bună crai şi cum te-ai chinuit să ne creşti pe noi, şi cu ce te-ai ales? Aici ne-a dat la fiecare în primire câte-o salica de paie împuţită, de curg paiele din ea, şi câte-un cearşaf şi o pătură de grajduri, de miroase a cai de te tâmpeşte, şi câte-o pernă, tot din paie, îmbrăcată într-o faţă de pernă de mort, şi m-a despărţit din prima zi de Astrid, să n-o mai văd nici pe ea, ceea ce mă înnebuneşte cel mai mult, de-mi vine să-mi pun capăt zilelor.

Soarele răsărise. Ceaţa se destrăma, agăţându-se de porni şi de garduri. Deasupra drumului se cernea o lumină leşioasă, cenuşie-trandafirie, şi prin pâlpâirea aceea, maşinile negre lunecau huruind unele după altele. Soldaţii şedeau ţepeni deasupra, strânşi pachet, cu armele-n mâini şi feţele-mpietrite. Mergeau să omoare şi să fie omorâţi. Aveau căştile turtite, trase pe ochi. Mâinile încleştate pe arme, şi armele luceau rece în mâinile lor aspre, clătinându-se în acelaşi ritm, odată cu camionul şi cu prelata de camuflaj strânsă deasupra. Unii tintau, dar pe feţele lor palide nu se vedea nimic: erau la fel de goale, şi cântecul ieşea scrâşnit şi metalic ca un zăngănit de arme.

Tunurile grele se hurducau în urmă. Ţevile lungi ameninţau cerul.

Totul era nesigur, încărcat de nelinişte.

Venit din fundul lumii şi ducând în cenuşa prăpădului năruit peste lume, drumul se zvârcolea între ziduri, lângă ea, ca o fiinţă strivită. Bătrâna respira tot mai greu. Ţinea coatele strânse la piept, faţa îngropată în podul palmelor, şi ochii îi erau pustii. Privea totul în acelaşi fel, intens şi dureros, dar nu părea speriată. Mai curând buimăcită de ce vedea: de maşinile acelea şi de tunurile care se legănau greoi, surpându-se la vale, maşini şi tunuri, unele după altele, maşini şi tunuri, maşini şi tunuri…

La un moment dat, tresări.

Uşile mari ale cârciumii se deschiseră ca sărind în aer, smulse din balamale, şi-n prag apăru Invalidul. Era în cămaşă, descheiat la piept, lăsând să i se vadă smocurile sure şi învârtejite de păr care urcau mărăcinoase pe gât şi pe obraz până-n ochi, sălbăticindu-i tot chipul. Faţa roşie şi zbârcită, cu care parcă frecase până atunci duşumelele, se lumină o clipă şi se schimbă, netezindu-se spre bărbie şi-n monturile obrajilor.

Bătrâna, fără voia ei, simţi că-şi destinde şi ea faţa şi-şi simţi buzele mişcându-se într-un zâmbet abia schiţat. Ridică repede făraşul, luă mătura şi se apropie.

— Bună dimineaţa, domnu…

Invalidul nu-i răspunse. Se uită afară peste capul ei şi piciorul de lemn începu să scârţâie şi să bocăne îngrozitor, răşpăluind podelele. Se retrase câţiva paşi de-a-ndăratelea – parcă-l împingea cineva în piept -, apoi se întoarse cu spatele la uşă, fără nici un interes pentru ce se petrece afară, şi, ocolind de cealaltă parte tejgheaua grosolană de scânduri nedate la rindea, netedă şi lucioasă numai tinde o frecaseră clienţii cu coatele, se aşeză pe scaunul larg de lemn, scobit ca o strană, poate chiar o strană de biserică, şi se-ntinse în aşa fel ca ciotul ascuţit de lemn să i se înfigă în scobitura anume făcută. Ziarele erau lângă el. Le trase mai aproape. Se adinei în lectură rezemându-şi ceafa de stinghia stranei şi înălţând gazeta desfăcută în aşa fel că bătrâna nu mai văzu decât mâinile Invalidului şi cele două pagini ca un cearşaf răstignit pe tejghea.

— Ceva nou, domnu? întrebă.

— Să vedem, mormăi gros şi răguşit Invalidul, şi-neepu să citească repede, încăpăţânându-‘Se să pronunţe fiecare cuvânt răspicat, parcă ar fi vorbit la radio sau aşa cum vorbesc de obicei crainicii la radio: „De la cartierul general al Fuhrerului se transmit următoarele: în partea de vest a capului de pod normand, aliaţii au atacat cu puternice forţe în sectorul Saint Lo. Trupele germane au fost împinse puţin înapoi. Tirul de represalii al armei Via continuat şi ieri asupra Londrei şi sudului Angliei, în Italia, luptele s-au dat cu caracter schimbător la nord de Voltera, de ambele părţi ale Tibrului şi în sectorul Citta di Castello. Inamicul a reuşit unele neînsemnate câştiguri de teren…”

Bătrâna lepădă cârpa şi făraşul într-un ungher şi, luând-o din fundul hardughiei, ocolind scaunele şi mesele răzleţe, pierdute în întinderea aceea de duşumele şi pereţi albi de seândură văruită, începu să măture.

Apoi aşeză mătura de-a curmezişul, cu coada pe-o masă, şi, târşiindu-şi târlicii, se apropie şi se opri în spatele Invalidului.

— Ce-i?

— S-o isprăvit făina de păpşoi.

— Cată în ladă. Mai este?

— Este.

— Cât?

— Cam pe sfert.

— Bine. Ascultă-ncoa! „Pe frontul de răsărit au fost întâmpinate atacurile sovietice în regiunea Iaşi. La vest de Luţk…” Ştii unde vine? Acolo m-a rănit pe mine la-nceputul războiului.

— Şi uite că războiul s-a-ntors tot acolo! se minună bătrâna.

— Războiu-i peste tot. Aşa, reluă Invalidul, va să zică „la vest de Luţk trupele germane s-au desprins dintr-un are prea înaintat. O altă desprindere s-a efectuat în regiunea mlaştinilor…” kDomnu, se rugă bătrâna, abia mai zărindu-se, înecată în praf, caută la colţul refugiaţilor, poate dai de Toma!

— Ce să caute el, acolo?!

— Nu ştiu. Poate ne caută el prin ziar la colţul refugiaţilor!

— Aha! se lămuri Invalidul. Bine. Să vedem. Ascultă! „Soldatul Vasile Ivan din Şendriceni-Dorohoi îşi caută soţia şi băiatul, Alexandru, elev la şcoala normală, refugiaţi. Caporalul Petrăchescu Vasili din Straja-Rădăuţi caută soţia refugiată. Primăria comuna Lunguleţu, plasa Ghergani, judeţul Dâmboviţa, ne comunică pentru doritori că în această comună se găseşte copila Trestiana, în etate de opt ani, fiica lui Nicolae Popa, care a fost găsită singură în Bucureşti în urma bombardamentului din 8 aprilie. Soldatul Barabaş Toader, concentrat la spitalul Z. I. 345, roagă din suflet a se comunica la spital unde se găseşte fiul lui Gheorghe Barabaş.” Atât, mătuşă, pe ziua de azi.

— Nu mai e? Nu mai scrie nimic?

— Ba da. Stai. „Cine ştie ceva de sublocotenentul Gornea Dumitru, dintr-o divizie de infanterie, este rugat să comunice urgent la adresa: Vasile Gornea, strada Apostol Mărgărit 2, Bucureşti, telefon 3. 40. 90.”

— Doamne, domnu! oftă bătrâna. Toma era sublocotenent la-nceputul războiului. Sublocotenent l-a luat, cum a isprăvit şcoala.

— Acum e căpitan, decorat, citat pe armată. Te poţi mândri cu el. „Berlin 15, Reuter, transmite: Cele mai apropiate regiuni ale frontului de est vizate de sovietici sunt acum…” Nu te interesează, dar sunt lângă noi. S-au apropiat. „în urma grelelor eşecuri întâmpinate, în nordul Bucovinei domneşte liniştea” Numai nu stârni atâta colbul, că mă-năbuş!

— Dau cu bradolină, domnu, trebuie să iau groşii înainte.

— Dă cu bradolină, cu ce-i ştii, numai nu… „După evacuare, din interese strategice, oraşul a fost în întregime aruncat în aer, şi mişcările de, desprindere germane au continuat.‘1 Aşa s-aude că vor să facă şi la noi. „La sud şi la vest de L., forţele germane au fost retrase cu cincisprezece kilometri spre vest. O acţiune dinspre Caen a dat greş. În sectorul capului de pod Caen şi Bayeux luptă patru corpuri de armată şi douăzeci divizii blindate aliate…” Ţi-am spus ce să faci. Îţi scriu eu, şi trimitem la „colţul refugiaţilor’.

— Şi nu ne cer bani, domnu?

— Cred că nu. Să vedem. „Bucureşti, 15. La un regiment de gardă a avut loc o pioasă solemnitate închinată eroilor neamului. După slujba religioasă s-au distribuit pluguri, sape, coase familiilor eroilor, din dania domnului profesor Mihai Antonescu.” De fapt, am trimis ceva. Mă gândesc că domnul Toma poate să fie abonat la Universul. S-ar putea să-i pice sub ochi.

— Şi-ai dat adresa de-aici?

Dat adresa, tot, în regulă. Dacă mai zorcăi podelele şi cu brandolină…

— Fiecare are un loc spre care se-ntoarce mereu…:

O umbră se ivi în uşă. Umbra se clătină şi se lungi pe podele.

Cum stătea chircită la pământ, aplecată, cu picioarele sub ea, bătrână ridică faţa. Rămase cu cârpa udă în mână, simţind cum îi alunecă printre degete picurii uleioşi, grei, cu miros pătrunzător.

Soarele lumina din spate o fiinţă aeriană, trecând prin rochia subţire ca printr-o sită, conturându-i picioarele până sus, şi când, clipind mărunt, orbită Mi întuneric, o recunoscu, bătrâna trânti cârpa în lighean

— Hai odată, intră! Ce-ai înţepej acolo? îi strigă. Doar nu eşti de sticlă!

— Bonjur, papa! izbucni veselă Negostina cu glasul ei curat, muzical, apoi se aplecă spre bătrână şoptindu-i încetişor, cu glas tainic la ureche: Mamă, vino puţin afară. Am să-ţi spun ceva.

— S-a trezii Miluţă! Ce-ai să-mi spui?

— Vină, lasă, insistă Negostina.

Obrajii îi ardeau. Îşi frângea mâinile de nerăbdare.

— L-a văzut! Suntem salvate, mamă! L-a văzut, şopti fericită, şi bucuria îi învăpăia obrajii. E-n oraş, nu ţi-am spus eu? se lăudă, cu toate că nu-i spusese niciodată.

Bătrâna dădu din cap îngăduitoare şi-o privi cu nişte ochi mari, speriaţi, strângindu-şi braţele la piept atât de zdruncinată, că Negostina trebui s-o sprijine să nu se prăbuşească.

— N-auzi, mamă? o zgâlţâi ea. Tom! Tom! Despre Tom este vorba. L-a văzut Miluţă astă-noapte!

Faţa bătrânei arăta o sforţare dureroasă, parcă ar fi surzit brusc sau ar fi uitat pe neaşteptate sensul cuvintelor, şi Negostina se reculese. Îşi înfrână exaltarea şi-o luă mai desluşit de la capăt:

— S-a trezit Miluţă şi mi-a spus că l-a văzut. N-a putut vorbi cu el, dar l-a văzut în carne şi oase. E-n oraş.

— Unde? întrebă bătrâna, ştergându-şi năduşeala, şi-şi desfăcu braţele vânturându-le prin aer, vrând să se prindă de ceva. Ah, Doamne! Şi eu stau şi-mi prăpădesc vremea de pomană! se precipită deodată, şi căută dezorientată împrejur, neştiind încotro s-o pornească.

— În oraşka văzut, la bal, dar nu ştie unde e, şopti grăbită tânăra fee4 speriată că bătrâna e gata să se prăbuşească.

— Hei, madam I protestă Invalidul din fundul hardughiei, ridicând faţa şi privind pe deasupra ziarului. Ce-mi complotaţi acolo? Intraţi înăuntru. Ia să te văd, domniţă, se adresă el Negostinei, fi bocăni nerăbdător cu bontul de lemn în tejghea. Ţi-a priit noaptea? Ai dormit bine

— Sunt fericită, papa!

— E un bărbat la mijloc, pot paria!

— Pariază şi-ai să câştigi, râse Negostina zglobie, şi se apropie de tejghea, lăsând să se vadă din toate mişcările trupului ei că bucuria o învăluia ca o lumină diafană şi stăruitoare, care-o sălta aproape pe sus şi-i dădea aripi.

Zâmbi cu toată faţa, se opri lângă maldărul de ziare şi se înclină du când palma ghiduşă la frunte şi-aruncându-i un zâmbet, ea o invitaţie.

— Bonjur, papa. Ai terminat maratonul de dimineaţă prin capitalele lumii?

— Ei, aş! protestă el. Sunt abia la-nceput. Ascultă-ncoa, dacă vrei să te amuzi. După o noapte bună, oricum, o veste reconfortantă din Bucureşti nu strică. „Ieri, 21 curent, după-amiază, a avut loc inaugurarea noului restaurant al Consiliului de Patronaj, instalat în subsolul palatului Ministerul de Interne”. Ai idee? Pe unde vine asta? „Solemnitatea a avut loc în prezenţa doamnei mareşal Antonescu, a domnilor general Pantazi, general Şteflea şi domnişoara Negulescu…” Mă întreb ce-o să se-aleagă de toate doamnele şi domnişoarele astea din Consiliul de Patronaj! Nu scrie-n ziare, dar s-a spart frontul!

— Aşa se vorbeşte. Pe Miluţă era cât pe ce să-l ia-n Germania.

— Ei, ce-o să se aleagă de toate dgpmnele şi domnişoarele astea din Consiliul de Patryrj dacă vin ruşii?

— Nu ştiu ce-o să se-aleagă din toate doamnele şi domnişoarele astea la care te gândeşti dumneata, spuse Negostina, dar cel puţin îşi trăiesc viaţa.

— Asta da, asta da! se grăbi să aprobe şchiopul. Cu Vârf şi-ndesat! Până la ghiftuială!

Bătrâna se enervă mai mult de râsul acela de om ursuz, tăcut şi singuratic, dezobişnuit să râdă, şi – ceea ce i se părea chiar ei ciudat – n-o condamnă deloc pe Negostina. Şi dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi aprins un bec şi s-ar fi făcut lumină în capul ei, înţelese. Abia acum înţelese că Tom trăia cu-adevărat, că era acolo, o căuta prin oraş, şi dacă n-o găsea era numai pentru că ea nu auzise şi nu ştia că el o caută, dar erau atât de aproape unul de altul, cum poate nici nu-şi dădea seama.

— Tom, băiatul mamei! şopti ca şi cum ar fi fost lângă ea.

Trebui să se sprijine, speriată, de-o masă, să-i treacă ameţeala.

Pe Negostina şi pe Invalid îi ignoră sau îi uită, ca şi cum ar fi dispărut din cameră, şi camera însăşi cu mesele soioase şi respingătoare, cu expresia aceea de depravare înscrisă pe de, dispăru şi ea, înlocuită de gândul – acum dar şi luminos în mintea ei – că Tom e undeva pe aproape şi-o caută, sau o aşteaptă, ceea ce era totuna. Aveau s-a se-ntâlnească negreşit, foarte repede. Asta era presimţirea ei, visele, toate semnele care o urmăreau, care i se arătau, dar ea înţelesese totul greşit, din teamă să nu-l piardă pe vreunul din ei sau din şiretenie poate, să înşele destinul, să se creadă că-i gata să primească tot răul ca să se poată bucura mai mult cknădejdile ei împlinite.

Murim de foaitvs, măicuţă! îşi aminti scrisoarea lui Alexandru din lagăr, şi târându-se în genunchi printre mese începu să frece duşumelele. Murim de foame, măicuţă I Suntem obligaţi să muncim douăsprezece ore pe zi şi câştigăm abia 140 de mărci pe lună, din care se fac următoarele reţineri… învăţase totul pe dinafară, ştia cuvânt cu cu vânt.

Nici nu băgă de seamă că Negostina plecase. Ea vorbea cu Alexandru, îi da poveţe, îl ruga să mai rabde un pic, şi învârtea repede, topită de dor, cârpa aspră chiftind de unsoare, sufla greu, tot mai precipitat, ca-ntr-o alunecare în gol, o alunecare pe nesimţite în vis, şi-ntreaga ei fiinţă începu să se desprindă din tot şi din toate şi să plutească. Acum, că s-a sfârşit, trebuia să încheie o suferinţă dublă, să-şi adune inima, care îi era împărţită între răsărit şi apus, hărţuită de toţi trei, sfânta treime de-o fiinţă cu ea. Era ca o plutire. Da, sau nici plutire. Îi zărea dar, îi vedea, îi auzea şi-i simţea în ea dureros de vii pe toţi trei şi pe bărbată-su, pe fiecare în parte, ca o întregire a lumii, ca şi cum lumea, sălbăticită şi-nnebunită de propria sa neputinţă şi furie, coborâse în matca ei liniştită de pace şi ordine, şi ea, mama întregii lumi, putea surâde împăcată cu ea însăşi şi cu viitorul care o aştepta. Mâinile ei lucrau, şi genunchii se târau pe podele, şi faţa aspră, slăbită, se încorda de efort, dar nu simţea efortul, numai încordarea şi nerăbdarea urcând în ea, apăsându-i pieptul. Lucra ca şi cum Tom aştepta pe-aproape, poate chiar la barieră, gata să primească şi să-i dea îmbrăţişarea lui scurtă de soldat norocos. Tom ieşise inginer de poduri, toţi vorbeau de el, tofe oraşul, sfârşise cu media cea mai mare, ziceau că nu mai isprăvise nimeni înaintea lui atâjae strălucit facultatea de inginerie, făcuse podul din marginea oraşului, podul de piatră şi fier, pe care vor duşmanii să-l arunce în aer. Şi ce s-a ales de toată bucuria ei? N-a avut răgaz să se veselească de reuşita băiatului, sau să-şi dea seama cu adevărat că se bucură, că s-a trezit c-o fetişcană în casă pe care i-o aduse Toma, ţinând-o de mână şi uitându-se la ea ea la o zână, şi din ziua aceea feciorul ei nu mai era. Al ei, i-l vrăjise şi i-l luase zâna ce! a crudă şi luminoasă, şi după isprava asta neisprăvită au început să bată clopotele, şi după clopote, tunurile, şi stăpânirea a pus ochii cel dmtâi pe băiatul ei învăţat, şi gata! El într-o parte să facă poduri, să umble războiul pe podurile lui, şi Alexandru cu jidovcuţa în cealaltă parte, unul la răsărit, altul la apus, i-au rupt inima-n două. De-atunci, clipă de clipă, lumea se-ntunecă în inima ei sfâşiată, şi nu mai fu nimic decât spaima să nu-l piardă şi pe-al treilea, pe Miluţă, pe ultimul. Spaima şi neliniştea trează ca o lupoaică flămândă şi pânda neîmpăcată care-o făcea să stea cu ochii pe Negostina şi s-o-mboldească mereu, doar-doar o scoate-o din prudenţa şi încăpăţânarea ei, cu care-i venea de hac, şi să se lase ca o cerboaică sălbatecă prinsă-n laţul şi capcana pregătite cu-atâta iscusinţă.

Ne-au băgat într-un lagăr de triere, şi din prima zi au luat-o pe Astrid şi-au dus-o în altă parte, poate chiar la camera de gazare. Nu pot să ştiu nimic, văd numai coşul înalt de la crematoriu, care fumegă ziua şi noaptea, şi mirosul, când bate vântul şi ne-aruncă mirosul în piept, îmi face atât de rău că pic jos plângând şi-ncep să vărs. Doamne, mamă, şi asta o să ţină până s-o termina tot războiul lui Hitler cu întreaga Europă, scria Alexandru. Suntem la aproape patruzeci de kilometri de graniţa Olandei, la cincizeci de kilometri de Franţa şi la şaptezeci de kilometri de Belgia.

Se ridică dintre mese, îndreptându-şi şalele şi spinarea, clătină capul să se dezmeticească şi-l auzi pe Invalid citind:

— Bonurile valabile azi, 21 august 1944: pâine, bonurile numărul 269 şi 270; săpun, bonul 276 pentru 250 de grame…”

Afară se auzeau jandarmii ureând pista netedă de beton, tropăind să-şi scuture colbul de pe bocanci. Întoarse capul şi-i văzu în uşă pe toţi zece – sau unsprezece – buâueindu-se grămadă, ca la pomană. Parcă erau înnodaţi de centiroane şi nu se puteau desprinde unul de altul, cu puştile în spinare şi capelele pe ochi, prăfuiţi şi asudaţi, dar veseli şi nepăsători, sfârâindu-le gâtul după o picătură. Se buluciră, cu plutonierul înainte, ţanţoş, gras şi gâlcos, gâfâind ca o locomotivă, şi bătrâna se rezemă de-o masă, cu cârpa de bradolină în mână, şi se uită cum le rămia urmele mari şi albe pe podele.

— ‘mneaţa la toată lumea!

— Ne dai şi nouă oareşce?

— Să vă dau, de ce nu? se-nvoi Invalidul, lăsând ziar ui deoparte.

— Scoate ce ai mai fin, c-ai mierlit-o! ameninţă plutonierul, lăsându-se să cadă c-un geamăt de uşurare pe primul scaun, şi făcu un semn înălţxnd ochii spre tavan. Pe sus ce s-aude?

— Bursa a înregistrat ieri următoarele cursuri, se grăbi să-l informeze Invalidul: Steaua Română I 525; Concordia I 325; Creditul Minier 820; Radio 200; Mica 870; Letea 700; S. T. B. I 410; Consolidada trei la sută, una mie nouă sute treizeci şi cinci virgulă treizeci…

— Lasă-te de iordane! se ofuscă plutonierul. De păsărelele din colivie te-am întrebat.

— Nu le-am auzit întorcându-se. Au fost la bal as-noapte.

— Aşa-i că da! Bine zici! se bătu peste frunte plutonierul. A fost chiolhan mare la Prefectură…

Pentru o clipă, plutonierul amuţi, aprins ca un curcan, gata să plesnească, apoi îşi reveni şi se strâmbă caraghios, făcându-i pe toţi să râdă.

— Da dumneata?! Ia fă-te-ncoa, mătuşă! Unde mi te-ai pitit pân-acu? Spionezi, hai? Spionezi forţa publică?

— Curăţ podelele, domnu jandarm, se dezvinovăţi bătrâna făcându-i-se frică, şi o năuci presimţirea că ceva nu-i cum trebuie cu Miluţă.

— Va să zică aşa, hai? continuă s-o toace la cap plutonierul, numai din răutate, ca s-o sperie sau să râdă de ea. Sari cu gura?! îmi faci observaţii?! Ultragiezi forţa publică în exerciţiul funcţiunii?! Dumneatale ştii ce-i aia? Ştii că pot să te arestez? Ia spune, o luă el repede, unde-i noră-ta? A dormit acasă as-noapte? S-a trezit, sau încă leneveşte în pat? Că aşa sunt doamnele astea cu pielea fină, lenevesc până la zece-n pat, să-şi întreţină tenul. Dă-i drumul!

— Nu-i acasă, îngăimă bătrâna, nesigur.

— Nu-i, hm! făcu plutonierul, gânditor. N-ai să zici c-a fost şi ea la bal!

— Poate-o fi fost! şopti în doi peri bătrâna, şi continuă să se târască pe jos, printre mese şi picioarele jandarmilor, storcind mereu cârpa între degete, să nu i se vadă tremurul mâinilor.

— Păi ziceai că nu-i din alea…

— Ia mai las-o moartă, şefule! interveni pe neaşteptate Invalidul, înălţându-şi capul din ziar, şi vocea lui autoritară şi aspră, deprinsă cu comenzile militare, îl făcu să amuţească pe plutonier. M-am plictisit de-atâta trăncăneală. Ce ai cu femeia? Las-o să-şi vadă de treabă, să termine podelele, şi nu te mai lega nici de noră-sa, că nu te văd bine! Las-o în pace! Bagi groaza în ea, nu vezi?!

Plutonierul se ţinu băţos.

— Uşurel, jupâne, că nu ştii despre ce-i vorba!

— Ei, despre ce-o fi, că doar n-a dat trenul peste el! Bagi femeia-n sperieţi!

— Eu am isprăvit, domnu. Mă duc, bolborosi bătrâna, şi dădu să se retragă de-a-ndăratelea spre uşă.

— Încotro? o opri un jandarm.

— Du-te. Las-o să se ducă, spuse plutonierul. Du-te şi-l adă pe băiat. Am nevoie de el. Vreau să-l văd la faţă. Numai să-l văd, şi vă las în pace pe toţi. Şi pe dumneata, şi pe el, şi pe soţia domnului căpitan. Altfel, dacă nu…

— Înţeles, domnule, scânci bătrâna, neştiind cum să se vadă mai repede scăpată. Da de unde să-l aduc, că-i în tură! Şi cu serviciul lui, ştiţi prea bine…

Aici este un frig îngrozitor, îşi aminti. Când plouă şi-i umezeală s-au bate vântul dinspre crematoriu, se lasă un fum de nu vezi omul la un metru înainte, un fum de carne arsă de om amestecat cu praf de cărbune, că-ţi vine rău, leşini, şi noaptea, când ieşi afară să te uiţi, vântul suflă aşa de tare, de te apucă groaza şi-ţi vine să urli. Mă gândesc zi şi noapte la Astrid, şi mi se pare întruna c-o văd cum iese pe coşul fabricii morţii ca un porumbel, ce-a mai rămas din sufletul ei, ca o păpuşă îmbrăcată în rochia care-mi plăcea mie, de mătase, de culoarea piersicii crude, cu nasturi de sidef, decoltată, cu braţele şi genunchii goi.” Zăpăcită şi speriată, cum era, bătrâna nici n-o recunoscu în prima clipă.

— Ce faci? Ce-i cu tine V

— Mi-a dat Invalidu să-i pregătesc o omletă, spuse Negostina, liniştită, şi-i arătă farfuria pe care-o ţinea în mână.

— Aha! Bine, bine, o aprobă bătrâna, şi-i făcu un semn şiret cu ochiul. Au venit jandarmii!

— Şi ce dac-au venit? se miră Negostina.

— Nimic. Ziceam şi eu aşa. Poate-ţi place să te uiţi la ei.

— De unde-ai mai scos asta!

Intrigată, Negostina-şi miji ochii şi-o privi ca pe-o gânganie căzută pe spate.

— Ce-ţi umblă dumitale prin cap?

C-un zâmbet ciudat pe buze, bătrâna o învălui toată într-o privire:

— Credeam că te duci! Că nu-ţi mai pierzi vremea pe aici!

— Unde să mă duc?

— După Toma. N-ai zis că-i în oraş? Nu te duci să-l cauţi?

— Ce staţi, bă, ciobanilor? Simţiţi-vă! strigă plutonierul. A intrat o doamnă.

Greoi şi neîndemânatici, jandarmii săriră de la mese şi se îmbrânciră să-i aţină calea. Unul înalt, cu mustaţă de prepelicar, întinse braţele s-o prindă, dar ea se feri, zvâcnind umărul, cu-o expresie de mirare încremenită pe chip şi, fără să se uite la nimeni – ca şi cum s-ar fi strecurat printre buşteni, printr-un teren mlăştinos, atentă să nu alunece şi să se strivească de buturugile ieşite în cale -, se rezemă de tejghea să-şi tragă răsuflarea şi aşeză farfuria aburindă lângă teancul de ziare din faţa Invalidului.

— Poftă bună!

— Mulţumesc! spuse Invalidul, adulmecând mirosurile bune de mărar şi ouă topite-n ulei.

— E Toma-n oraş, îi şopti şi se-ntoarse să plece, dar se trezi asaltată din toată părţile.

— Cântă-ne ceva! Nu pleci de-aici până nu ne cânţi şi nu ne dansezi ceva, îi strigă plutonierul.

— Vorbeşti serios?

— Foarte serios. Te rugăm!

— Ei, aşa e mai convingător.

— Hai, acuma! Cât e soacra, să te vadă!

— Sunteţi nişte neciopliţi!

— Ştie toată lumea, baborniţa-i cu ochii pe mătăluţă.

— Ei, uşor, uşurel, nici chiar aşa! protestă Invalidul. Te rog să accepţi să bei un păhărel cu noi.

— Unul singur. Numai unul, se rugară în cor.

Dădu să se strecoare pe lângă ei, să plece, dar se simţi înghesuită din toate părţile, apucată de mâini, izbită de răsuflările fierbinţi şi nesuferite.

— Lăsaţi-mă-n pace că mă supăr, îi înfruntă, zbătându-se să scape.

— Vă arunc în stradă pe toţi. Idioţilor! strigă Invalidul, bătând cu pumnu-n tejghea. Ce-i asta?

— Nici o nenorocire! Ia te uită la pisicuţă! îşi scoate ghearele!

— Au!

— Gura mică!

Negostinei i se păru că întreaga încăpere zvâeneşte o dată cu palma trăsnită pe obrazul acela fierbinte, întunecat şi aspru ca o piele de porc.

Se uită îa toţi fără să-i vadă, cu chipul neclintit, cu ochii limpezi, albă de furie şi indignare, şi brusc, parcă ceva s-ar fi dezlănţuit în ea, un vârtej care-o luă pe sus, începu să danseze. Dansa strecurându-se printre mese şi privea prin culoarul ce se deschidea în faţa sa cum bătrâna sta în uşă şi-o urmărea. Obrazul ei stăpânit şi uscat, cu creţuri mărunte în jurul ochilor, şi ochii ei clipind mărunt, de uimire şi încântare, aveau ceva care-i dădea parcă o mai mare forţă şi poftă de exaltare, ca o-mpotrivire. Se mişcă aşa sincopat, zburdând şi zburând cu braţele prin aer până se opri moale, obosită şi puţin încurcată-n faţa ei:

— Ce-i, mamă? Te-a supărat ceva?!

— Nimic, fată, îi şopti bătrâna, fixând-o liniştită, cu ochii ei sfredelitori: Ziceam să mergem să-l căutăm pe Toma… dacă vrei…

— De ce să nu vreau! Vreau, se domoli Negostina, şi ieşi prima pe uşă, împinsă ca de-un abur fierbinte de ochii căscaţi hipnotic, în urma ei.