Capitolul 6

CUM ADORMISE DIN NOU, DUPĂ plecarea cumnatei, suflând greu, cu pieptul plin de sudoare, Miluţă sări buimac la prima zgâlţâială a bătrânei. O zări ca prin vis aplecată deasupra lui: „Te caută jandarmii! Ce-ai făcut?” Nu mai avu răbdare să-i răspundă.

Todireanu, tatăl Irinei, era prieten cu moş Ţurcanu. Vorbea lat, dulce şi legănat: „O holercă, bădie!”

La depou, de un an şi ceva, lucrau împreună cu nemţii: nemţii uitându-se la ei cum urcă şi coboară de pe locomotivă, negri ca dracii de funingine şi cărbune, osteniţi şi nemâncaţi, iar ei pândindu-i până şi când se duc la umblătoare, să vadă în ce ape se scaldă, ce au de gând. Ghiţă Todireanu ştia bine nemţeşte. Avea un prieten. Bea cu el când ieşea din tură „o holercă”, în colţ, la bufetul gării. Un plutonier austriac: Ritter.

— Ăştia vor să vă ridice, i-a spus Ritter.

— De unde ştii?

— Mi-a spus Zainer, zicea mai târziu mecanicul că i-a spus Ritter.

Ăsta era mare mahăr. Hitlerist înfocat.

Miluţă, după plecarea de-acasă, de frica jandarmilor, a ţinut-o tot într-o fugă până la Ghiţă Todireanu.

— Vino cu mine! i-a spus mecanicul.

— Unde? s-a pierdut cu firea Miluţă, şi l-a-njunghiat gândul c-a făcut altă prostie venind.

— Unde? mai întrebă o dată.

— Da ce-i cu hainele astea pe tine? Văd că eşti pus la şapte ace! Parcă eşti ginerică, râse mecanicul, făcându-i cu ochiul, adică să te fofilezi, şmechere, să nu pună laba pe tine! Cine să creadă, înţolit în costum de gabardină, un pârlit de fochist? Hai cu mine. N-ai pus în gură nimic…

— Să mănâne?! se miră Miluţă, şi dădu din umeri. De mâncare îmi arde mie, când sunt pe urmele mele?

Intră cu Ghiţă Todireanu într-un local ferit, ştiut numai de mecanic, şi-i izbi nările, gata să-l dea jos de pe picioare, un miros puternic de costiţă afumată, cu varză.

— Câte-o holercă şi ceva să-şi astâmpere foamea flăcăul ista, spuse mecanicul femeii trupeşe, bălană şi-ncă frumoasă, care ieşi în întâmpinarea lor.

Se aşezară la o măsuţă în fund, mai retrasă, cu toate că nu era nimeni înăuntru la ora aceea. Băură, mecanicul îl lăsă să înfulece, şi până să termine, îi povesti el.

N-avea fântână în curte, şi-şi construise o pompă. A văzut şi el, Miluţă, de unde aducea apă nevastă-sa. Nu-i departe, dar vrea femeia să aibă fântână în curte, să nu mai rupă glodurile când plouă. A meşterit o pompă în atelierul de la depou şi-a pus-o în văganul de intervenţie, îi povesti. De-aici a-nceput. Acolo ţineau toţi câte ceva, doar ştie bine Miluţă, că şi el… Azi-dimineaţă s-a dus să scoată pompa şi s-o aducă acasă.

\pa

— Mă duc, şi peste cine dau? povestea meşterul. Cine crezi că făcea de pază la vagon? Prietenul meu, Ritter. „Guten Morgen, Ritter1’, zic, şi dau să intru în vagon să-mi iau pompa. Ritter zice „halt” şi-ntinde arma. „Mă, zic, de dimineaţă a luat-o Ritter al meu!” Credeam că glumeşte. N-a glumit, încheie mecanicul, şi ceru al doilea rând de holercă. Întinde arma să tragă în mine. M-a-ntristat rău al dracului, auzi. – se apăra mecanicul – prieten, beam holercă cu el, şi peste noapte să-ntinzi arma să tragi în mine! … „Ce-i cu ăsta, bre? A căpiat?” „Ordin, zice unul Muşi, nu-l cunoşti tu… Aşa au primit oi’din. Las-o şi tu-n pustie de pompă, că-i prăpăd.” Pe urmă am auzit tot as-noapte c-a fugit Ţureanu. Şi pe tine te credeam fugit. Toată noaptea te-au căutat jandarmii. Nemţii au întărit paza. Să-i ia mama dracului! E cazul să-ţi spun.

Apucându-l de mână, se aplecă peste masă:

— Ţureanu e la loc sigur, să n-ai nici o gi’ijă. S-a ascuns. Aflase mai dinainte. I-am spus ce mi-a spus Ritter. Era pregătit. Am săpat un adăpost în munte. Nimeni nu ştie. N-am să-ţi spun nici ţie locul. Dacă e cazul, te duc eu. Sau Irina. Ne-afundăm în pământ. Cine să ne-aducă de mâncare, să nu ne lase să murim de foame, s-o găsi, n-avea grijă. Lasă-te în seama mea, flăcăule. Mai bei o holercă? Tu-i pompa mă-sii, c-o viaţă are omu, şi p-aceea vor să ne-o pună pe nicovală! De când au auzit ce-aţi făcut voi, au dat ordin să demontăm. Toţi’ meseriaşii la demontat! Maşini, strunguri, raboteze! Scos şuruburile, desfăcut piesă cu piesă şi, la vagoane, pentru Germania! Mai bem un rând şi dăm o raită pe la depou, să vedem care-i mişcarea. Bine? Dacă-i groasă, o ştergem. Nevastă-mea ştie. Dacă nu mai vin, să nu s-apuce să-mi ridice parastas la biserică.

Nici n-a fost nevoie ca el, Miluţă, să-i mai povestească isprava de pe locomotivă. A stat cu ochii cât străchinile şi i-a ascultat, pe urmă i-a destăinuit cum îl simţea pe neamţ cu arma-n spate şi nu ştia bine ce-o să fie, unde-o să-i ducă, pentru că n-a putut schimba o vorbă cu moş Ţureanu…

— Fir-ar să fie, o dată om! Altu-n locul lui…

Dar ce să mai vorbească, dacă nici lui nu i-a trecut pm cap când l-a văzut că-i face semn să-l pună în gardă şi-i ia lopata din mână, ca şi cum s-ar fi supărat pe el că-i nemdemânatic şi umblă încet?!

— Ha-ha, al dracului! izbucni mecanicul, şi se izbi cu palma peste frunte, pricepând figura. Deştept. Hai, copăcel. Vino să-ţi plătim, coană Profiriţa! strigă el, bătând cu pumnu-n masă.

Patroana veni.

— Ne-ai văzut, coană Profiriţă?

— De~o lună nu mai dă nimeni pe la mine, de unde să vă văd? se văicări coana Profiriţa, şi strecură grămăjoara de bani în sân.

— Aşa, aşa! râse mecanicul, ridicându-se. Dădu ultima picătură pe gât. Atunci, noi ne-am dus. Şi dacă la noapte nu ne mai vezi pe-aici, să ştii că se schimbă lumea.