Capitolul 8

ŞOSEAUA ŞI ORAŞUL RĂMASERĂ definitiv în urmă, departe, la capătul lumii, înecate în apa ruginiu-spălăcită a grânelor răscoapte, scuturate şi-nnegrite de arşiţă, topite în verdele aburit al păpuşoaielor pletoase. Numai vârtecuşurile albe de colb ce se ridicau dintr-acolo anunţau prezenţa lor neliniştitoare.

Negostina se cutremură uitându-se la bătrână.

— Mamă!

— Ce-i?

— Nimic. Lasă! se răzgândi.

Soarele ardea, aprinzând aerul, frigându-le mâinile şi spatele. Când ajunseră, feţele le erau negre de sudoare şi colb. Rochia ei de mătase, udă în spate.

Căută o tufă de măcieş la marginea acelui ogor, care nu era al lor, era al nimănui. Se dezbrăcă, îşi făcu vânt cu palmele şi, ridicându-se, îşi legă basmaua la spate, să nu-i cadă părul în ochi. Luă secera de la bătrână.

— Vezi să nu te tai! Ai grijă! o preveni aceasta.

— Ce atentă te-ai făcut!

Paiele ţepoase erau gălbui, cu noduri negricioase, frunzele rare, răsucite de uscăciune. Aduna mănunchiuri mici, să nu se scuture ce mai rămăsese pe spic, le tăia dintr-o zvâcnitură, potrivind vârful secerii în jos, şi tot atât de repede, fără să se uite, nevăzând decât ţărâna zgrunţuroasă şi grâul din faţă, arunca braţele pe spate şi lăsa mănunchiul în mirişte. În urmă. Totul rămâne în urmă. Ge era chiar seceratul acela, dacă nu propria ei resemnare? Se săturase, şi totuşi accepta. Era sătulă până peste cap şi accepta pentru că numai aşa putea trăi, nădăjduind că toate se vor schimba.

Se opri să-şi deznoade spinarea şi să-şi tragă răsuflarea.

Lui, ce-i pasă? Lor, ce le pasă? înfruntă primejdia în faţă zilnic, dar cel puţin… îşi frecă eu monturile mâinilor, îndelung, faţa jilavă de sudoare. Ochii o usturaţi. Parcă avea nisip fierbinte sub pleoape. Gura-i era uscată, buzele. Arse. Simţea înţepături mici urzicându-i pielea pe spate. Sângele îi zvâcnea în tâmple. Îi vâjâiau urechile.

Lângă ea, bătrâna făcea acelaşi lucru, dar mai spornic. Se târa aproape-n genunchi şi-nainta pe nesimţite, stăruitor şi fără grabă, cu spinarea-n grâu, lăsând două dâre de ţărână răscolită în urmă şi mănunchiurile dese din mirişte.

Era uimitoare cât de repede i se mişcau mâinile şi cât de vioaie se făcuse! Parcă ceva din pământ ar fi urcat până la ea, o forţă necunoscută, şi mâinile vânoase, cu palmele bătucite şi aspre, îmbătate de puterea aceea tânără, ar fi lucrat de la sine, fără nici o legătură cu trupul bicisnic şi ostenit. Şi ce era şi mai uimitor, aproape de necrezut, nu se ridica deloc să se odihnească, să-şi tragă răsuflarea, părând că nici nu răsuflă. „Până n-o să mai răsuflu nici eu”, îşi spuse Negostina ascultând foşnetul câmpului în adâncimea zilei, şi se ridică. Îşi şterse sudoarea cu capătul basmalei şi, mişcându-şi braţele-n sus să se destindă, privi în zare, pe câmp, lumina despuiată, care pâlpâia luându-i vederea.

Zări, ca printr-o sticlă topită, un om venind spre de. Venea sau se-ndepărta, sau stătea pe loc, nu se-nţelegea, pentru că era departe, şi ce-o tulbură dintr-o dată…

— Dumnezeule!

Coborî mâinile, înălţă gâtul, şi prin pleoapele întredeschise privi roată-mprejur zarea şi-şi dădu seama, cu-o înfiorare acută, aproape de spaimă, că erau singure în tot cuprinsul. Câmpul întreg şi lumea întreagă se scufundau sub ochii ei de ani de zile în fum şi-n moarte.

Ce om! Se uită mai bine… Nu era nici un om.

Îşi scoase basmaua. Se şterse pe faţă şi-şi făcu vânt să se răcorească. Insolaţia! O să capete insolaţie!

Şi-atunci mogâldeaţa cenuşie apăru iar:

— Mamă! strigă.

Vedenia o auzi. Se trase înapoi. Dispăru în porumb.

— Ce-i? întrebă bătrâna.

— Vine! spuse ea.

— Apleacă-te şi seceră. Cine să vină! gâfâi bătrâna şoptit.

Nora se aplecă aprinsă-n obraji, buimacă, prostită de căldură. Continuă să secere. Strânse paiele cu spicele grele în vârf. Hârşti! făcu secera. Un mănunchi! Hârşti! Alt mănunchi, hârşti!

— Negostina! ziceai de-un om. Unde-i?

— Ce om?

Îşi încordă ochii şi-l văzu.

— Uite-l?

— Doamne, fată, aista nu-i el?

Bătrâna îşi dezdoi şalele, răsuflă puternic, toată numai o apă, parcă se îneca, apoi tot mai lung şi mai liniştit, ca prin somn, se uită la umbra care se clătina locului. Parcă vedea ceva la care se gândise neîncetat, de mult, şi ce vedea era chiar dorinţa sau gândul ei împlinit.

De aici nu mai poţi scăpa, scria Alexandru, numai dacă ai boală grea, căreia n-au ei ce să-i facă, sau o boală molipsitoare. Sau, de exemplu, mama sau tata cuiva, dacă este pe moarte, sau chiar mort, cu certificat de la medic sau de la primărie pentru acest caz.

— Parcă-i el! şopti.

— Fii serioasă, mamă! Cum să fie el? De unde să fie el?

— El! El el Dacă-ţi spun!

— Nu se poate!

— O fi fugit! Se ascunde. Uite că se teme şi de noi. Nu ne cunoaşte. Nu ne-a recunoscut.

— Aiurezi, mamă. Cum o să fie el?!

— A fugit din lagăr.

— A! La Alexandru te gândeşti?! Cum să fugă?! Cum să facă atâta drum de-acolo până aici?! Imposibil.

— Ba da, dar el…

— Din Germania, mamă? Nu-ţi dai seama ce spui. Mă duc să-i ies înainte…

— Nu, o opri bătrâna. Să nu-l sperii. Vine înhămat la umbră, parcă-şi trage osânda şi moartea după el.

— Nu ştiu, mamă, oricine-ar fi, îi ies înainte.

V-am scris opt scrisori, în care v-am scris numai de bine, ca să poată ajunge, căci altfel le rupe Cenzura din Viena. Scriu această scrisoare printr-un om bolnav, pe care l-am cinstit cu 500 de lei, bani româneşti, numai ca să v-o aducă. Pe Astrid au gazat-o. Mi s-a arătat în vis fi mi-a spus chiar ea, aşa că, odată cu scrisoarea, sunt şi cu fugit din lagăr.

— Hei! E Alexandru! hotărî convinsă, bătrâna. Alexandru! strigă. Nu te teme. L-am visat as-noapte… şi uite că visul… Dar de ce vine-aşa, fato? Parcă-i împiedicat! Hai! Omule! Hai, odată! Cine-i fi, nu te teme! Nu-ţi facem nici un rău.

— Nu, nu! şopti fugarul, şi se prăbuşi în grâu.

Apoi se ridică, şi-n loc să-şi continue drumul spre de, se-ntoarse şi-o luă, împleticit, înapoi.

— Ce face? Ce-i cu el?

— Nu ţi-am spus? se supără bătrâna. S-a speriat. Stai, omule! Alexandre! Ce-i cu tine!

Mă. Mângâi cu gândul că nu s-a chinuit mult. Dar dacă s-a chinuit? Dacă scriu scrisoarea asta şi nu mai sunteţi nici voi?

— Vine ca la moarte. Se teme! Uite, uite la el!

— Ajutor! Au! se auzi glasul lui, stins ca o şoaptă ieşită din fundiil pământului, şi căzu din nou, se-ngropă-n grâu.

— Un dezertor! Să nu fie rănit! Ce ne facem, mamă?

Înainte de-a o lua. Şi-a o duce m-a-ntrebat dacă-s supărat pe ea. Ce vină are ea că s-a născut evreică şi eu m-am îndrăgostit de dânsa, de ce să fiu supărat? Sunt supărat c-am ajuns ce-am ajuns şi unde-am ajuns, dar nu pe dânsa care-i cenuşă acum şi nici cenuşă…

— Repede! Ce te mocoşeşti? Aleargă la el. Hai să-l ajutăm. Să vedem ce are.

Până la capătul ogorului era o zvârlitură de băţ, dar de se părea că nu vor mai străbate niciodată distanţa aceea.

Chircit la pământ, cu faţa-n mirişte, c-un umăr întors şi-un picior răsucit, necunoscutul gemea sfâşietor de parcări dădea duhul. Un miros acru şi înţepător de sudoare şi sânge le năpădi când. Se apropiară. Parcă luară în braţe un sac cu pleavă dospită. Omul se agăţă de braţele tinerei femei, cu ochii holbaţi, cu gura strâmbă, horcăind zgomotos.

— Te doare ceva? Ţi-e rău? Ce te doare?

ll prinseră să-l salte amândouă cu faţa-n sus, să-l ridice. Se speriară şi-i dădură drumul. Grămadă în grâu.

De la piept în jos, cămaşa şi pantalonii omului erau năclăiţi de sânge. Sub coaste, sângele se închegase şi-i lipise cămaşa de piele;. Mai jos chiftea când atingeai, parcă era un smârc acoperit de cămaşă, cu ape fierbinţi forfotind pe dedesubt.

Bătrâna îi privi cămaşa, îi văzu mâinile şi spuse repede:

— E-mpuşcat în burtă. Repede!

— Ce să fac?

— Ai cămaşa curată. Repede! Trage-ţi cămaşa peste cap, s-o rupem, să-l legăm. Poate-i oprim sângele.

— Ce să mai oprim? Nu vezi? Tot sângele s-a scurs din el!

Bătrâna se lăsă lâng’ă el în ţărână.

— De ce-ai alergat, îl dojeni, şi glasul sau dojana, sau poate adierea aceea abia simţită, venită de la palmele ei părea să-i facă bine.

Aş prefera să fac închisoare la Văcăreşti sau la Galata şi să nu mai fiu aici.

Avea faţa scofâlcită, neagră de fum ca şi mâinile şi ochii sticloşi şi holbaţi, albi ca la morţi, traşi în fundul capului. Pe tâmplele scobite şi-n pomeţii obrajilor îi rămăseseră dungile cenuşii de sudoare, cum se amestecaseră cu colbul şi se uscaseră. Sufla greu, dar nu mai horcăia. Pieptul, uscat, cu coastele ieşite, se cutremura în răstimpuri. Mâinile i se strângeau convulsiv de braţul bătrânei, dar se liniştea pe-ncetul, spaima care-i holba ochii slăbea, se-ndepărta, şi omul, la un moment dat, închise pleoapele, gemând, apoi şi le deschise şi se uită lung la bătrână.

Să stau eu până se termină războiul? închipuiţi-vă când se va termina războiul, când abia începe cu America şi Anglia!

— Salvaţi-mă! şopti rănitul şi-o licărh’e i se aprinse în ochi.

— N-o pot rupe! strigă Negostina speriată, şi de sforţare i se aprinseră obrajii şi-i asudă fruntea.

Este cu neputinţă! Ajutaţi-mă! Nu mai pot îndura mai mult decât un an. Maximum.

— Dă-ncoace! Ţine! Tu trage de-acolo, şi eu… Hai…

Cămaşa cedă, pârâi. Fâşia se despică până la poale.

Se-ngropară în grâu, lângă el, şi începură să-l lege.

Mirosea atât de tare că întorceau capetele să respire.

Pleacă zilnic, noaptea, câte cinci-şase băieţi, în diferite direcţii, în Franţa, în Olanda, îndărăt în România, unde văd cu ochii.

— Ce-ai păţit, omule?

— M-a ucis, ticălosul! Ah! Mă arde! Arde!

Răsucindu-se căznit, cu mişcări rupte, rămase cu spinarea îngropată în zgrunţurii ţarinii, privind în sus.

— Aţi aflat?

— Ce, omule?

— Au! răcni. Ajutor!

— Ce e? Te doare tare?

— Băiatul, gemu ca-ntr-o aiureală. Unde-i băiatul?

— Care băiat? Ce băiat?!

Terminând, repet încă o dală că mâine, 19 decembrie, plec din lagăr într-un transport de bulgari.

— Ce băiat? Care băiat?

— M-a ucis, ticălosul, uhh!

De durere muşcă pământul cu dintâi.

Dacă reuşesc să trec de controlul german de la graniţă…’.

— Ce băiat? şi eu am un băiat la gară…

Mor în acest lagăr sute de persoane pe zi în afară de evreii care sunt duşi la gazare. Murim de foame. Mânccrea este în felul următor: un sfert de pâine la două zile şi un castron de ciorbă de cartofi stricaţi, fără verdeaţă şi fără pic de grăsime.

— Ce facem, mamă? Dacă-i urmărit? Dacă-l caută?

— E de la gară.

— Ce facem?

— Trebuie să facom ceva. N u ştiu.

— Unde-l ducem? Cum îl ducem de-aici?

— Cu ce?

— Da. Cu ce?

— E ud tot… A mers prin pădure. Uite la picioarele lui.

— Ce facem?

…dacă nu voi fi în lagărul nr. 21, în orice caz să nu vă mai gândiţi la mine.

I/ – Miluţă?

— Să-l aduc pe Miluţă? Ce să-i facă Miluţă?!

— Nu, nu… Miluţă… Lasă. La altceva mă gândeam.

Îşi duse mâinile la urechi să nu mai audă.

— Ajunge! Stăpâne-şte-te! o încurajă bătrâna.

— N u-l vezi că moare?

— Cum o să moară? Trebuie să-l salvăm.

— Trebuie să-i oprim sângele. Cum să-i oprim sângele? Nu vezi că sângeră întruna?

— Norocul lui. Dac-ar avea hemoragie internă, ar fi şi mai rău. Vorba-i cum îl ducem şi unde-l ducem de-aici.

— Mi-i sete, şopti rănitul. M-ascundeţi?

— Dă-i să bea, o rugă bătrâna, şi ascultă, ca o şoaptă fierbinte, vocea băiatului ei adunată din scrisoare:

Aici sunt de toate naţiile prizonieri: ruşi, belgieni, olandezi, francezi, polonezi, apoi din aliaţi: italieni, unguri, cehi, slovaci, croaţi, bulgari şi cei din urmă nenorociţii de evrei, pe care-i bagă zilnic pe coş ca pe Astrid, să nu vezi din ei decât un nor de fum negru şi rânced care urcă spre cer.

Se lăsă moale în ţărână, răsuflând greu şi-ntretăiat, cu privirile înecate-n lacrimi, şi rămase nemişcată privind faţa golită de sânge, cuprinsă de sudoarea morţii, cu pielea înăsprită, tăbăcită şi-nnegrită de fum şi cărbune.

Şedea şi-l privea, şedea şi-l privea, nu-şi mai lua ochii de la el, şi faţa aceea cu cât o privea mai mult îi amintea faţa soţului ei, răposatul.

— Eşti mecanic de locomotivă, nu?

Dacă nu vrei să munceşti unde vor ei, te bagă în lagărul de pedeapsă nr. 21, mai îngrozitor ca o închisoare.

Buzele-i tremurau nestăpânit, şi faţa ei avea ceva orb şi absent. Tremura toată, asudă şi i se făcu rece. Setea lui îi ardea acum şi ei gâtlejul şi pieptul şi-o simţea urcându-i-se, ameţitoare, până-n cap.

Cad în acest lagăr sute şi mii de victime zilnic. Cine le mai ştie numărul? Pe Astrid au luat-o din prima zi şi-au ars-o. L-au ars ochii albaştri-cenuşă, fruntea netedă, părul, urechile şi sprâncenele, obrajii moi şi buzele, l-au ars buzele, mamă, şi mâinile şi picioarele. Au smuls-o de lângă mine şi-au silit-o pe picioarele ei să intre în camera de gazare, adică să facă baie. Într-o cameră din asta, de baie, îi bagă şi apoi vezi cum iese din ei fumul negru pe coş, că-ţi face rău şi pici jos când vezi… Au băgat-o în fabrica morţii, şi de-atunci…

Vocea bătrânei era uscată şi aspră. Se împrăştia şi se sfărâma în aer ca o ţărână:

— Hai odată, ce faci?

Negostina descoperi în traistă ulciorul.

Rănitul scoase un sunet moale din gât. Ochii îi luciră. Bău hulpav, eu sorbituri mari. Apa i se revărsa din gură, şiroindu-i pe bărbie şi piept. Dintâi îi clănţăneau pe gura vasului. Ochii-i creşteau în cap, alburii. Se mişcau repede, lucitori şi sălbateci în orbitele negre.

— Destul! O să-i facă rău, se alarmă bătrâna.

— Doamne, se-ngrozi Negostina. Asta ne mai trebuia! Ce facem cu el?

Străinul se scutură ca sub o izbitură primită prin pământ. P’aţa i se schimonosi. Scoase un ţipăt uşor, urmat de-un vaier prelung şi se chirci cu mâinile la burtă.

— Mamă! Repede! Ce are?

— I s-a făcut rău. Acu-i acu!

— Ce ne facem? Uite-l că leşină!

— Fugi!

— Unde să fug?

— În or*aş, ce mai stai? Adă un doctor…

— De unde să-l scot, mamă? Cine vine? Cu ce să-l plătesc? Şi chiar dac-aş avea, ştii bine că nu vine nimeni până aici…

— Moare! Nu sta! strigă bătrâna, şi, căzând cu genunchii în ţărână, prinse să fluture cruci mari, grăbită, deasupra muribundului.

Abia mai respirând, fără gânduri, fără voinţă, cu aerul vijâindu-i în urechi, Negostina se întoarse năucă, neştiind ce să facă.

Aşteptă să termine soacra, deşi ştia că chiar dacă omul s-ar ridica din mirişte şi-ar începe să umble, ca-n minunile Bibliei, ea tot nu şi-ar putea reveni, şi nimic şi nimeni, nimic şi nimeni n-ar mai putea-o scoate din starea aceea deznădăjduită. Sta în soare, sub cerul gol, cu braţele căzute de-a lungul trupului, pândind agonia şi dogoarea care-o învăluia de la picioare, şi se temea ca de moarte să se mişte, să nu înceapă a plânge.

— Ce faci, fată? se răsuci bătrâna, miloasă, spre ea.

— Dar unde să mă duc, mamă? La cine să mă duc? Cine vine?

— Fugi! Nu sta! Eu rămân lângă el să-l ţin în viaţă până te-ntorci cu doctorul. Du-te la spital. Du-te la prefect, s-aducă el un doctor dacă nu vrea să vină nimeni. Nu sta.

— Da, da, bâigui Negostina, îmbrăcând la repezeală rochia uscată de soare, impresionată de singurătatea câmpiei pârj oliţe de arşiţă şi de gândul bătrânei, bucuroasă că-i din nou slobodă, dar încă nevenindu-i să creadă, rămânând locului, incapabilă să scoată o vorbă şi să înţeleagă ceva din faţa îngropată, în rana pământului, în ţărână plină de taine. Apoi se scutură, muşcându-şi buzele până la sânge şi-o rupse la fugă, ridieând coatele şi ferindu-şi ochii, să nu se izbească în cercurile roşii şi vinete ce săltau înainte şi-n urma ei pe câmpie.