Capitolul 7

CU BUZELE STRÂNSE, ÎMPIETRITĂ lângă bătrână, fără să mai scoată o vorbă, Negostina păşea absent, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Tudor prin care spera să-l găsească pe Tom.

Nu se văzuseră de-o veşnicie. Nici nu ştia dacă arhitectul – ajuns acum prefect, părintele judeţului, om cu suprafaţă şi-atâtea preocupări – n-o uitase. Îl cunoscuse în anul acela când se măritase şi-apoi plecase cu Tom la mare, să-şi petreacă luna de miere. Era prietenul lui Tom.

Întoarse capul, eu aceeaşi împietrire şi absenţă. Privi goana maşinilor pe drum. Asta era tot ce mai putea face, să se-mpietrească şi să lase să pătrundă cât mai puţin în ea din ce vedea. Un nor de colb întuneca totul. Aerul înecăcios mirosea a motoare încinse, a benzină arsă, a fum şi duhoare râncedă de motorină, de uleiuri şi parcă de praf de puşcă, de moarte. Maşinile huruiau întruna, rostogolindu-se la vale, zguduind pământul. Negostina ar fi vrut să aibă iarăşi în faţă marea de la Vama Veche, să păşească leneş, răscolind nisipul – mai puţin fin decât la Mamaia, însă mai plăcut – jucându-şi umerii în mers, nepăsătoare, dar păşea tăcută şi temătoare, cu umerii lăsaţi, îmbătrânită şi ea, ca soacră-sa.

— Unde mergeţi? Nu-i voie!

De lângă ghereta de scânduri se desprinse o santinelă.

— La câmp, la grâu. Măcar paiele să le strângem, îi explică bătrâna, şi-ntr-adevăr – ceea ce o uimi – scoase din traistă şi-i arătă secerile.

— Luaţi-o la stânga. Pe partea cealaltă.

— Trebuie să ajungem la Prefectură, în centru, spuse Negostina.

În sfârşit, ajunseră. Tinăra femeie explică portarului cine este. Portarul – un bătrânei impozant în uniforma lui veche, dar atât de curată încât părea nouă, cu dungă la pantaloni şi caschetă pe cap – îi arătă scările albe de marmură fără o vorbă, parcă ar fi fost mut. Urcă, şi, sus, un domn gras, c-un teanc de dosare în braţe, la întrebarea ei unde-l poate găsi pe domnul prefect, o informă că s-a deschis o nouă cantină a Crucii Roşii, şi domnul prefect e acolo.

— La liceul de băieţi, pe strada Grigore Ghica, o lămuri funcţionarul, şi, întorcându-i spatele, dispăru împingându-se într-o masivă uşă de stejar dăltuit.

Coborâră îndată scările, mirate că nu le opreşte şi nu le întreabă nimeni nimic – bătrâna mai în urmă, păşind cu şovăială pe luciul de gheaţă al mozaicului verzui cu ape opaline, temându-se să nu cadă.

Negostina se opri în stradă, s-o aştepte.

— Chiar ai de gând să mergi la secerat? o-ntrebă când veni.

— M-am gândit as-noapte că nu-i rău să avem şi noi ceva adunat. Poate se isprăveşte cu războiul şi ne lasă la casa noastră. Or să se-ntoarcă ai noştri, şi ce-o să mâncăm? Tot câmpu a rămas în părăsire, atâta amar de grâu s-a risipit, când or să vină toţi, după război, n-au să aibă ce mânca. Aşa a fost şi după primul război: se-ntindea lumea ca râma după o fărâmă de pâine.

Ocoliră piaţa cu statuia Eroului Necunoscut. În urma lor apăru o familie de târgoveţi, un bărbat slab, cu-o şapcă soioasă, şi-o sacoşă în mână, o femeie corpolentă, într-o rochie decolorată, cu pantofi vechi în picioare, cu o altă sacoşă, şi-o fată urâtă, bondoacă şi târtoşă, în rochie bălţată de mătase, fluturând o sacoşă goală şi ea.

— Luaţi-o pe lângă bisericuţă, le spuse un soldat.

— Am auzit că se dă mălai, le informă în şoaptă, gâfâind, femeia corpolentă cu sacoşa, ajungându-le din urmă.

— Nu pe-acolo. Prin dreapta! le strigă alt soldat.

Curtea dreptunghiulară a liceului, împrejmuită cu un grilaj de fier, gemea de lume: copii, femei, bătrâni, mame cu plozi în braţe, şi, din loc în loc, oştenii cu ordinea, fumând şi glumind între ei, bine dispuşi ca nişte oameni sătui care se amuză văzând calicimea târgului înghesuită la pomană. Peste tot, chipuri uscate: ochi împăienjeniţi, expresii disperate. Multe muieri venite de la ţară, speriate, buimăcite, având aerul că se-nti’eabă ce caută acolo, ce se va întâmpla cu de. Ceva jalnic, dezumanizant, ‘ ca expresia tâmpă şi resemnată din ochii vitelor duse la tăiere. Nu mai credeau în nimic, nu se mai aşteptau la nici un bine. Veniseră şi aşteptau, pentru că tot târgul alergase încoace şi aştepta, dar nimeni nu ştia şi nu credea că poate să li se-ntâmple ceva bun. Prea multe rele li se aruncaseră în faţă, ca să mai nădăjduiască ceva acătării. Aşteptarea lor avea ceva de osândă şi blestem.

— Ah, maică, de nu s-ar isprăvi până ajungem şi noi la rând! oftă o bătrână atât de ostenită sau bolnavă, sau atât de-nspăimântată de răzbunarea sorţii provocată de propriile ei vorbe, că nu mai avu putere şi se rezemă de Negostina.

— E aici prefectul? se interesă Negostina. Ni s-a spus că-i aici.

— Aici, aici, maică, dar ce să ne facă el? se căină bătrâna.

— Face şi el ce poate, spuse altcineva. Dacă pleca şi dumnealui cu autorităţile…

— Dacă pleca, se ghiftuia în altă parte…

— De ce vorbiţi aşa?!

Înaintau cu greu, prinse în trupul mişcător al mulţimii, cu neputinţă să facă ce voiau de, supuse voinţei şi mişcării balaurului stâlcit care-şi târa coada pe sub umbra puţină a zidului. Rândurile se formau în stradă, în faţa bisericuţei, şi grosul coloanei ieşea pe partea cealaltă a porţilor, risipindu-se în hudiţa următoare.

Negostina descoperi voluptatea stearpă a supunerii şi se abandonă cu totul mişcării aceleia necontrolate şi totuşi ordonate, încete şi totuşi continue, ca însuşi mersul omenirii – spre ce? Nu ştia, nu-şi putea răspunde, dar înţelese dintr-o dată, cu-o prospeţime şi o adâncime sufletească ce-o uimiră pe ea însăşi că are încredere în această mişcare spre acel ţel necunoscut şi inevitabil.

Trecu o oră sau poate mai bine până ajunse lângă masa unde femei tinere, şi nu mai frumoase decât ea, dar îngrijit îmbrăcate, aproape luxos, pudrate şi rujate, serveau câte-o felie de pâine şi-o cană de ceai. Va să zică pentru asta stătea toată lumea aceea acolo! -, şi cum îşi aştepta rândul, înciudată pe ea însăşi că ajunsese să trăiască o astfel de clipă, uitând până şi scopul venirii ei încoace, întoarse capul spre grupul de oficialităţi şi-nainte de a-l vedea îşi dădu seama, simţi cu putere că Tudor era acolo. Inima prinse să-i bată. Pe urmă îl recunoscu. Era chiar în mijlocul grupului, magnetul care polariza toată atenţia.

Era elegant şi înalt, cum îl ştia, subţirel, cu-o faţă netedă, umbrită de-o mustăcioară scurtă. – nu, nu putea fi el – o bărbuţă stilizată, de Crist pe Golgota. Se mişca tot timpul, săltându-se pe vârfuri şi răsucindu-se, parcă-l strângeau pantofii sau căuta ceva pe deasupra mulţimii.

Poate o căuta chiar pe ea. Şi de ce nu? El – exact, îşi aducea bine aminte – îi vorbise odată de credinţa lui în telepatie, de dorinţa cuiva care are în el atâta ardoare, încât poate înfrânge legile timpului şi spaţiului.

— Hai mai repede, doamnă! o-nghionti cineva din spate.

Negostina păşi ca pe jăratic. Ridicând ochii împăienjeniţi de ruşine, se trezi în faţa unei foste colege de liceu, fata unui burtos şi agramat negustor de peşte din oraş, care-i întindea o cană mare, cazonă, de ceai. Întoarse umărul şi lăsă faţa în jos, să nu fie recunoscută.

— Hai, mamă! Hai, odată! strigă, şi se întoarse şi mai înverşunată, înţelegând că bătrâna a strecurat felia de pâine în traistă şi se îndeasă să mai primească una.

Primul impuls fu să-i arunce cana în faţă şi s-o rupă la fugă, să dispară de-acolo, dar aşa ceva ar fi stârnit indignarea generală, simţea bine asta, şi foamea, care-i scormoni dureros, aproape insuportabil, măruntaiele, o făcu să cedeze.

Se trase într-un colţ, întoarsă cu spatele, şi, cu capul plecat, înfulecă repode felia clisoasă de pâine neagră cu gust de păr ars, apoi, înapoindu-se să predea cana, se opri lângă masă, în dreptul fostei colege, care n-o observă nici de data aceasta, preocupată să-şi facă conştiincios datoria. Se opri să-şi tragă răsuflarea, cu ochii fierbinţi de ruşine şi umilinţă, simţind toate chipurile acelea crispate şi străine cum îi îngheaţă ceafa. Atunci îl zări din nou. Era îngrozitor s-o vadă aşa, şi totuşi o nepăsare mortală o făcu să dorească asta. În definitiv, nu era vina ei, nu era cu nimic vinovată că viaţa fusese atât de crudă cu ea şi poate şi cu el, răzbunându-se pentru acea scurtă fericire de-o vară. Vru să-i surprindă privirea, şi, dacă i-ar fi surprins-o, i-ar fi făcut semn. Părea mai palid şi mai ciudat, din pricina bărbii, avea un aer de suferinţă şi concentrare, o privire extatică, de Iuda acum, înconjurat de opulenţa mărinimiei gratuite şi zadarnice, ştiind că burta nefericitului oraş flămând nu se alină cu un ceai. Făcu un pas spre el. Privirile li se încrucişară. Fu ca un şoc. Aerul se-ncărcă de electricitate. Se stăpâni, prefăcându-se a nu-l recunoaşte, să-i dea lui posibilitatea să se lase prins de captivanta abandonare şi să-l verifice dacă n-a uitat-o. Îl simţi cuprins de-un freamăt intens, iradiind prin toată faţa mirarea şi bucuria regăsirii, şi atunci, hotărî să-şi arunce toate armele-n joc. Schiţă un gest uşor ca de chemare – o reminiscenţă care venea din alte timpuri, de departe – şi-şi concentră toată căldura şi toată frumuseţea în zâmbetul acela trufaş şi inaccesibil de care lui îi era atât de frică la mare şi pe care-l dorea atât de mult. Îl observă bine, şi un moment, el fu incapabil să se reculeagă şi să poată face ceva omeneşte, să-i surâdă măcar sau… O roşeaţă bolnăvicioasă îi inundă brusc faţa şi, trecându-şi palmele peste ochi, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge o vedenie ce-i anchiloza trupul se smulse din loc şi se apropie, în grabă, de ea.

— Doamna Dimitriu I Nemaipomenit! Negostina I Dumneata eşti?

— După cum vezi! zâmbi ea. Iată cum ne-a fost dat să ne-ntâlnim.

Îşi îndreptă pieptul, încordându-şi trupul străbătut de-un zvâcnet lung şi-l privi în adâncul ochilor, buimăcită de apropierea lui, tulburată, dar fără să aibă aerul că se bucură.

— Ce surpriză! Nemaipomenit! exclama el întruna, şi-şi freca palmele, parcă-l scutura frigul şi nu ştia cum s-ă se stăpânească. Eram convins că eşti refugiată cine ştie unde în ţară. Nici Tom nu ştia nimic, pe oricine am întrebat… Mi-a dat la un moment dat prin gând să te caut cu poliţia…

Observă mâinile lui cum nu se pot stăpâni, veneau parcă singure spre ea, după asta ştiu că nu-i e indiferentă nici acum.

— Sunt cu mama. Cu soacră-mea. Mamă! strigă ea, şi se-ntoarse să i-o prezinte pe bătrână. Mama lui Tom.

— Sărut mâinile, doamnă! se înclină el.

— Veneam la dumneata. Noi singure veneam, daca nu ne-a căutat nimeni, îi reproşă ea direct, şi-i observă, odată cu tremurul imperceptibil a mâinilor, paloarea din nou a feţei şi rictusul gurii lui, plină, senzuală. Regretă – apoi se făcu ruşine de regretul ei – că nu-l lăsase s-o sărute la mare. Ar fi fost plăcut să simtă buzele acelea strivindu-se pe faţa ei, eăutându-i buzele. Închise ochii, fulgerată o clipă ca de-o arsură, şi ştiu că dacă el ar mai fi vrut…

— Cum ai ajuns aici?

— Te-am căutat la Prefectură.

— M-am întâlnit astă-noapte cu Tom.

— Ştiu, ai dat un bal, spuse ea, şi vocea îi răsună din nou plină ide reproş. Tot oraşul vorbeşte.

— Oraşul ar face mai bine să-şi vadă de-ale lui…

— Unde-i? întrebă bătrâna.

— Ne-am despărţit târziu. Nu mai e în oraş.

— Adică, dacă te-nţeleg bine, oraşul e prea prost să înţeleagă subtilităţile politicii dumitale?

— Dacă vrei… ia-o şi-aşa…

— Dar unde-i? Unde-i?

— S-a spart frontul, doamnă. Greu de ştiut. Fiul dumneavoastră, o informă rece, plictisit, autoritar, lucrează la un birou special pe lângă Comandamentul german. Să n-aveţi nici o teamă. Cită vreme nu li se întâmplă nimic nemţilor, nici lui nu i se poate întâmplă nimic. În privinţa asta fiţi fără gi’ijă.

— Da’ n ce privinţă să fim îngrijorate?

— Mi-ar fi greu să vă explic acum.

— Domnule prefect, dar cum aş putea să-l văd? Trebuie să-l văd, aveţi înţelegere, se rugă bătrâna. De un an de zile n-am mai primit un rând de la el. Puteam să-i fac şi parastas la biserică.

— Nu-l pot vedea nici eu prea des, stimată doamnă, mărturisi prefectul. A ajuns, cum v-am spus, om însemnat. Are mai multe decoraţii decât au jumătate din locuitorii acestui oraş. Cu meseria lui de podar, a devenit un om de bază al războiului. Ce vă pot spune e… dacă doamna, nora dumneavoastră, ar dori, la modul cel mai amiabil, o intervenţie pe lângă Comandamentul german spre a se facilita o întâlnire cu fiul dumneavoastră, mi-aş oferi serviciile de intermediar…

— Ştiam eu c-o să reuşesc, mărturisi cu sinceritate bătrâna. Dumnezeu mi te-a scos în cale, domnule. Sigur, sigur că da, se însufleţi ea. Tot Dumnezeu mi-a hărăzit nora pe care o am. O să se ducă peste tot unde-o să vrei dumneata. Tot ce-o să vrei dumneata o să facă, numai să-l găsească şi să-l aducă pe Tom al ei. Nu-i aşa, Negostina?

Tânăra femeie o privi o clipă cu buzele strânse, apoi dădu din umeri şi încuviinţă surâzând

— Aşa-i, mamă. Dacă spui mata… Mata ştii că eu niciodată nu-ţi ies din vorbă…

— Da, da, o sfredeli cu privirea bătrâna. Ochii încercănaţi îi scânteiau. Mi-a dat Dumnezeu cea mai bună şi cea mai frumoasă noră.

— Vă felicit, doamnă, se înclină prefectul. Pentru vremurile astea sunteţi, într-adevăr, o mamă norocoasă, o complimentă el, galant, şi se-ntoarse spre Negostina: Unde v-aţi ascuns, să nu mai… De-atâta timp! Extraordinar! Puteam jura că sunteţi în celălalt capăt de ţară De ce nu m-aţi căutat?

— Ce să fac, ce să facem, se corectă Negostina, roşind. Te deranjează destulă lume, spuse ea repede cu privirile în altă parte. Nu mai voiam să vă inoportunăm şi noi…

— Auzi vorbă! Ce vorbă-i asta? Se poate? Dumneata nu m-ai fi deranjat niciodată.

— Şi-acuma unde-l găsesc, maică? Ce fac? se nelinişti dintr-o dată bătrâna, nemaiputându-şi înfrâna înverşunarea. Şi gemu ca şi când ar fi fost la capătul puterilor.

— Lăsaţi-mi adresa. Când îl întâlnesc, îi comunic eu să vă caute. Dar cum ai aflat de petrecerea de adio… în sfârşit, de bal, dacă vrei să-i spui aşa, se-ntoarse el, într-un fel de alarmă, spre Negostina. Nu mă interesează ce spun căţele din oraş, cei care răstălmăcesc totul şi bârfitorii, dar într-o zi am să-ţi argumentez detaliat ce-am urmărit prin petrecerea asta şi-o să-mi dai dreptate…

— Negreşit, râse ea, şi faţa palidă şi severă a prefectului se încărcă de-o duritate nebănuită, li ocoli ochii, făcu un semn abia zărit spre „grupul oficialilor”, şi-un ins, bondoc şi rotofei, se rostogoli pe picioruşele scurte de purceluş, tamponându-şi faţa blajină c-un cearşaf de năframă.

— Uff! îngrozitoare caniculă! Dacă mai dă de-aeu şi-o secetă…

— Domnul avocat Vasiliu, primarul oraşului, îl recomandă prefectul.

Primarul îi apucă delicat mâna şi i-o sărută cu graţie, clipindu-i concupiscent:

— Sluga domniei voastre, duducă.

Negostina zâmbi privind peste chelia primarului faţa surâzătoare, cu ochii uluitor de limpezi şi iscoditori ai bătrânei:

— S-a făcut târziu. Nu plecăm, mamă?

— Ba da, dacă vrei, mai stăm un pic…

— Ciudat! Mi se pare că totul e ireal, exclamă prefectul.

— Poate chiar şi este, îl aprobă Negostina. Războiul a schimbat totul, filosofă ea, şi arătă cu mâna palidă lumea obosită, murdară şi flămândă care lărmuia în jurul lor.

Sau, mai degrabă, am putea crede că ce a fost înainte de război e ireal.

— Ireal şi ireversibil. L-am întrebat şi pe Tom de dumneata.

— Serios? îl ironiză ea. Ai avut atâta îndrăzneală!

— Qui se taquine, glumi bondocul, şi ce i se păru Negostinei inadmisibil, vorbeau de parcă bătrâna nu mai era acolo.

— Fireşte, fireşte, se precipită prefectul, şi, luând-o de mână, o trase mai deoparte. Trebuia să vii la mine să-ţi fac rost de-o casă civilizată. Atâta lucru puteam face şi eu. Extraordinar! Spune-mi! Unde stai? Unde-ai dispărut? Ce s-a-ntâmplat cu dumneata atâta timp?

— Prea multe întrebări deodată, surise ea. Eu ţi-am pus o singură întrebare… şi simţi cum zâmbetul i se transformă într-o politeţe de conivenţă. Soţul meu.

— Îţi dau cuvântul, şopti el patetic, că-ţi voi spune totul. Nu-i însă momentul acuma. (Şi tare, să-l audă bătrâna.) S-ar putea să fie pe front sau inspectează cu generalul zona din spatele frontului… Dacă va veni diseară în oraş, promit să-l caut, să pun mâna pe el, şi jur să nu-mi scape! E bine?

— Neapărat. Te rog.

— Mi-am dat cuvântul, nu mai insista.

Se întoarse afectat spre primar şi-i şopti grăbit:

— Ocupă-te puţin de doamna! (I-o arătă pe bătrână.)

E mama căpitanului Dimitriu. Toma Dimitriu, eroul nostru, favoritul zeilor. Poate îi poţi face rost de ceva zahăr şi pâine…

Bătrâna se luă după primar.

— Am să-ţi povestesc. Am să-ţi spun multe. Am să-ţi spun îngrozitor de multe, se aprinse Tudor rămânând singuri, şi, fără să-şi dea seama ce face, îi apucă mâinile în mâinile sale. Ţi s-ar părea o impoliteţe dacă ţi-aş da o întâlnire?

— Poftim!

— Ar fi o prostie să ratăm momentul acesta. Mi-aminteşti lumea pierdută de dinainte de război. Să stăm de vorbă ca doi foşti buni prieteni. Nimic altceva.

— Doi foşti buni prieteni, îl dojeni ea. Dar noi n-am fost niciodată prieteni.

— Diseară la ora opt, în faţa Mitropoliei, bine? La opt, repetă el. Jur că va fi foarte important.

— Cum poţi şti asta?! De unde poţi şti?

— Ştiu. Vei vedea c-am fost şi ştiu să rămân un om de onoare.

— Limbajul îmi este cunoscut, dar înţelesul îmi scapă.

— Dacă n-o să vii, n-o să-ţi fac nici o vină din asta, dar să ştii că te voi aştepta mereu…

— Vorbe mari într-un moment nepotrivit…

— Adevărat! Adevărat!

Primarul se-ntoarse, urmat de bătrână.

— S-a făcut, domnule prefect, raportă sec.

Purta pantofi negri cu ghetre albe, şi, la fel cum venise, vioi şi agitat ca un piţigoi, împingându-şi burta înainte, se rostogoli ţopăind spre soborul alb al doamnelor şi domnişoarelor de la Crucea Roşie, care-l primiră cu ţipete şi triluri vesele.

— Să v-ajute Dumnezeu, maică! mulţumi grav bătrâna, şi se aplecă întunecată şi mândră în faţa prefectului, îşi potrivi părul cărunt sub broboada neagră care-i alunecase, săltă traista grea acum, umflată, pe umăr şi se-ntoarse spre Negostina, cercetând-o cu ochi inteligenţi, întrebători: Tu, rămâi?!

— Cum să rămân! tresări Negostina strâmbându-se neplăcut. Să rămân? De ce?

Bătrâna oftă şi tăbârci traista plină de zahăr, cu capul în pământ, uscată, mărunţică şi totuşi puternică, răspândând un sentiment de stabilitate, de rezistenţă şi veşnicie, ca un duh al pământului.

— M-am gândit să nu te mai chinui. Tot nu-ţi place ţie la câmp şi nu te pricepi. De ce să te mai târâi după mine degeaba. Du-te acasă. Mă descurc eu singură. Sau (şovăi coborând ochii) rămâi eu dânsul… şi-l căutaţi pe Toma. Vezi tu… Fă mâncare. Nu mai avem nimic, şi Miluţă iar o să se ducă flămând.

Vorbea repede, abia întrerupându-se să respire, şi ochii ei se umeziseră şi luceau de plăcere, duioşie şi bunătate. Răsuflă liniştită, ridică faţa, împăcată în gândurile ei şi, întorcându-le spatele, păşi hotărâtă spre poartă cu pas cumpănit şi măsurat.

Zăpăcită şi speriată de toată schimbarea bătrânei, simţind până-n adâncul sufletului, ca pe-o usturime urâtă, batjocura şi provocarea zvârlită atât de neîndemânatic şi sfidător, trăgându-se adânc în sine, nepăsătoare şi uitând în aceeaşi clipă de bărbatul chipeş, Negostina se avântă răzbunătoare şi ambiţioasă, păşind hotărâtă după soacră-sa.