Ana, mama Măriei.

Despre naşterea lui Iisus.

Iisus, fiul fiicei mele, S-a născut aici, în Nazaret, în luna lui ianuarie. Şi în noaptea în care S-a născut Iisus au venit oameni de la răsărit. Erau perşi care veniseră la Israel cu caravanele madianiţilor în drumul lor către Egipt. Şi pentru că nu au găsit loc la han, şi-au căutat adăpost în casa noastră.

Şi eu i-am binecuvântat şi le-am zis: „Fiica mea a dat naştere unui fiu în această noapte. Trag nădejde că mă veţi ierta dacă nu vă voi sluji aşa cum se cuvine să facă o gazdă bună.”

Atunci ei mi-au mulţumit că le oferisem adăpost. Iar după ce au mâncat de seară, mi-au spus: „Am voi să vedem pruncul.”

Iar Fiul Măriei era o frumuseţe de copil, dară şi ea era plăcută la înfăţişare.

Iar după ce perşii i-au văzu pe Maria şi pe copilul ci, au scos aur şi argint din desagile lor, dar şi mir şi t ămâie, şi le-au aşezat pe toate la picioarele pruncului.

Apoi au căzut la pământ şi s-au rugat într-o limbă ce ne era necunoscută.

Iar când i-am însoţit până la încăperea ce le-o pregătisem, au păşit ca şi cum ar fi fost copleşiţi de ce văzuseră.

Când a sosit dimineaţa, au ieşit din casa noastră şi 7 au urmat drumul spre Egipt.

Dar înainte de plecare, mi-au vorbit, zicând: „Copilul nu are decât o zi, însă noi am văzut lumina Domnului nostru în ochii Săi şi zâmbetul Dumnezeului nostru pe buzele Lui.

Vă rugăm să îl apăraţi, pentru ca El să vă apere pe toţi.”

Şi spunând acestea, au încălecat pe cămilele lor şi apoi au dispărut din ochii noştri.

Iar Maria nu părea doar bucuroasă de primul ei născut, ci şi plină de uimire şi de mirare.

Se uita la copilaşul ei, iar apoi îşi întorcea faţa către fereastră şi privea departe, spre cer, de parcă ar fi avut vedenii.

Si s-au născut văi adânci între sufletul ei şi al meu.

Iar copilul a crescut în trup şi duh, şi era deosebit de ceilalţi copii. Căci El arăta mândrie şi era greu de stăpânit, şi nu puteam să îl ating cu mâna.

Cu toate acestea, era iubit de toţi cei din Nazaret, iar în adâncul inimii mele ştiam de ce.

Adeseori, El ne lua mâncarea şi o oferea trecătorilor. Şi le dădea celorlalţi copii dulciurile pe care I le pregăteam, înainte de a le fi gustat El însuşi.

Se căţăra în copacii din livada mea ca să ia fructe, dar niciodată ca să le mănânce El.

Şi, de multe ori, El alerga dimpreună cu alţi copii de vârsta Lui şi uneori, pentru că era mai iute decât dânşii, îi lăsa pe ei să treacă linia de sosire înaintea Lui.

Iar uneori, când îl duceam la culcare, avea obiceiul să zică: „Spune-i mamei Mele şi celorlalţi că doar trupul Meu va dormi. Căci mintea Mea va rămâne cu dânşii până când a lor va ajunge la dimineaţa Mea.” „

Şi spunea multe alte lucruri de mirare când era copil, dar acum sunt prea bătrână ca să mi le aduc aminte pe toate.

Acum mi-au spus că nu-L voi mai vedea. Dar cum pot crede ce spun dânşii?

Încă aud râsul şi sunetul paşilor Lui alergând prin casa mea. Şi de câte ori sărut obrazul fiicei mele, prospeţimea Lui îmi revine în inimă, iar trupul Lui pare să-mi umple braţele.

Dar nu este oare ciudat că fiica mea nu vorbeşte cu mine despre primul ei născut?

Câteodată, mi se pare că dorul meu de El este mai mare decât al ei. Ea rămâne aproape neclintită în faţa zilei, de parcă ar fi o statuie din bronz, în vreme ce inima mea se topeşte şi curge precum un pârâu de munte.

Poate că ea ştie ceva ce eu nu stiu. Tare mult as f „ vrea să-mi spună şi mie ce ştie!