Maria Magdalena.

Despre cum L-a cunoscut pe Iisus.

Era în luna lui iunie, când L-am văzut pentru prima oară. Păşea pe câmpul semănat cu grâu când eu am trecut pe lângă, El dimpreună cu slujitoarele mele, iar El era singur.

Ritmul paşilor Lui era altfel decât al altor oameni, iar felul în care îşi mişca trupul nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem până atunci.

Oamenii nu calcă pe pământ în acest fel. Şi nici acum nu aş putea spune dacă El păşea repede ori rar.

Slujitoarele mele L-au arătat cu degetul şi au vorbit în şoapte sfioase una către cealaltă. Iar eu mi-am înfrânat paşii pentru o clipă şi am ridicat mâna spre El. Însă El nu Şi-a întors faţa şi nici nu m-a privit. Iar atunci L-am urât. M-am retras în mine şi am rămas la fel de rece, de parcă aş fi stat într-un troian de zăpadă. Şi am început a tremura.

În acea noapte L-am văzut în visele mele; iar mai târziu mi s-a spus că ţipasem în somn şi că nu-mi găsisem liniştea în pat.

Abia în luna lui august L-am văzut iarăşi, de astă dată pe fereastră. Şedea în umbra chiparosului de dincolo de grădina mea, stătea de parcă ar fi fost cioplit din piatră, precum statuile din Antiohia şi din alte cetăţi ale Ţinutului de Miazănoapte.

Iar sclava mea egipteană a venit la mine, zicându-mi: „Iarăşi a venit bărbatul acela. Şade aproape de grădina ta.”

Iar eu L-am privit şi sufletul meu s-a cutremurat, pentru că El era frumos.

Trupul Lui nu avea asemănare, şi fiecare parte trupească părea să le iubească pe toate celelalte.

Apoi m-am îmbrăcat în straie din pânză de Damasc şi, plecând de acasă, m-am apropiat de El.

Să fi fost singurătatea mea ori prospeţimea Lui cea care m-a atras aproape de El? Să fi fost foamea din ochii mei aceea care dorea frumuseţe ori frumuseţea Lui era aceea care căuta lumina ochilor mei?

Nu ştiu nici până în ziua de azi.

M-am apropiat de El cu straiele mele înmiresmate şi cu sandalele mele aurii, cele pe care mi le dăduse comandantul roman, chiar aceste sandale ce le vedeţi. Şi când am ajuns lângă El, I-am spus: „O dimineaţă bună îţi doresc.”

Iar El mi-a răspuns: „Bună dimineaţa, Miriam.”

Şi m-a privit, iar ochii Lui întunecaţi ca noaptea m-au văzut aşa cum nu mă văzuse nici un bărbat. şi dintr-odată m-am simţit de parcă aş fi fost dezgolită şi m-a cuprins sfiiciunea.

Şi El nu spusese decât: „Bună dimineaţa.”

Şi atunci eu I-am spus: „Vrei să intri în casa mea?”

Iar El mi-a răspuns: „Păi, nu mă aflu deja în casa ta?”

Atunci nu am înţeles ce a vrut să spună, dar acum ştiu.

Şi am zis: „Nu vrei să împărţi cu mine vinul şi pâinea?”

Iar El mi-a răspuns: „Ba da, Miriam, dar nu acum.” „Nu acum, nu acum”, a zis El. Iar în acele două cuvinte am auzit glasul mării, dar şi glasul vântului şi al copacilor. Iar când El a rostit acele vorbe, viaţa i-a vorbit morţii.

Pentru că, nu uita, prietene, eu eram moartă. Eram o femeie care se lepădase de suflet. Trăiam departe de acest sine pe care îl vezi acum. Eram a tuturor bărbaţilor, şi a nici unuia. Mă numeau târfă şi femeie stăpânită de şapte diavoli. Eram blestemată, dar şi pizmuită.

Dar când ochii Lui luminoşi au privit într-ai mei, toate stelele nopţii au pierit, iar eu am devenit Miriam, doar Miriam, o femeie pierdută pentru pământul pe care îl cunoscuse şi care se trezise în locuri noi.

Şi atunci i-am spus iarăşi: „Vino în casa mea, să împărţi cu mine pâinea şi vinul.”

Iar El m-a întrebat: „De ce vrei să-ţi fiu oaspete?”

Iar eu am zis: „Te rog să intri în casa mea.” Şi aceea îmi era singura dorinţă şi tot ce era cer în mine îl striga pe El.

Atunci El m-a privit şi soarele din ochii Lui s-a revărsat asupra mea, şi El a zis: „Ai mulţi iubiţi, şi totuşi doar Eu te iubesc. Alţi bărbaţi se iubesc pe ei înşişi când sunt în preajma ta. Eu te iubesc pentru ceea ce eşti. Alţii văd în tine o frumuseţe ce se va stinge mai curând decât anii lor. Însă Eu văd în tine o frumuseţe ce nu se va teme să se privească în oglindă şi nu se va supăra.

Doar Eu iubesc în tine ceea ce nu se vede.”

Apoi El a mai zis cu glas scăzut: „Acum, du-te. Dacă acest chiparos este al tău şi nu vrei ca Eu să stau la umbra lui, îmi voi vedea de drumul meu.”

Iar eu am strigat către El, spunând: „Stăpâne, intră în casa mea. Am tămâie să ard pentru Tine şi un lighean de argint pentru picioarele Tale. Eşti un străin, şi totuşi nu-mi eşti deloc străin. Te rog, intră în casa mea.”

Atunci El S-a ridicat şi m-a privit aşa cum poate doar anotimpurile privesc asupra câmpului şi a zâmbit. Şi iarăşi mi-a zis: „Toţi bărbaţii te iubesc pentru ei înşişi. Eu te iubesc doar pentru tine.”

Şi apoi S-a îndepărtat.

Dar nici un alt bărbat nu mai călcase la fel ca El. Era o boare născută în grădina mea aceea care se îndepărta spre răsărit? Ori era o furtună care avea să cutremure toate lucrurile din temelii?

Nu am ştiut, dar în acea zi apusul din ochii Lui a ucis balaurul din mine, iar eu am devenit o femeie, am devenit Miriam, Miriam din Mijdel.