II Bunuri necesare traiului

        PRODUCŢIA AGRICOLĂ. GRlNELE RĂSPlNDIREA TERENURILOR DE CULTURĂ.

        DEPOZITAREA GRÂNELOR. EXCEDENTE ŞI LIPSURI ÎN PRODUCŢIA

        AGRICOLĂ

        VIILE. POMICULTURA. ALTE CULTURI MODIFICĂRI IN PEISAJUL RURAL

        CREŞTEREA VITELOR, OILOR, PĂSTORITUL, TRANSHUMANTA

        PORCINELE. BOVINELE. CAII. ALBINĂRITUL

        PESCUITUL. MARILE ZONE DE PESCUIT.

        TERENURI REZERVATE PENTRU VlNĂTOARE ŞI PESCUIT

        EXPLOATAREA SUBSOLULUI, SAREA

        FIERUL ŞI ARAMA

        PĂCURA. AURUL.

        CONCLUZII

        „ÎNCĂ A MAI DĂRUIT DOMNIA MEA OBROC

        DE LA CURTEA DOMNIEI MELE, PE FIECARE AN:

        220 GĂLEŢI DE GRlU ŞI 10 BUŢI DE VIN

        ŞI 10 BURDUFURI DE BRlNZĂ ŞI 20 DE CAŞCAVALE

        ŞI 10 BURDUFURI DE MIERE ŞI 10 BUCĂŢI DE CEARĂ

        ŞI 12 BUCĂŢI DE POSTAV.".

        Mircea cel Bătrân, la 20 mai 1388 în actul de danie către mănăstirea Cozia.

        „CAM tN ACEST TIMP LA TURCI ERA UN SENIOR

        NUMIT MURAD BEI1 CARE AFLĂ CA IN VALAHIA MARE

        EXISTĂ UN PRINCIPE NUMIT VLAD DRACUL VOEVOD, VESTIT PRIN BĂRBĂŢIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE, CU O ŢARĂ FOARTE BOGATĂ ŞI BINE LOCUITĂ

        DE OAMENI MARI ŞI PUTERNICI, PE CARE ŢARĂ AMINTITUL TURC A ÎNCEPUT S-0 RÂVNEASCĂ, DORIND S-0 CUPRINDĂ ŞI SĂ-ŞI SUPUNĂ LUI ŞI STĂPÂNIRII

        SALE PE ACEL DOMN AL ROMÂNILOR ŞI TOATĂ ŢARA SA.".

        Walerand de Wavrin, participant la expediţia burgundă pe Dunăre, Ia 1445 2

        1 Sultanul Murad al II-lea.

        2 Traducere după textul publicat de N. IORGA, Cronica lui Wavrin, şi românii, în „Bul. Comisiei istorice a Komâniei", VI, Bucureşti* 1927, p. 61.

        Producţia Ţară bogată şi cu mulţi locuitori este imaginea pămân-agricolă tului românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, dată de o mărturie din 1445. Temeiulunei atare realităţi este pă-mântul cu roadele sale: stăpânirea ocinelor, a satelor este determinantă pentru alcătuirea socială ca şi pentru îndatoririle militare ale locuitorilor; relaţiile dintre membrii societăţii, cele de clasă, sunt materializate îndeosebi în veniturile – pentru stăpâni – şi obligaţiile – pentru cei dependenţi —, rezultând din cultivarea solului şi folosirea produselor sale; muncile, dar mai ales dările şi dijmele, de care se leagă structura administrativ-fiscală a statului sunt rânduite şi socotite îndeosebi după aceleaşi produse, care determină şi negoţul extern al ţării. în-/ treaga întocmire a Ţării Româneşti porneşte de la această bază agrară cu o producţie de grâne, viţă de vie, pomet, vite mari şi mici, albine, peşte, la care se adaugă exploatarea unor minerale indispensabile traiului, mai ales sarea – toate pe larg trecute în documentele secolelor XIV-XV, chiar începând cu cele mai vechi acte interne.

        Grânele „Şi mai întâi am dăruit acestei mai sus-zise mănăstiri patru sute de găleţi de grâu din judeţul Jaleşului, pe fiecare an.": cu aceste cuvinte îşi începe daniile către Tismana voevodul Dan I, în hrisovul solemn scris la Argeş, la 3 octombrie 1385 3.

        De câte ori domnia întăreşte unui boier stăpânirea unui sat şi îi acordă diferite scutiri, cultura grânelor este implicit exprimată prin dijma ce se percepea, numită găletărit 4.

        Ce se cultiva? In primul rând, griul, amintit în zeci de documente, apoi meiul5, orzul – 8 găleţi din sate ale judeţului Prahova sunt date, anual, de Basarab cel

        3 DRH, B, I, p. 21, ibidem în actele de confirmare din 27 ian. 1387 (p. 24), 1391-1392 (ip. 35), 1392 (p. 41), 1400-1418 (p. 54), 5 aug. 1424 (p. 106), 2 aug. 1439 (p. 155). Scad însă la 10 găleţi de grâu în 10 iul. 1464 (212), urcate ia 15, la 20 iul. 1497 (p. 451). Vezi şi p. 27, doc. din 20 mai 1388 şi p. 44.

        * DRH, B, I, p. 129, doc. din 16 sept. 1430; p. 146 doc. din 1 aug. 1437.

        5 Vezi mai jos, p. 51.

        Fanar, mănăstirii Snagov 6 – cum şi ovăzul (primele 3 denumiri aparţinând fondului latin al limbii, ceea ce arată străvechea lor cultură, ultima celui slavon din perioada conlocuirii slavo-române).

        Răspânân ce zone se cultivau aceste grâne şi în primul rând direa teregrâul? Aproape pretutindeni în Ţara Românească, de nurilor pe dealuri până în câmpia dunăreană şi ţărmul mării, de cultură Ctitoria de la Tismana primeşte de la Radu cel Mare, pe fiecare an, câte „15 găleţi de grâu din venitul domniei", strâns în judeţul Mehedinţilor7. Pentru Cozia, voe-vodul Vlad Călugărul înnoieşte privilegiile anterioare, între altele „.găletăritul în judeţul Vâlcea, să-şi ia călugării găleţile de grâu, cât se află în acel judeţ" 8. Mănăstirii Ostrov, acelaşi Radu cel Mare dăruieşte anual un obroc „.din judeţul Oltului 5 găleţi, ohabnice de grâu şi de orz 5 găleţi."9. Grâu şi orz se cultiva şi în satele din Prahova 10, Pădureţi il, Vlaşca ia şi Brăila 13. In sate de deal, ca de pildă Păuşeşti, Vladimireşti, Fo-leşti, Coşani şi Caprozi din zona Horezu-Râm>nicul Vâlcea l4, în cele situate în plină câmpie a Bărăganului, cum sunt Alexanii15, în cele aflate în lunca Dunării, la balta Potelul de exemplu 16, Costea peTopolniţa17 sau în cele din Dobrogea18 se cultivau, în secolele XIV şi XV, grâne, în primul rând grâu şi orz. Mărturiile documentare de pe întreaga întindere a Ţării Româneşti infirmă, aşadar, opinia că, în veacul al XlV-lea, „.cultura griului nu era încă generalizată", că „.o putem socoti destul de rară", că agricultura;se făcea pe văi şi pe

        6 DRH, B, I, p. 291. Vezi şi p. 465, doc. din 19 iul. 1498 şi p. 492. doc. din 26 apr. 1500.

        7 DRH, B, I, p. 451, doc. din 29 iul. 1497.

        8 DRH, B, 1, p. 340, doc. din 17 apr. 1488. » DRH, B, I. p. 492, doc. din 26 apr. 1500.

        10 DRH, B, I, p. 291, doc. din 23 mart. 1482. » DRH, B, I, p. 465, doc. din 19 iul. 1498.

        Ibidem.

        DRH, B, I, p. 330, din 31 iul. 1487 (numai grâul este menţionat)

        14 DRH, B, I, p. 192, doc. din 2 aug. 1453.

        15 DRH, B, I, p. 134, doc. din 5 7 nov. 143!

        « DRH, B, I, p. 391, doc. din 19 km. 1493.

        17 DRH, B, I, p. 18.

        18 DRH, B, I, doc. din 28 mart. 1412.

        coaste, mai ales în regiunile deluroase" şi că ea „.nu consta în cultivarea grâului, ci în cultivarea altor plante, în primul rând a meiului" *9.

        Depozitarea Arheologia vine să confirme ceea ce documentele vremii gtvnelOY exprimă cu deosebită claritate. Grâu carbonizat, alături de mei sau de orz, a fost frecvent găsit în cantităţi apreciabile, pus în saci, în gropi sau în vase de ceramica – în satul de la Zimnicea20, la Coconi21, la Străuleşti sau în bordeiele aflate pe locul Pieţii Unirii din Bucureştii de astăzi22, la Verbicioara23 şi se vor găsi, desigur, în continuare.

        Săparea unor gropi pentru depozitarea grânelor este de veche tradiţie. Aşezările cercetate în diferite părţi ale teritoriului românesc – la Archiud, Bratei, Cioroiu Nou, Mugeni, Noşlac, Porumbenii Mici, Obreja, Sebeş sau Soporul de Câmpie, datând din secolele IV-V e.n., – cuprind, în apropierea locuinţelor, gropi pentru provizii, de forme şi dimensiuni variabile24. Iar un mileniu mai târziu, Wallerand de Wavrin notează, în relatarea ea asupra expediţiei flotei burgunde pe Dunăre, la 1445: „Câţiva români au coborât pe ţărm unde au găsit mai multe grânare subterane. Şi vă voi spune cum. In ţările de pe acolo se fac gropi mari în pământ ca nişte cisterne unde se bagă grâu, ovăz şi tot felul de grăunţe şi apoi se acoperă deschizăturile gropilor cu pietroaie mari. Şi în dimineaţa următoare nopţii, în care fusese atâta ceaţă, pământul de deasupra gropilor nu era jilav. După acest semn au fost descoperite toate grânarele de sub pământ care se aflau în satul castelului Turcan2a

        19 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, pp. 28-29 şi 32.

        20 SCIV, I, 1950, nr. 1, p. 101.

        21 N. CONSTANTINESCU, Coconi, centru de producţie ceramică din ŢaraRomânească în SCIV, XV, 1964, nr. 2, p. 108.

        22 FL. GEORGESCU, DAN BERINDEI AL. CEBUC, PAUL CERNOVODEANU, P. DAICHIE. ŞT. IONESCU, P. I. PANAIT, C. ŞERBAN, Istoria oraşului Bucureşti, I, Bucureşti, 1965, p. 74.

        23 SCIV, II, 1951, nr. 1, p. 244.

        24 D. PROTASE, Problema continuităţii în Dacia hi lumina arheologiei şi numismaticii, Bucureşti, 1966, pp. 138-139.

        25 Turtucaia.

        unde erau şi grâu şi bob şi mazăre, care au prins foarte bine galerelor; şi toţi s-au îndestulat şi fiecăruia i se părea că e o mană căzută din cer" 26. De reţinut că un „depozit" – de formă tronconică, bitronconică sau de clopot – cuprindea până la 4 000 kg grâu (sau mazăre), sau 2 800 kg ovăz 2?

        Cultura griului, a grânelor în general – activitate esenţială pentru om – îşi află corespondentul, cum este şi firesc, în relaţiile sociale. Dijma din aceste produse este una din obişnuitele şi importantele zeciuieli, luate de domnie şi de stăpânii de ipământ: ca atare, existau şi dregători anume, găletarii, ce se îngrijeau de strânge-rea ei 28.

        Pentru oamenii dependenţi, libertatea de strămutare, de a se stabili într-un alt sat, era condiţionată de găleata de ieşire (o cantitate substanţială de grâu ce trebuia dată stăpânului, după unele estimaţii 880 ocale sau 1 494,24 1!) 29.

        Grâul constituia o marfă şi chiar un mijloc pentru a calcula valoarea unor tranzacţii. Într-o „tocmeală pentru cumpărătură", încheiată la 28 martie 1412, mai multe „găleţi" de grâu sunt evaluate la 6 hiperperi30, în timp ce satul Budenii – precizează un act din 15 iunie 1493 – „.mai înainte i-au cumpărat socrul lui Hrănitul, Cârstea, de la Ion Capotă din Fântânele, pe 9 găleţi de grâu" 31.

        26 Călători străini., I, p. 99. De reţinut că Wavrin începe enumerarea tot cu grâul.

        27 CORNELIU MATEESCU, Un bordei din epoca lui Mircea cel Bătrân descoperit la Vădastra, în MCA, IX, pp. 337-344; PANAIT I. PANAIT, Contribuţii arheologice la cunoaşterea satului în secolul al XV-lea, în M. I. M., I, 1964, p. 222; R. O. MAIER, Gropile de păstrat bucate (cereale) în Dobrogea, în „Rev. Muzeelor", nr. 3, 1968, pp. 278-279; CORNELIU MATE. ESCU, SYLVIU COMĂNESCU, Contribuţie la studiul gropilor „de bucate" din epoca lui Mircea cel Bătrân: o groapă descoperită la Vădastra, în SCIV, t. 24, 1973, nr. 1, pp. 83-92.

        28 Vezi mai jos, p. 288.

        29 O. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, Bucureşti, 1971, p. 194.

        30 DRH, B, I, p. 78.

        31 DRH, B, I, p. 387.

        În sfârşit, măsurarea grânelor s-a făcut cu o unitate de capacitate anume – găleata – de unde provine şi numele dării şi al dregătorului amintit 32.

        Dar griul a constituit şi o marfă pentru export, cumpărată de genovezi şiveneţieni la Chilia; fapt confirmat şi de cartea lui Francesco Balducci Pegolotti, La prattica della mercatura, scrisă către 1335 şi de contractele înregistrate la Chilia de notarul genovez Antonio de Podenzolo la 1360-136133. Ceea ce înseamnă că, în anumite condiţii, existau surplusuri de grâne pentru export, că productivitatea culturilor acoperea şi nevoile consumului intern şi eventualele cereri ale neguţătorilor străini.

        Excedente Putem face unele precizări asupra acestei productivişi lipsuri taţi? Datele lipsesc. Nu s-au mai păstrat nici sămile în găletarilor pentru ca, pornind de la dijma strânsă de ei, producţia să ajungem la totalul recoltei unui sat sau chiar a unui agricolă judeţ. De la satul lui Costea pe Topolniţa, hrisovul domnesc din 1374 spune numai „câte găleţi vor fi"34.

        Mircea cel Bătrân dă mănăstirilor Tismana şi Vodiţa un obroc anual de 400 găleţi de grâu „din judeţul Jaleşului", dar din act nu rezultă dacă aceasta reprezintă întreaga dijmă cuvenită domniei35. Basarab cel Tânăr dăruieşte Snagovului „8 găleţi de grâu şi 8 de orz", de la 8 sate din Prahova, supuse acestei ctitorii; nu rezultă dacă această cantitate reprezintă toată zeciuiala.

        Surplusuri de grâne existau însă în orice caz, în condiţii climaterice normale, dacă socotim că cele peste 3 000 de sate, în marea lor majoritate, erau supuse la dijmă. Cantităţile adunate serveau, în primul rând, pentru consumul intern; dar rămâneau şi pentru vânzare 36. Cunoaştem însă şi fenomenul invers, al importului în Ţara Românească; „.şi să lăsaţi să ne vie marfă în

        32 N. STOICESCU, op. cit., pp. 194-197. Dar această găleată era sensibil mai mică decât găleata de ieşire.

        33 OCT. ILIESCU, Notes sur l'apport roumain au ravitaillement de Byzance, în NEH, III, 1965, pp. 106-107.

        3* DRH, B, I, p. 18.

        « DRH, B, I, p. 24, doc. 27 iun. 1387; evaluările din Istoria României, II, pp. 284-285, privind producţia de grâu a judeţului Jaleşului, pot fi luate ca o cifră indicativă pentru productivitatea culturilor de cereale.

        36 Vezi mai jos, pp. 159-162.

        Viile ţara domniei mele; şi pline şi fier sau orice, slobod să umble" (subl. ns., D. C. G.), se adresează voevodul Radu Praznaglava braşovenilor, la 17 mai 1421 i7.

        Trebuie atunci să conchidem că importul de grâu din Transilvania avea un caracter „permanent", cel puţin până în secolul al XVI-lea, când la 1502 se menţionează, pentru întâia oară, saci de grâu la export? 38 Ca în toate epocile în care agricultura se practica extensiv, iar variaţiile climatice rămâneau determinante pentru recoltă, mărturiile amintite exprimă, şi unele şi altele, o situaţie reală şi, ca atare, ele nu se contrazic: în anii de secetă erau aduse grânele transilvănene; în anii favorabili se adunau, din dijme, unele surplusuri folosite şi pentru exporturi.

        Dijmă din grâne adunată pe aproape toată întinderea Ţării Româneşti, dregători anume pentru strângerea ei (găletari), dare specială fără de care rumânii nu obţineau de la stăpânii lor strămutarea dintr-un sat în altul(găleata de ieşire), marfă în negoţul intern şi extern măsurată cu o unitate aparte de capacitate (găleata), mijloc de plată, uneori, pentru cumpărarea de ocini, sunt tot atâtea manifestări ale acestei îndeletniciri agricole de bază – producţia cerealieră – pe planul relaţiilor sociale. Asemenea manifestări se urmăresc şi în celelalte sectoare agrare, meşteşugăreşti sau miniere: ele sunt definitorii pentru analiza activităţilor de producţie ale societăţii feudale româneşti, activităţi care, în majoritatea lor, s-au exercitat fără întrerupere, din antichitate până în secolele XIV şi XV.

        Constituiau, ca şi grânele, un sector important al culturilor, amintite în zeci de documente, chiar din ultimele decenii ale secolului al XlV-lea. Ele se regăsesc în multe zone deluroase – unele tradiţionale azi pentru producţia strugurilor şi a vinului —, dar şi la câmpie, în sate şi în târguri. Le aflăm în părţile din NE Severinului, ca, de exemplu, la Beala, Preslop 39 sau Turcineşti 40, în zona

        37 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Romaneşti., p. 10. Vezi şi p. 98.

        38 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, op. cit., p. 29.

        39 DRH, B, I, p. 81, doc. din 10 iun. 1415.

        40 DRH, B, I, p. 129, doc. din 16 sept. 1430.

        Gorjului – la Dâmbova, Ciurileşti, Amarul, Româneşti 41, Gura Desului, Săseani ş.a.42: în întreaga regiune cuprinsă între Râmnicul Vâlcii – Drăgăşani – Piteşti – Târgovişte43. Viile sunt cultivate, în secolele XIV-XV şi în zona Ploieştilor de astăzi – de exemplu, la Mo-ciuriţe44 sau la Bucov45, după cum ele se întindeau spre răsărit în părţile Buzăului şi ale Râmnicului Sărat, făcând legătura cu cele din zona Odobeşti-Focşani, în Moldova.

        Evident, viţa exista şi în părţile câmpiei, în satele Ciuliniţa pe Buzăui6, Frânghişeşti (ca la jumătatea drumului între Ploieşti şi Urziceni) 47 „Alexani" – pe Ialomiţa – în apropierea Urzicenilor48, Vrăeştii (Vărăşti) pe Sabar49, Ghermăneşti şi Dobroşeşti (pe malul lacului Snagov) 50, Bolintinu (la vest de Bucureşti) 51 şi multe altele.

        Via este străveche pe teritoriul românesc, cunoscută, din neolitic; era una dintre îndeletnicirile de bază mult preţuite în societatea dacică. De aceea şi terminologia s-a transmis din antichitate. „Strugure" este un cuvânt autohton, din limba dacilor (fără corespondent chiar şi în albaneză) 52; la fel şi butuc şi curpen. Ceilalţi termeni de bază s-au păstrat din latină: viţa (viţea), cu rădăcina (redicina), trunchiul (trunculus) şi coarda corda; parul pentru ridicatul viţei (pallos); culesul (colligare), călcatul strugurilor după cules în călcătoare (calcare-cal-catura), punerea în bute (buttis); tot latini sunt vin, beat, beţiv, a îmbăta, precum şi poamă – osebit de semni-

        41 Ibidem.

        42 DRH, B, I, p. 180, doc. din iul. 1451.

        « DRH, B, I, p. 400, 404 (satul Plăviceni); p. 431 (Copăcelul); p. 29 (Jiblea); p. 404 (Căzăneşti); p. 135 (Goleşti); p. 147 (Dobmşa, Şerbăneşti, Mamul); p. 114 (Măniceşti, Me-rişani, Vezurari) etc, etc.

        44 DRH, B, I, p. 51, doc. din (1400-1403).

        « DRH, B, I, p. 394, doc. din 2 sept. 1493.

        46 DRH, B, I, p. 74, doc. din (1407-1418).

        47 DRH, B, I, doc. din 7 oct. 1428, p. 118.

        48 DRH, B, I, p. 134, doc. din 17 nov. 1431.

        49 DRH, B, I, p. 118, doc. din 7 oct. 1428.

        50 DRH, B, I, p. 166, doc. din 30 iun. 1441.

        51 DRH, B, I, p. 137, doc. din 15 mart. 1433. Vezi harta din Istoria României, II, p. 830.

        52 I. I. RUSU, Limba traco-dacilor, p. 216.

        5. Î

        COSOARELE AU FOST MULTE SECOLE FOLOSITE LA RECOLTATUL CIORCHINELOR DE STRUGURI. DOUĂ EXEMPLARE DIN SECOLUL AL XV-LEA GĂSITE ÎN CARTIERUL STRĂULEŞTI DIN BUCUREŞTI (SUS) ŞI IN COMUNA BUTIMANU JUD. ILFOV (JOS). (DUPĂ PANAIT I. PANAIT, CONTRIBUŢII ARHEOLOGICE LA CUNOAŞTEREA SATULUI IN SECOLUL AL XV-LEA, PE TERITORIUL DE AZI AL BUCUREŞTILOR, ÎN „MATERIALE DE ISTORIE ŞI MUZEOGRAFIE", I, 1964, P. 222-223, FIG. 2).

        ficativ, deoarece înseamnă şi termenul generic pentru toate fructele, dar şi sinonimul strugurelui53.

        Ca un ecou al unor străvechi datini sunt şi sărbătoarea culesului sau obiceiul de a pune ţeastă de cal pe haracii viei sau de a sculpta capul aceluiaşi animal pe mânerele lingurilor (în zona Drăgăşani-Vâlcea 54).

        Cultură străveche, dar evident cu alte conexiuni în relaţiile sociale decât în antichitate. Importanţa ei este subliniată de însăşi formularea documentelor care, enu-merând bunuri imobile sau mobile, trec nu o dată via explicit, separat de celelalte terenuri. Când Mircea cel Bătrân îşi înzestrează noua sa ctitorie de la Cozia (20 mai 1388), el dă poruncă diacului să scrie, între altele: „.o bucată (de ocină) pe Arghiş, pe care a cumpărat-o

        53 C. C. GIURESCU, Istoricul podgoriei Odobeştilor, Bucureşti, 1969, pp. 14-15; N. AL. MIRONESCU, Vinul de viaţă lungă.

        54 N. AL. MIRONESCU, op. cit.

        de la Ştef, cum şi cu vii."; o altă vie, dar „.în patru locuri: una în hotarul Călineştilor şi două bucăţi din hotarul lui Voico şi a doua în hotarul lui Stanislav al lui Oreaoy."; o a treia la Râmnic „.dăruită de jupan Budu." (subl. ns., D. C. G.) 55. Se dau şi detalii privind aşezarea sau provenienţa lor, uneori dacă plantaţia este în plin rod („vie bătrână"56) sau, dimpotrivă, părăsită 57.

        Precizări ce atestă nu numai însemnătatea culturii, dar, ipso facto, şi întreaga tehnică viticolă, aplicată, tot pe temeiul unei multiseculare îndeletniciri. Alegerea terenului, pregătirea lui, plantarea viţei (prin butăşire), sistemul de aşezare a butaşilor în groapă, pichetarea terenului – operaţii atestate de documentele secolelor XVII-XVIII, se efectuau şi anterior de 1500, ştiută fiind continuitatea şi stabilitatea metodelor de cultură în tot evul demijloc ^8. De exemplu, cosoarele, existente până astăzi, erau folosite şi în secolul al XV-lea pentru tăiatul ciorchinilor sau al unor lăstare de viţă, aşa cum arată cele găsite la Străuleşti şi Butimanu59.

        Terenurile cu viţă sunt stăpânite de toate categoriile sociale, de la voevod şi până la rumân60, iar implicaţiile cele mai evidente ale acestui sector de producţie în sfera relaţiilor sociale se manifestă în dijme şi dări. Vinări-ciul – zeciuiala din vin – întâlnit în zeci de documente, era dat şi de stăpânii de pământ, în folosul domniei şi de rumâni atât pentru domn cât şi pentru boierul de care „ascultau". Această dijmă – numită şi vama din vii sau din vin – se strângea de dregători anume – vi-năricerii – arătaţi explicit sau implicit, de repetate ori, în actele epocii 61. Supunerea la vinărici, ca la orice dijmă de altfel, atestă reflectarea producţiei materiale în sfera raporturilor sociale şi politice, creând venituri pentru unele categorii (inclusiv autoritatea de stat) şi obligaţii pentru celelalte.

        55 DRH, B, I, p. 27. Vezi şi p. 62, 99, 113 (nr. 27, 49, 57).

        56 DRH, B, I, p. 436, doc. din 1 aug. 1496.

        57 DRH, B, I, p. 411, doc. din 24 mart. 1495.

        58 D. MIOC, Din tehnica viticolă medievală în Ţara Românească, în „Studii", t. 22. nr. 3, 1969, pp. 445-448.

        59 PANAIT I. PANAIT, op. cit., p. 223.

        60 DRH, B, I, indice sub vinărici.

        61 Vezi mai jos, p. 317.

        La vânzarea şi cumpărarea vinului se percepea o taxă, părpărul, numită la fel darea luată la negoţul cu peşte 62.

        Terenurile plantate cu viţă formează obiectul vânză-rilor şi cumpărărilor, negociate separat de celelalte pă-mânturi de cultură 63.

        Vinul avea, în societatea feudală românească, propriile sale unităţi de măsură – butea şi vadra —, păstrate secole de-a rândul, până în pragul epocii contemporane, când s-a generalizat sistemul zecimal modern, întemeiat pe litru. Zece buţi de vin sunt date ca obroc anual mănăstirii Cozia de Mircea cel Bătrân64, danie confirmată şi de urmaşi. Alte două butii primeşte şi ctitoria Stru-galea, de la acelaşi domnitor65, ca şi Tismana de la Radul cel Frumos66. Pentru butoiul de vin exportat se percepea o taxă de 10 bani6?; după cum vinul era comercializat şi în interior, la târguri68.

        Cât de mare era un butoi? Ne răspunde un act de la Radu cel Mare, dat Govorei: „Şi după aceea, le-am dăruit domnia mea din vinăriciul Râmnicului, cât este domnesc, două butoaie de câte 100 de vedre" (circa 1 288 1). Iar Paul de Alep ne asigură că a văzut la Tismana un butoi uriaş de 3 000 de vedre (38 600 1), făcut din lemn de tisă, datând din secolul al XlV-lea69.

        Ca şi în cazul cerealelor, vinul servea uneori ca etalon de valoare. Popa Dorotei are, la 1440, un loc de mănăstire „numit Licura" şi şase vii pentru care a dat 3 100 vedre de vin70. Dacă satele se vindeau pe găleţi de grâu, viile erau cumpărate pe vedre – deşi în ambele

        62 DRH, B, I, p. 449, doc. din 4 iun. 1497. Vezi şi mai jos, pp. 78, 79.

        es DRH, B, I, p. 397 şi 413 (nr. 244 şi 254).

        64 DRH. B, I, p. 27, doc. din 20 mai 1388.

        63 DRH, B, I, p. 76, doc. din 11 mai 1409.

        6« DRH, B, I, p. 212, doc. din 10 iul. 1464. 67 DRH, B, I, p. 108, doc. din (1424-1431). Vezi şi mai jos, comerţul exterior.

        65 DRH, B, I, p. 187, doc. din 7 aug. 1451.

        69 Paul de Alep, Traveh., şi D. MIOC, N. STOICESCU, Măsuri medievale de capacitate din Ţara Komânească, în „Studii", t. 16, nr. 6, 1963, pp. 1 351-1 380; N. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, pp. 171-174, Vadra 12,88 1, iar vadra mare oltenească 15,456 1. (Ibidem, p. 173; 38 600 1 este enorm! Probabil că Paul de Alep a încurcat datele: DRH, B. I, p. 436.

        '0 DRH, B, I, p. 158, doc. din 16 sept. 1440

        Pomicultura mărturii (secolul al XV-lea) nu putem preciza suprafeţele de teren.

        Pentru lucrarea obişnuită a viţei se cheltuiau, în această epocă, anume sume de bani sau totul se efectua prin munca oamenilor dependenţi sau a stăpânilor coproprietari? Desigur, esenţialul – dezgropatul, ridicatul, legatul, eventuala praşilă, culesul, facerea mustului, punerea în butoaie – era îndeplinit de vecini sau rumâni. Dar construcţiile aferente – pivniţa pentru depozitarea vinului —, haracii ce trebuiau înlocuiţi, în parte anual, mlaja pentru legatul viţei de harac, ciubărele, doagele şi butoaiele propriu-zise, teascurile, cosoarele pentru tăiat ciorchinii – cu alte cuvinte instalaţiile, uneltele şi materialele caracteristice acestei îndeletniciri, erau ele asigurate numai prin obligaţiile de muncă ale vecinilor? Credem că şi anumite sume de bani erau necesare, fără ca, pe temeiul documentelor din secolele XIV-XV, să putem da mai multe precizări. La această concluzie ne îndeamnă o danie a lui Basarab cel Tânăr către ctitoria Snagov; „Şi iarăşi oricâte sate are sfânta mănăstire în judeţul Elhov, iar la ele să se ia birul de la vecinii mănăstirii, de către birarii care vor fi, să-1 aducă la sfânta mănăstire, cât va sta sfânta mănăstire, să ţie pentru lucrarea viilor mănăstirii" 71.

        De foarte veche tradiţie, nu are, desigur, ponderea sectoarelor de cultură precedente. Livezile cu menţiune anume pentru cele de nuci – sunt trecute în cel mai vechi document intern cunoscut: „.şi Vodiţa Mare, pe amândouă părţile cu nuci şi cu livezile." dăruite de Vlaicu voevod ctitoriei sale de la Vodiţa72. Ei existau şi în alte locuri, în satul Runcu de azi73, sau în locul unde este clădită biserica cea mare a Coziei74 (Cozia are, în pecenego-cumană, adică în vechea turcă, înţelesul de nucet – de la coz = nucă). O recentă cercetare

        71 DRH, B, I. p. 291, doc. din 23 mart. 1482.

        ™ DRH, B. I, p. 18, doc. din 1374; ibidem, p. 21, doc. din 3 oct. 1385; p. 24, doc. din 27 ian. 1337; pag. 36. doc. din 1391-1392; p. 41, doc. din c. 1392; p. 212, doc. din 10 iul. 1464 etc. etc.

        '3 DRH, B, I, p. 21, doc. din 3 oct. 1385 şi p. 24, doc. din 27 iun. 1387 şi confirmări ulterioare. Dădăceşti, azi Runcu.

        ">* DRH, B, I, p. 59, doc. din 1402-1403, vezi p. 49, doc. din c. 1400 p.64, doc. din 1404-1406, p. 97, doc. din 1 iun. 1421.

        identifică, în toată ţara, 41 de „nuceturi"75; în Ţara Românească ele se află mai ales în părţile Târgoviştei, pe valea Teleajenului, a Buzăului, spre Cislău, Râmnicul Sărat, aproape de valea Ialomiţei cam între Ploieşti şi Urziceni etc. 76, cu unele atestări documentare chiar din secolul al XV-lea. (Mănăstirea Nucet din Dâmboviţa existentă sub Dan voevod) 77.

        Atare plantaţii sunt foarte vechi, nucet derivând din latinescu nucetum, cu acelaşi înţeles ca şi astăzi; la fel şi mărul, părul, prunul, piersicul, gutuiul, caisul 78.

        Dar înscrierea lor în documente este rară (în comparaţie cu viile); asemenea livezi aveau, după toate probabilităţile, o mică pondere ca „producătoare" de venituri şi de dări. Ceea ce nu înseamnă că nu formau obiectul unor tranzacţii comerciale sau nu constituiau obiectul unor „drepturi" sau „interdicţii", fiind astfel-prezente în relaţiile sociale ale vremii.

        Un „Stânciul şi cu fiii săi" cumpără „un pomet de la Vâlcul. pentru 4 florini şi 15 aspri" suprafaţa nefiind precizată79. Se lua – poate de la plantaţiile mai importante – şi o dijmă amintită într-un singur act (păstrat numai într-o traducere); întărind jupanului Stânciul Moenescul mai multe ocini în Făgăraş şi Ţara Românească, voevodul Vlad Dracu adaugă: „Şi de aceasta am poruncit domniia mea. să nu li să ia vamă domnească dintâi, nice din oi, nice din stupi. nice din livezi, nice din pomete." 80

        Cât despre plantaţiile unor ctitorii, ele erau apărate câteodată şi prin poruncă domnească, deci de cea mai înaltă autoritate de stat: „Şi ori pe unde sunt pometurile mănăstirii de la hotar – spune Basarab cel Tânăr în hrisovul dat Tismanei – nimeni să nu cuteze să le sape sau să le usuce că oricine se va încumeta să le

        75 I. IORDAN, op. cit., pp. 83, 415, 427.

        76 Ibidem.

        77 DIR, XVI, B, I, p. 113, doc. din 23 ian. 1516 şi C. C. GIURESCU, Două monumente religioase din veacul al XlV-lea: Nucetul sau Cozia din Vllcea şi Nucetul din Dâmboviţa, în M. O., XIII, 1961, nr. 1-4. pp. 42-44.

        78 AL. ROSSETTi, op. cit., pp. 109, 125, 192.

        79 DRH, B, I, p. 413, doc. din iun. 1495.

        so DRH, B, I, p. 161, doc. din 23 apr. 1441. Este singura informaţie. O dijmă „den grădini" o regăsim în secolul al XVII-lea, vezi doc. din 5 mart. 1631, DRH, B, XXIII, p. 341 (nr. 212).

        sape sau să le usuce, rău va păţi"81. Reflectă oare aceste cuvinte ale voevodului o înrăutăţire a raporturilor dintre mănăstire şi sătenii dependenţi care, ca o reacţie la nedreptăţile stăpânului stareţ, încercau să vateme cel puţin pomii acestuia? Posibil, mai ales că amintitul hrisov cuprinde o sumă de interdicţii menite să apere, împotriva unor eventuale „încălcări", apa, pădurea, fâneaţa şi pământurile mănăstireşti 82.

        Pomii se regăsesc în toponimie. Hotarele moşiei Şoaşu (azi în zonaoraşului Ocnele Mari) merg „.din Lacul Doamnei drept peste Valea Adâncă, pe coasta Murgeşti-lor şi pin Scoruş la vale în Braviţa, drept în mărul popei."83. O dată cu secolul al XVI-lea, asemenea topice apar mai des în acte, atestând şi realităţi din perioada anterioară 84.

        Alte Alte culturi se fac cel mai adesea în grădina din jurul culturi casei: varza, ceapa, aiul (usturoiul), lintea, napul, fasolea sunt toate cu denumiri latine sau mazărea şi păs-taia85, rămase din limba traco-dacilor, ceea ce arată continuitatea cultivării lor. Ele nu sunt trecute în documentele interne munteneşti din amintita perioadă – probabil tot fiindcă nu reprezentau o producţie majoră, ca grânele şi viţa de vie 86. Dar cruciaţii burgunzi care urcă Dunărea în 1445 găsesc în gropile cu provizii, afară de grâne, mazăre şi bob. In locuinţele de la Coconi (din vremea lui Mircea cel Bătrân) s-au aflat şi seminţe de pepeni verzi 87.

        Erau legumele supuse dijmei? Pentru Ţara Românească nu avem ştiri; în Moldova, ea se lua din varză 88.

        Modificări Peisajul rural, care domina în Ţara Românească în mod în peisajul absolut (chiar şi în înfăţişarea exterioară a târgurilor), a rural suferit el modificări în secolele XIV şi XV, prin inter-

        81 DRH, B, I, p. 278, doc. din 3 apr. 1480.

        82 DRH, B, I, pp.277-278, doc. citat.

        83 DRH, B, I, p. 451, doc. din 1497-1498.

        84 Vezi numirile de Peri, Pruni, Prunişor etc, DRH, XIIIXVI, indice sub voce.

        85 I. I. RUSTJ, op. cit., p. 204.

        86 Vezi mai sus, pp. 49-59.

        87 N. CONSTANTINESCU, Observaţii asupra satului fortificat. Aşezarea de la Coconi, în SCIV, 1962, nr. 2.

        88 Doc. din 4 apr. 1488: I. BOGDAN, Documentele lui Ştefan cel Mare, voi. I, Iaşi, 1913, p. 342.

        I venţia omului? Putem răspunde afirmativ, deşi nu sân-tem în măsură, în stadiul actual al cercetării, să apreciem cât de mari sunt suprafeţele transformate. Principalul efort în această direcţie a fost de a lărgi terenurile agricole89, prin defrişarea pădurii. A existat o periodică înaintare a ogoarelor asupra codrului, începută în feudalismul timpuriu şi continuată, în ritmuri diferite, până în epoca modernă.

        Cu posibilităţile tehnice ale epocii – se doborau copacii cu securea, se scoteau rădăcinile cu sapa apoi se ardea terenul respectiv —, desţelenirea cerea eforturi fizice foarte mari, ea însemna o muncă foarte grea şi de lungă durată; tocmai de aceea, orice teren de cultură astfel obţinut aparţinea celui care efectuase defrişarea 80, indiferent de condiţia sa socială, fie stăpân de pământ, fie om dependent 91.

        Menţiunile nu sunt numeroase pentru secolele XIV-XV; o atentă examinare a izvoarelor din perioada următoare, ca şi a toponimiei va aduce, desigur, informaţii noi. Mai multe slugi domneşti" „. Cană şi cu fraţii săi anume Capotă şi Gonţea şi Stoia şi cu fiii lor câţi le va lăsa Dumnezeu.", obţin în 1545confirmarea ocinei lor din Neguşina „.pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi dedină, încă din zilele răposatului Dan voevod; şi au curăţat cu securea şi cu sapa şi cu focul în pădurea deasă şi tare"92. Temeiul juridic al stăpî-nirii lor 1-a creat deci însăşi operaţia de defrişare a pădurii, efectuată în timpul domniei lui Dan al II-lea (probabil). Radu cel Mare întăreşte Govorei mai multe terenuri: „Şi iarăşi să le fie din vadul Slatinei, de la Trestioară şi din jos şi din sus, cu livezile şi cu pădurea şi cât este curăţat în pădure" 93. Din formulare se pare că terenurile de cultură ale satului Trestioara au fost sporite pe seama pădurii, ceea ce înseamnă că defrişările aveau loc şi în jurul aşezărilor vechi ca şi a celor noi, care abia se întemeiau.

        89 în sens larg, ogoare, vii, livezi, grădini.

        90 V. COSTĂCHEL, P. P. PÂNAITESCU, A. CAZACU, op. cit., p. 33.

        91 C. GIURESCU, Despre rumâni, în „Studii de istoria socială", Bucureşti, 1943, p. 153.

        92 Documente privind istoria României, XVI, B, voi. II, pp. 328-329 (în continuare DIR).

        93 DRH, B, I, p. 461.

        Iar cât de mult însemna punerea în cultură a unor noi suprafeţe ne-o arată un act din 1619, redactat în graiul de toate zilele, de „.bătrânul Stan logofăt din Săveşti": „Dar încă am socotit domnia mea cu tot sfatul domniei mele94, că ar fi mare blestem şi păcat de dumnezeu pentru truda şi munca acestor oameni mai sus zişi să se risipească şi să-şi spargă casele lor şi curţile lor şi ogrăzile lor cu tot pometul pe care l-au sădit şi cu via lor, pe care le-au făcut pe acel loc pustiu şi au scos toată pădurea cu sapa şi cu mulţi spini, cu multă muncă şi nevoie şi greutate, cu multă şi mare trudă şi cu toate agoniselile lor, de când ei de atâta vreme s-au trudit, iar acum în scurt, într-un ceas, să se strice şi să piară munca lor, ca să nu mai fie nicăiri"95 (subl. ns., D. C. G.).

        Efortul considerabil al unei defrişări de pădure şi al punerii în valoare a terenurilor noi câştigate este de repetate ori exprimat, servind totodată ca o motivare majoră a drepturilor astfel dobândite de cultivatorii în cauză.

        Şi frecventele nume de Poiana, Poeni, Poieniţa, Poienile sau Poenari, date unor sate, precum şi termenii de curătură, runc (ambele latine) şi laz (slav) atestă aceeaşi năzuinţă a omului de a câştiga mai mult ogor. împin-gând înapoi pădurea96. Asemenea denumiri, întâlnite în secolele XIV-XV97 sporesc în documente, pe măsură ce ne apropiem de epocile moderne. Sugestiv este numele dat unei poieni „Nevoia" pe care Tudor vistierul a dat-o mănăstirii Govora „.pentru sufletul său. să-i fie veşnică pomenire"; terenul era precis delimitat, actul precizând: „.să le fie Nevoia şi cu notarul său" 98.

        94 Gavril Movilă, domnul Ţării Româneşti.

        95 Doc. din 28 iun., DIR, XVII, B, III, p. 387 (nr. 347). Cf. D. MIOC, op. cit., p. 450.

        96 I. IORDAN, op. cit., pp. 22, 23-24, 42, 415, 457 (Poieniţa) etc. Dintre.,poeni", desigur că unele au existat în mod natural în pădure fărăintervenţia omului; dar şi în aceste cazuri, o dată cu stabilirea permanentă a oamenilor, terenul a fost lărgit împrejurul poienii naturale, tot prin defrişare.

        97 DRH, B, I, pp. 127, 204, 305, 310 (nr. 66, 118, 188, 192). 88 DRH, B, I, p. 470, doc. din 9 ian. 1499 şi p. 478 doc. din

        13 iul. 1499. în secolul al XVI-lea, Curătură, Curătură lui Cer-nica, Laz. Lazul, Lazuri (23 de topice derivate din Laz), Poiana, Poeni, Poieniţa, Poienile, Poienari (peste 70 de numiri), Runcu: DIR, XIII-XVI, Indice, sub voce.

        I

        Creşterea Creşterea vitelor stă, în ţările române, în strânsă core-vitelov. laţie cu producţia cerealieră. Nici nu poate fi înţeleasă Oieritul, în afara culturilor plantelor de câmp în general. Ramură transhucomponentă majoră a agriculturii, creşterea animalelor manta a adus cele mai importante venituri în comerţ", iar produsele sale au fost impuse cu prioritate, la zeciuială. Păstoritul datează din preistorie şi a continuat neîntrerupt; dacă oaie, berbec, miel, capră, ied, a mulge, lapte, caş, staul sunt latine, în schimb ţap, vătui (mielul de 1 an) şi bască (lână tunsă de pe oaie) sunt şi mai vechi, de origine traco-dacică. Tot limbii dacilor aparţin un număr apreciabil de termeni fundamentali ai păstroritu-lui: baciul, purtând căciulă şi uneori ghioagă pentru apărare, închide pe seară oile la stână sau într-un ţarc; la timpul mulsului, le trece prin strungă şi din laptele adunat prepară marcat (lapte covăsit, iaurt) sau, cu ajutorul chiagului, obţine mai întâi un lapte mai consistent numit străgheaţa din care desparte caşul ce serveşte pentru prepararea brânzei; zerul rămas este pus la fiert pentru a obţine urda. La nevoie, baciul prinde oile cu ajutorul unei cate (băţ lung de circa 2 m, cu un cârlig la vârf); tot el le cercetează de căpuşe sau de gălbeaza 10°.

        Ovinele se situau, probabil, pe primul loc1U1. In satele de munte şi deal – ca Beala şi Preslop (1415) 102, în cele de câmpie – ca Alexenii de lângă Urziceni103 sau Maximeanii104 —, în cele de la baltă sau din lunca Dunării105, pretutindeni – avem zeci şi zeci de confirmări documentare – creşterea ovinelor apare drept îndeletnicire statornică, permanentă: „.ca să le fie ocine de ohabă de toate slujbele şi dăjdiile, câte se află în ţara domniei mele – citim în hrisovul dat de Mircea

        99 Cf. V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, op. cit., p. 17.

        Îoo Xoate cuvintele subliniate provin din traco-dacă: 1.1. RUSU, Din trecutul păstoritului românesc, în AMET, 1957-1958. pp. 140-151.

        101 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, op. cit., p. 17.

        102 DRH, B, I, p. 81.

        103 DRH, B, I, p. 134, doc. din 17 nov. 1431.

        104 DRH, B, I, p. 166, doc. din 30 iun. 1441.

        105 DRH, B, I, p. 64, doc. din 1404-1406; p. 97, doc. din 1 ian. 1421.

        litoralul ţărilor române începe să fie notat de portulane Încă din secolul al xiii-lea, odată cu dezvoltarea negoţului italian la dunărea de jos. pe portulanul lui marino sanudo din 1320 citim, pe ţărmul dobrogean (în partea stingă ahărţii): pangallia (mangalia), costanza (constanţa), cele trei braţe ale deltei s(an)c(t)i georgy (sf. gheorghe), sollina (sulina), li-costomo. pe dunăre mai în amonte, citim „vicina". (reprodus în nordenskiold, periplus – the early history of charts and sailings directions, stockholm, 1897 şi în călători străini despre ţările române, vol. i, bucureşti, ed.

        ŞTIINŢIFICĂ 1968, p. 78).

        1 ŁSs>w-^

        +LA

        ^W şi ^ ^

        2«'§^S^S pusa cel Bătrân la 1400-1403 —. începând de la vama oilor, de vama porcilor."106. Formularea revine frecvent în documentele interne – sunt 72 numai până la anul 1500 – cu „vama de oi" pe locul întâi al enumerărilor 107. Ceea ce arată şi importanţa economică a creşterii oilor: supuse la dijmă, ele aduceau un atare venit vis-teriei, încât cancelaria a fixat şi în redactarea actelor această realitate.

        De aici şi implicaţiile în relaţiile sociale. Dijma din oi are un caracter foarte general; ea se adună de pe toată întinderea Ţării Româneşti, fie stăpân de pământ – în folosul domniei, fie om dependent108, fie orăşan. Şi brânza venea la impunere; documentele amintesc de „caşcavale" sau de „căşăritul" domnesc din cutare judeţ109: călugării de la Vodiţa primesc „.pe fiecare an, din casa domnească", cu obligaţia de a le împărţi săracilor, între altele „10 burdufuri de brânză şi 12 caşcavale" 110 – danie confirmată şi de Dan I şi Mircea cel Bătrân lu.

        Trecând „vama oilor" înaintea tuturor celorlalte, documentele secolelor XIV şi XV aşază păstoritul printre sectoarele de producţie agricolă fundamentală. Această îndeletnicire se exercită pe toată întinderea Ţării Româneşti, de la munte până în lunca Dunării112, şi fapt tot atât de esenţial, numai de către o populaţie agricolă sedentară: dovada o aduc aceleaşi documente care, în totalitatea lor, arată că dijma din oi se aduna numai de la sate ce practicau concomitent agricultura şi culti- »« DRH, B, I,p. 51.

        107 DRH, B, I, Indice sub „vama din oi". Foarte rar, ca la doc. din 12 dec. 1424, DRH, B, I, p. 112, această dijmă nu este menţionată prima.

        io» DRH, B, I, pp. 74, 84, 103 (nr. 34, 39, 52).

        M9 DRH, B, I, p. 404, doc. din 16 mart. 1494.

        "o DRH, B, I, p. 18. doc. din 1374.

        "1 DRH, B, I, p. 21, doc. din 3 oct. 1385, când clauza împărţirii la săraci nu mai apare; p. 24, doc. din 27 iun. 1387; p. 27, doc. din 20 mai 1388; p. 35, doc. din (1391-1392); p. 44, doc. din 8 ian. (1392); p. 54, doc. din (1400-1418) cu 35 de burdufuri de brânza!

        112 Realitate confirmată în 1838 şi statistic: I. DONAT, Păstoritul românesc şi problemele sale, în „Studii", t. 19, nr. 2, 1966, harta anexă.

        O O fti & w H * « vau adeseori şi viţa de vie 113. In toate mărturiile scrise rămase, creşterea oilor este amintită numai în legătură cu aşezări statornice, cusate de o străveche durată, da- tând, cele mai multe, dinainte de întemeierea statului feudal unitar: nu aflăm nici un singur document în care dijma din oi să fi fost adunată de la colectivităţi nomade care cutreierau cu turmele lor Ţara Românească şi dădeau, ca atare, cele cuvenite domniei.

        Dar transhumanta? Statisticile păstrate din prima jumătate a secolului al XlX-lea înscriu, în şase judeţe de munte, din Gorj până în Prahova, 268 345 de oi (sau 22,8»/0), în timp ce în cele de la şes, 905 302 (sau 77,2%) 114. Cu alte cuvinte, trei sferturi din turme creşteau în câmpie sau pe dealuri domoale şi nu aveau nevoie de pendularea sezonieră – vara la munte şi iarna la câmp – rezervată numai turmelor din satele zonelor înalte. Putem extinde aceste realităţi şi la secolele XIV-XV? Răspunsul este afirmativ, întemeiat pe remarcabila continuitate a aşezărilor omeneşti – cel puţin 63,5o/o – din satele atestate documentar între 1351 şi 1625 fiind în fiinţă şi astăzi115 – sate care în primele decenii ale secolului al XlX-lea (îndeosebi până către 1830-1840), erau legate de aceleaşi sectoare agricole de producţie ca şi înaintaşii lor, cu patru sute de ani în urmă 116.

        Evident, întâlnim şi transhumanta, dar rezervată satelor de munte; trecută în documente – e drept de la începutul secolului al XVIII-lea – ea exprimă realităţi cu mult anterioare şi care nu puteau fi modificate, mai ales atunci, de trecerea timpului.

        „Foiţa de aşezământul obiceiurilor cele ce au avut să dea Şcheii Braşovului" – deci locuitorii din apropierea marelui centru transilvănean, înnoită la 3 ianuarie 1713

        113 Vezi DRH, I, B, indice, p. 605 sub „vama din oi". De câte ori apare, în toate aceste acte „vama oilor", urmează şi dijma din grâne. Aceeaşi concluzie, pe baza statisticilor din secolul al XlX-lea, este demonstrată de /. Donat, op. cit., p. 287 şi extinsă pe perioada anterioară, p. 294.

        114 I. DONAT, op. cit., pp. 285-286. Vezi şi I. DONAT, La vie pastorale chez Ies roumains et şes problemes, în „Dacoromania" Jahrbuch fiir ostliche Latinităt, 1/1973, pp. 78-103.

        115 Vezi mai sus, pp. 26.

        116 Veniturile rezultate din creşterea vitelor au rămas până în primele decenii ale secolului al XlX-lea pe primul loc.

        Porcinele prevede: „Pentru turmele lor de oi, cmd vin pren vara de la câmpu şi trec la munte, au avut obicei de au dat vameşălor, câte un miel de turmă şi vameşii le-au dat răvaşede şi-au adus oile cu pace. Ce precum au avut obicei, aşa sa fie şi de acum înainte" (subl. ns., D. C. G.) 117. Aşezământul lui vodă Constantin Brâncovea-nul este confirmat pentru epoca lui Mircea cel Bătrân de învoiala dată de Mihail I saşilor şi românilor transilvăneni, de a-şi paşte oile şi alte vite prin munţii Ţării Româneşti, de a folosi pentru acest păstorit pădurile şi apele, în aceleaşi condiţii ca şi pământenii118.

        Coborau iarna turmele din satele de munte la baltă? Pe locul întâi al celor pasibili de pedepse pentru felurite infracţiuni sunt trecuţi – într-un hrisov de la Mircea cel Bătrân – păstorii, constituind, desigur, o categorie permanentă înlunca dunăreană, de vreme ce sunt menţionaţi primii în mod expres 119. Dar mai mult actul nu ne spune; după ceea ce ştim din epocile următoare socotim turmele venite de la munte, fie din Ţara Românească, fie din Transilvania, fie, evident, ca aparţinând şi satelor din această zonă de şes.

        Creşterea porcilor, îndeletnicire transmisă tot din îndepărtata antichitate120, a avut o însemnătate asemănătoare, fiind menţionată ca şi aceea a ovinelor, tot în 72 din documentele interne ale secolelor XIV-XV12i. In negoţul intern şi extern, porcii formează obiectul unor tranzacţii curente, cu precizarea taxelor de vamă122. Un dregător anume numit „vameş de porci" strângea dijma respectivă 123.

        117 Anatefterul, ediţia Dinu C. Giurescu, în SMIM, V, 1962, p. 410.

        118 HURMUZAKI, 1/2, Documente, p. 502, doc. din 1418.

        119 DRH, B, I, p. 64, doc. din 1404-1406, la fel la p. 97, doc. din 1 iun. 1421.

        120 porc c}e ja porcuş.

        121 DRH, B, I, Indice, p. 605 sub „vama din porci".

        122 Pentru negoţul intern: DRH, B, I, p. 187, doc. din 7 aug. 1451; pentru comerţul extern, p. 101, doc. din (1422); p. 108, doc. din (1424-1431). Vezi mai jos, comerţul extern.

        123 DRH, B, I, p. 103, doc. din 28 febr. 1424; p. 112, doc. din 12 dec. 1424. Vezi mai jos, p. 313. subcapitolul „Dijme"

        I

        Bovinele Creşterea vitelor mari are o importanţă economică similară. Asupra activităţii propriu-zise nu aflăm vreo informaţie deosebită 124; şi în acest sector se continua o îndeletnicire milenară. în comerţ însă, bovinele aduceau, printre cele dintâi, venituri la export125. Nu erau supuse la zeciuială; în comparaţie cu ovinele sau porcinele, se înmulţeau sensibil mai încet şi, dijma ar fi lovit înseşi posibilităţile de dezvoltare a cirezilor.

        Bovinele constituiau şi apreciate daruri, ale domnitorilor – cum sunt cele trimise de Vlad Ţepeş judeţului şi celor 12 pârgari din Braşov126.

        Caii Aveau un regim asemănător în negoţ şi nu erau impuşi la zeciuială. Ca întotdeauna, exemplarele de rasă aveau căutare: aşa cum roagă Radu cel Mare pe braşoveni, dispus să plătească până la 100 florini, adică preţul aproximativ a 50 de boi sau 62 de vaci sau 125 de porci. Voevodul ţine neapărat să i se îndeplinească dorinţa fiindcă adaugă în final: „Alta iarăşi poate să fie armăsar sau jugan, cum veţi găsi domniile voastre, numai să fie mare şi frumos şi bine făcut" 127.

        Alteori asistăm la pricini ajunse atât de departe, încât se cere intervenţia domniei: „Scrie domnia mea (Alexandru Aldea) lui Braţul al lui Sumarin şi astfel îţi porunceşte domnia mea: calul lui Lalu pe care l-ai luat de aici, îndată să-1 înapoiezi. Altfel să nu cutezi să faci, după porunca domniei mele" *28. Bănuim că Braţul n-a cutezat să se opună ordinului.

        Şi furturile erau practicate, probabil cu bune beneficii: „Dacă vor fi oameni drepţi, cu avutul lor, să meargă – avertizează Vlad Dracu pe pârgariiBraşovului129 —

        124 Evident, săpăturile arheologice aduc repetate confirmări ale acestei îndeletniciri: un instrument de marcat vitele descoDerit în satul Zimnicea, de la finele secolului al XlV-lea: SCIV, nr. 1, 1950, p. 101; N. CONSTANTINESCU, Observaţii asupra satului fortificat., pp. 59-79.

        125 Vezi mai jos, comerţul extern.

        126 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti. p. 92. Laonic Chalcocondil, exagerând poate, consemnează prada luată de otomani din Ţara Românească, în 1462, la „mai mult de 200 000 de cai şi boi şi vaci" („Expuneri", p. 291).

        127 Ibidem, pp. 212-213 (nr. CLXXVIII).

        128 DRH, B, I, p. 132, doc. din (1431-1436).

        129 I. BOGDAN, op. cit., p. 83.

        Albinăritul dar dacă vor fi cu cai de jurat, să le facem rău, ca unor oameni răi. Căci să ştiţi că ne-au golit ţara aceasta de cai (subl. ns., D. C. G.). Iar de nu veţi face aceasta, să ştiţi că am să-mi stric pacea cu voi".

        Pentru şeptel în genere, nu avem cifre. „Sămile" ovinelor sau porcinelor supuse la zeciuială s-au pierdut de mult; pentru celelalte, bovine sau cai, atare evidenţe nu au existat. Cel mult putem stabili un raport de valoare între preţurile animalelor după taxele de export13t). Cum vama este proporţională, în genere, cu valoarea mărfurilor, un cal preţuia în primele decade ale secolului al XV-lea, cât 4 bovine sau 6 porci sau 12 berbeci; după un alt tarif, 1 cal = fie 1,5 boi, fie 2 vaci, fie 2,50 porci. fie 12 berbeci, cifre care nu ne pot sugera însă la ce totaluri se ridica acest şeptel a cărui prezenţă se regăseşte însă chiar şi în toponimie.

        Intre punctele care delimitează ocinile lui Taeâncoş, Stan şi Colţea, la 1437-1438, se află „Lacul Fătăciunii" şi „Piscu Urdii"131; muntele „Stâna Mare" este stăpânit de boierul Dragomir Ruhat şi de rudele sale132, în timp ce Boul aparţine, o dată cu alţi „vechi munţi", mănăstirii Tismana133. Lacul Porcului este amintit în 1496, în legătură cu o hotarnică134, „Piatra Porcului", un an mai târziu, printre „semnele" moşiei Şoaşu pentru a o despărţi „despre alte moşii" 135, iar „hotarul Viţelului" mărgineşte o ocină a Govorei136.

        Continua, în secolele XIV-XV, o îndeletnicire milenară. Albina vine de la latinescul alvina, iar stup de la stypus137; reflectarea acestei activităţi în realitatea socială este, evident, alta decât în antichitate. Stupii sunt răspândiţi pe toată întinderea Ţării Româneşti, în satele dinspre munte – vezi la Ohaba138 sau la Brădăţeani,

        130 I. BOGDAN, op. cit., pp. 5, 12, 16-17, 19-20.

        131 DRH, B, I, p. 148, doc. din 8 aug.

        132 DRH, B, I, p. 180, doc. din iul. 1451.

        133 DRH, B, I, p. 231, doc. din 28 iul. 1470. "< DRH, B, I, p. 435, doc. din 1 aug.

        «5 DRH, B, I, p. 451, doc. din 1497-1498.

        136 DRH, B, I, p. 478, doc. din 13 iul. 1499.

        137 Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958, pp. 18 şi 812.

        "8 DRH, B, I, p. 185, doc. din 5 aug. 1451.

        Pescuitul la Jiblea sau la Călimăneşti139, ca şi în cele de deal şi câmpie, până în lunca Dunării140.

        Albinăritul – zeciuiala din miere şi ceară – este o dijmă tot atât de frecvent trecută în acte ca şi „vama" din oi sau porci141, fiind strânsă de dregători anume, „vameşii de albine" 142 sau „albinari"143. Domnia cedează uneori drepturile în favoarea unui boier sau a unei mănăstiri: „în judeţul Vâlcea pe fiecare an să-şi adune-înşişi călugării albinăritul – precizează tot Mircea cel Bătrân – să le fie mierea pentru nevoia mănăstirii iar ceara să fie pentru biserică"144, adică pentru luminări. La fel dăduse mănăstirii Vodiţa, Vlaicu voevod, „din casa domnească", anual „o maja de ceară" 145, danie confirmată de Dan I cu menţiunea „miere şi ceară pe măsură, cât va aduce anul"146. Ambele produse aveau unităţile lor proprii de măsură: tot Cozia primeşte, la 20 mai 1388, de la curtea domnească „10 burdufuri de miere şi 10 bucăţi de ceară"147: ele reprezintă o cantitate ştiută, de vreme ce diacul nu a mai trecut în text altă precizare.

        Adăugăm, pentru a încheia sectorul producţiei agricole, că gospodăriile creşteau, în secolele XIV-XV, şi obişnuitele păsări de curte148; nu avem informaţii dacă ele erau supuse vreunei zeciuieli sau altei obligaţii.

        Atestat din preistorie, îşi păstrează întreaga însemnătate pentru alimentaţie şi negoţ, în toată perioada. Ca _ şi în alte activităţi, o sumă de termeni fundamentali sunt »9 DRH, B, I, p. 188, doc. din 7 aug. 1451.

        140 DRH, B, I p.;64, doc. din (1404-1406).

        141 DRH, B, I, indice, p. 589.

        «2 DRH, B, I, p. 103, doc. din 28 febr. 1424; p. 140, doc. din 25 iun. 1436.

        143 DRH, B, I, p. 218, doc. din 1464; p. 292, doc. din 23 mart. 1482.

        «4 DRH, B, I, p. 44, doc. din 8 ian. 1394 – beneficiari, călugării de la Cozia.

        i« DRH, B, I, p. 19, doc. din 1374.

        146 DRH, B, I, p. 21, doc. din 3 oct. 1385.

        147 DRH, B, I, p. 27; sau p. 54, doc. din 1400-1418 pt. Tismana.

        148 Vezi săpăturile din satul Zimnicea, secolul al XlV-lea (SCIV, I, 1950, nr. 1, p. 101) sau de la Coconi, secolele XIVXV: N. CONSTANTINESCU, Observaţii asupra satului fortificat.

        transmişi din antichitate: baltă, cârlig, gard, melc, pârâu, sunt consideraţi dacici149 – îndeosebi baltă şi gard care dovedesc practica unui pescuit continuu în lunca dunăreană, înainte de cucerirea romană. Mai numeroase sunt cuvintele de origine latină. In primul rând, termenul generic de peşte (din piscis-piscem), care, la rându-i, a dat numeroase derivate (ceea ce-i atestă şi vechimea în vocabular): „pescar, pescărită, pescărie, pescuit, peştişor, pescuţ, pescos, pescărel, pescăruş"150; după cum multe nume de pescarispecializaţi s-au format prin adăugarea sufixelor latine – ar şi er: păstrăvar, plăticar, răcar, undiţar, vârşar, mrejer, coticer şi orier. Pentru numele peştilor sau ale diferitelor lor organe, aceluiaşi fond lexical aparţin: lapţi (din lactes), băşica (înotătoarea, din bessica-vessica) şi probabil crap, somn şi plătică, deşi asupra ultimelor există încă discuţii151. Dintre unelte, poartă nume latine: sacul (din saccus) având ca părţi componente cercul sau arcul, coarda, frâna şi coada, apoi reţeaua (din retella derivat din reteş), furca sau ostia servind pentru înţepatul peştilor în apa limpede a pî-raielor, mai ales oria, plasa întrebuinţată la Dunăre sau în unele lacuri din interior (la Snagov, de exemplu). Relevăm, în sfârşit, măestriile152, care însemnau totalitatea uneltelor de pescuit. La acestea se adaugă moştenirea slavonă, din perioada conlocuirii româno-slave, dând numele peştilor mai însemnaţi ai apelor noastre1S>3 şi a uneltelor de pescuit (năvod, plasă, mreajă, vârşă, vintir, undiţă, mingioc, juvelnic etc). Terminologia slavonă, adoptată în secolele VI-IX, prin acţiunea mai multor factori154, ne poate sugera şi însemnătatea pescuitului în această perioadă, atât pentru hrana locuitorilor, cât şi pentru obligaţiile autohtonilor daco-romani faţă de slavi care, ca element dominant, impuseseră primilor plata unor anume dijme sau efectuarea unor anume prestaţii.

        149 I. I. RUSU, Limba traco-dacilor, pp. 204 şi 215-216.

        150 C. C. GIURESCU, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, Bucureşti, 1964, p. 51. Întreaga analiză a terminologiei asupra pescuitului reproduce concluziile acestei lucrări fundamentale.

        151 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 51-52.

        152 Ibidem; pt. orie, p. 217.

        153 Morun, nisetru, viză, cegă, ştiucă, lin, babuşcă, clean, mreană, păstrăv, lostriţă, lipan, zglăvoacă etc, cum şi icrele.

        1M Vezi analiza lor în C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 52-53.

        Importanţa acestui sector de producţie creşte după constituirea statului feudal unitar al Ţării Româneşti, atât prin posibilităţile sporite de a furniza o marfă destinată exportului, cât şi prin reflectarea în raporturile sociale. Pescuitul se practica – atestat de multe mărturii documentare – în toată zona Dunării şi în interiorul ţării – în iezere, bălţi şi ape curgătoare, inclusiv în cele de munte.

        Marile în primul rând venea Dunărea cu tot complexul de bălţi zone pe care-1 alimentează: la 1374 este amintit „.venitul ăe pescuit domnesc de la vârşii şi toată viitoarea cea de la mijloc cu toate ale ei şi Dunărea de la Padina Oreahova până la Mostiştea de Sus mergând spre Râşava şi Vodiţa Mare, pe amândouă părţile."155. „Viitoarea" amintită, numită în alte acte şi „.vârtejul de la mijloc, pe Dunăre, la

        —. iuţeli"156 este un loc cunoscut la Porţile de Fier unde Dunărea se roteşte şi formează un ochi („anafor") şi unde se prinde cega157. Padina Oreahova şi Mostiştea sunt două puncte în apropierea Vârciorovei, iar Râşava desemnează Orşova158. într-un singur loc al Dunării deci, pe o porţiune restrânsă, pescuitul se practică în mod continuu – vezi cele opt vârşii amintite –şi era aducător de beneficii domniei. Evident, el se practica şi înainte de 1374; hrisovul lui Vlaicu nu face decât să arate o situaţie de fapt, pe care o consemnează numai fiindcă s-a produs o modificare a regulii existente: mănăstirea Vodiţa va primi, de acum înainte, venitul din peşte cuvenit anterior domniei159.

        Pe Dunăre, în jos, mulţimea bălţilor a determinat numele întregii regiuni cuprinse între Calafat şi vărsarea Jiului: este judeţul de Baltă cu un mare număr de «5 DRH, B, I, p. 18, pt. traducere vezi şi G. C. GIURESGU, op. cit., pp. 65-66.

        « DRH, B, I, p. 35, doc. din 1391-1392, vezi şi p. 21, doc. din 3 oct. 1385; p. 24, doc. din 27 iun. 1387; p. 54, doc. din 1400-1418 (unde „vârtejul" este localizat la Porţiile de Fier).

        157 C. C. GIURESCU, op. cit., p. 66.

        158 DRH, B, I, indice, pp. 558 şi 562.

        159 De aceea, pentru a descrie zona Dunării, unde se practica pescuitul în secolele XIV-XV, vom utiliza şi documente din secolele XVI-XVII, deoarece ele nu fac decât să consemneze realităţi mult mai vechi.

        locuri de pescuit 16°, întinse pe zeci de kilometri şi din care documentele secolului al XV-lea dau numai câteva puncte (Toplăţa, Bârzogârla, Jicţul, Platăţ, Cotlov, Caliste etc.) 161.

        La răsărit de râuî Jiu, aflăm o altă mare zonă cuprinsă între satele Sărata şi Orlea de azi, pe o distanţă de aproximativ alţi 28 km cunoscut azi sub numele de „Balta Potelul", în secolele XIV-XV sub acela de Ma-mino, iar la 1247 probabil de Celei162.

        La răsărit de Olt, Mircea cel Bătrân dăruieşte, iar Basarab cel Bătrân confirmă mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos stăpânirea peste „.toate bălţile de la Şviştov pe tot Călmăţuiu." 163. Aria este precizată de un act din 23 iulie 1512-1513; întregul complex de pescuit se întindea cel puţin între localităţile Traian (la vest) şi Zimnicea (la est), pe o distanţă de aproximativ 45 km, având ca întindere principală de apă balta Suhaia. In secolul al XV-lea, acest complex purta numele oraşului Şiştov de pe malul drept al Dunării, deoarece balta Suhaia se termină cam în dreptul lui; i se mai spunea „balta Călmăţuiului", dat fiindcă râul se varsă în ea, dând impresia că a creat, de fapt, apele stătătoare din jur. De ce astăzi a rămas Suhaia? Pentru că în timpul verii, când Dunărea nu o mai alimentează, balta principală seacă; românii i-au spus deci seaca (vezi şi satul cu acelaşi nume amintit mai sus), ceea ce în limba slavonă se traduce prin suha-suhaia (cu satul respectiv) 164.

        Pentru lunca Dunării de la răsărit de Turnu Măgurele şi până la Călăraşi – cuprinzând, între altele, lacurile Chircanul, Mahăru, Pietrelor, Greaca, Cap de Urs, Span-ţov, Mostiştea, Boian, Sfrederile şi Călăraşi – nu avem ştiri scrise în secolele XIV-XV; dar ştim că pescuitul constituia o îndeletnicire constantă, aşa cum arată săpăturile arheologice 165; în schimb, suntem informaţi – de

        160 DRH, B, I, pp. 120-121, doc. din 28 oct. 1428; indicele, sub voce şi C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 75-76.

        161 DRH, B, I, indicele, sub voce.

        162 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 66-67 şi DRH, B, I, pp. 44. 361 (nr. 17, 225).

        163 DRH, B, I, p. 252, doc. din 1475-1476. 1M C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 67-68. «* Ibidem.

        un hrisov al lui Mircea cel Bătrân – pentru toată partea dintre Călăraşi şi vărsarea Ialomiţei (Piua Pietrii de azi), mărginită de braţul Borcea şi cursul principal al fluviului 166.

        Cât despre ultima mare zonă de pescuit la Dunăre (înainte de deltă), cunoscută sub numele de „Balta Brăilei", avem ştiri din scrisorile de răspuns adresate de locuitorii judeţelor Brăila, Buzău şi Râmnic şi unde se aminteşte şi de „.toţi pescarii din Brăila" 167.

        Evident, peştele se prindea şi în celelalte ape ale Ţării Româneşti, chiar dacă menţiunile documentare nu sunt tot atât de numeroase ca la Dunăre. Mănăstirea Snagov primeşte în stăpânire mai multe sate „.şi cu bălţile şi cu toate locurile." 168 (precizate prin menţionarea Gher-măneştilor aflaţi chiar pe malul lacului), între altele şi „.o bucată de pământ cu gârla Sneagovului partea lui Mano" 169. Despre celelalte lacuri naturale, documentele secolelor XVI-XVIII aduc multe informaţii care pot fi utilizate întru totul, cel puţin pentru a constata existenţa acestor locuri de pescuit în epocile anterioare.

        La fel erau folosite iazurile sau heleşteiele, trecute în documente încă din secolul al XlII-lea, deşi existenţa lor trebuie să fie străveche: „.şi iazurile care sunt acum în fiinţă sau care se vor face de către dânşii, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraţilor acestora, afară de pescăriile de la Dunăre şi iazurile de la Celei pe care le păstrăm împreună, pe seama noastră şi a lor" 170, – aşa citim în actul dat de regele Ungariei Bela al IV-lea cavalerilor Ioaniţi, privind veniturile acestora din Ţara Severinului şi din cnezatele oltene.

        Prezenţa în limba română a termenilor „iaz" (un lac artificial, creat prin Dârârea unui curs de apă cu ajutorul unui dig perpendicular pe firul apei) şi acelui de „râmnic" (cu acelaşi înţeles, de la rabă = peşte – râbnic – «6 DRH, B, I, pp. 64, 97, 99, 111, 140, 167, 188 etc. (nr. 28, 48, 49, 56, 77, 96, 107); C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 68-69.

        167 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Tării Româneşti., pp. 282 şi 284.

        i*8 DRH, B, I, p. 118, doc. din 7 oct. 1428.

        16U DRH, B, I, p. 166, doc. din 30 iun. 1441.

        170 DRH, B, I, p. 8, doc. din 2 iun. 1247 şi C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 60-62.

        râmnic), ambele intrate în lexic din perioada conlocuirii româno-slave, arată că cel puţin din secolele VI-IX această ramură a pisciculturii era practicată pe teritoriile româneşti171.

        Iazurile s-au construit continuu, aşa cum arată explicit diploma din 1247 sau aşa cum procedează, două secole şi jumătate mai târziu, marele vornicPârvu Craio-vescu, care a pus să se facă un heleşteu la satul Mirceşti pe râul Doamnei, „.tot cu sapele şi cu cazmalele şi s-au făcut şi mori"172. Iar voevodul Radu cel Mare (1495-1508) cere judeţului şi celor 12 pârgari ai Braşovului să-i găsească „. un maistor. pentru heleşteie." fă-găduindu-le că-1 va plăti mai mult decât era obiceiul173. Sub Mircea cel Bătrân a existat, probabil, pe pârâul Ilfov şi iazul de la Nucet, lung de circa 13 km pe 800 m lăţime, în fiinţă până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; el a servit la alimentarea cu peşte a curţii domneşti din Târgovişte 174.

        Şi apele de munte au fost toate folosite. Dar înscrierea lor în acte a rămas condiţionată – ca în celelalte cazuri amintite – de o schimbare intervenită în statutul juridic, în normele ce reglementau proprietatea asupra lor.

        În concluzie, pescuitul se practica pe toată întinderea Ţării Româneşti în secolele XIV-XV, cuprinzlnd marile complexe de-a lungul Dunării – de la Turnu Se-verin şi până în Deltă —, lacurile şi bălţile naturale din interior, iazurile şi apele curgătoare.

        Dar dacă îndeletnicirea, ca atare, îşi are începuturile în preistorie şi a fost practicată fără vreo întrerupere, în schimb, conexiunile ei cu întocmirea economico-socială sunt altele în epoca feudală şi acestea sunt trăsăturile deosebitoare, caracteristice ale perioadei.

        În primul rând, stăpânirea asupra apelor. Domnia avea partea ei; precizări nu putem face, dar faptul rezultă

        171 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 127-129 şi 303-304.

        172 Făcut în timpul domniei lui Vlad Călugărul (1482-1485) ştire transmisă de un document din 12 februarie 1533: DIR, XVI B, II. 126-127.

        173 GR. TOCILESCU, 534 documente, p. 208.

        174 C. C. GIURESCU, op. cit., p. 157.

        din daniile făcute de voevozi unor ctitorii, ca de exemplu Vodiţei sau Coziei. Alături de domn, mănăstirile devin mari posesoare de bălţi, lacuri şi ape curgătoare. Vodiţa primeşte „venitul domnesc" de la 8 vârşii la Porţile de Fier; Tismana stăpâneşte balta Bistreţ (primită de la Radu I), cu o zonă de pescuit de peste 30 km; Cozia şi Govora au mai multe proprietăţi la Celei, iar Cutlumuzul (de la muntele Athos), Suhaia cu toate ce ţin de ea: în sfârşit, Cozia devine marea posesoare a Borcei, pe o întindere de 25 km, dacă nu chiar de 88 km (după cum identificăm gârla Săpatul înscrisă în documente). Totuşi, ctitoria nu era aici singura stăpânitoare: „Pentru că a venit înaintea domniei mele egumenul Simon – ne spune voevodul Radu cel Frumos la 1467 – de i-a dat domnia mea pe slugile domniei mele Drăgoi şi Goe din Făcăieni şi Gureş din Frăţileşti şi din Floci, Petre pârgarul şi Buduşlov, de li-au dat hotar pe apă, pe unde scrie cartea domniei mele" (subl. ns., D. C. G.) i75. Din bălţile Dunării scotea venituri şi Dealul176.

        Proprietate mănăstirească întâlnim şi asupra apelor de munte. Mircea cel Bătrân scrie stareţului Nicodim „.ca nimeni să nu cuteze a încerca să pescuiască în nul Tis-menii sau să-şi pască orice fel de vită, începând de la sat în sus până în munţi; ci numai călugării să fie volnici să vâneze peşte" (subl.ns., D. C. G.) m. Se vede că o nouă delimitare devenise necesară, deoarece voevoduî adaugă: „.de asemenea şi jupan Braţa să-i fie hotar-nic."17S. Existau şi proprietăţi individuale. Aşa este „.un om Tâmpa, care a-a închinat stareţului Sofronie, să fie posluşnic mănăstirii, care şi acesta a dăruit o gârla (subl. ns., D. C. G.) 179 sau „.jupan Stan purtătorul de sabie" care dă ctitoriei Snagov „.o bucată de pământ cu gârla Sneagovului partea lui Mano" (subl. ns., D C. G.) 180.

        «5 DRH, B, I, p. 224, doc. din 15 ian. 176 DRH, B, I, pp. 242-243, doc. din 1474. 17" DRH, B, I, p. 71, doc. din 23 nov. 1406 şi p. 277, doc. din 3 apr. 1480; C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 70-71.

        178 DRH, B, I, p. 71.

        179 DRH, B, I, p. 64, doc. din 1404-1406.

        «o DRH, B, I, p. 166, doc. din 30 iunie 1441.

        Terenuri în Ţara Românească – la fel ca în Moldova şi Transil-rezervate vania de altfel – aflăm zone special rezervate, în care pentru vânatul şi pescuitul se făceau numai cu învoirea stăpânu-vânătoare lui. Ele se numesc fie lovişti, de la slavonescul jiobhth, şi pescuit cu înţelesul de vânătoare (inclusiv pentru peşte), fie branişti de la 6paHHTH, cu sensul de loc oprit, unde nu se poate intra decât cu autorizaţie. Cu alte cuvinte, al doilea termen reflectă tocmai „îngrădirile" şi „drepturile" rezultând din stăpânirea asupra terenurilor de vânătoare şi pescuit, în societatea feudală românească. Cea mai cunoscută a fost loviştea din nordul judeţului Argeş, în depresiunea intracarpatică Racoviţa-Bratovo-eşti-Titeşti, existentă probabil din feudalismul timpuriu, şi care a dat acelaşi nume şi întregii regiuni181.

        Braniştile aparţineau domniei, mănăstirilor şi boierilor. Existau probabil branişti domneşti lângă vărsarea Ia-lomiţei în Dunăre, o alta la vest de târgul Buzăului, o a treia în Vlaşca, la răsărit de Călugăreni, şi a patra în judeţul Slatina182, toate cu hotare bine delimitate. De ultima din ele aflăm în 1495, când Vlad Călugărul hotărăşte „.ca să le fie braniştea domniei mele de la Slatina, oricât este hotărnicită cu semne, pentru că am dat-o domnia mea sfintei mănăstiri de la Glăvăciov" 183. In aceste terenuri rezervate, nimeni nu avea voie să pescuiască sau să vâneze fără învoirea stăpânului; altminteri se expunea la pedepse, uneori foarte grave. Dacă pentru râul Tismana, amintit mai înainte, interdicţia este formulată în termeni generali184, pentru Glavacioc dania lui Vlad Călugărul aduce depline lămuriri: „De aceea, cine va intra din ţara domniei mele sau din oraşele domniei mele, sau din altă parte – citim în. hrisov – iar ei să întrebe pe egumenul de la Glăvăciov; până ce el nu-i va lăsa să intre în acea branişte, ei să nu fie volnici să intre, fără ştirea lui şi fără a-1 întreba. Iar cine va intra, el să plătească sfintei mănăstiri ce-i va fi legea. Iar cine va fi găsit că a intrat în branişte, fără ştirea lor, iar călugării să fie volnici să-i facă rău". De reţinut că însuşi aparatul de stat veghea ca „drepturile" stăpânului feudal să fie respectate: „Şi tu Tătule

        181 DRH, B. I, pp. 102, 234 (nr. 51, 139).

        182 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 293-294.

        183 DRH, B, I, p. 416, doc. din 4 sept.

        184 Vezi mai sus, p. 76.

        de la Hinţeşti – adaugă voevodul Vlad Călugărul – iată că te-am pus domnia mea vătaf, ca să-mi păzeşti acea branişte şi să-mi păzeşti acei stupi, să te sileşti cum ştii mai bine. Şi cu această carte a domniei mele să strigi în tlrg, să audă orice om, că am dat-o domnia mea sfintei mănăstiri, căci am lăsat acea branişte şi acei stupi pe capul tău, să-i păzeşti. Altfel să nu fie, după spusa domniei mele" (subl. ns., D. C. G.) lij5.

        Alteori, pedepsele deveneau foarte aspre. Pentru a apăra braniştea de lângă Flămânzeşti a mănăstirii Curtea de Argeş, domnia aminteşte, la 15 aprilie 1533, că cine va îndrăzni, fără ştirea egumenului, să taie lemne în pădure sau „.peştele să vâneze,. acelui om i se va tăia mina"186 (subl. ns., D. C. G.). Şi mai drastic este Radu cel Mare. când întăreşte Coziei bălţile, la braţul Borcea. Nimeni, fără încuviinţarea mănăstirii, „.să nu fie volnic să pescuiască sau să zăgăzuiască pe aceste bălţi. nici orăşan, nici boier, nici alţi oameni, nici satul vreunui boier."; cel ce nu va respecta interdicţia, „.unul ca acela să ştie că-1 va prinde domnia mea de-i vom lega piatră de gât şi-1 vom arunca în apă" 187.

        Ameninţarea cu o pedeapsă atât de aprigă sugerează desele conflicte între localnici şi feudal, în cazul nostru egumenul ctitoriei Cozia, care a cerut sprijinul autorităţii supreme din stat.

        Stăpânirea asupra apelor, pe lângă interdicţia, pentru alţii, de a pescui, însemna mai ales dreptul domniei, boierului sau mănăstirii188 de a aduna prin „vameşii de bălţi" dijma din peştele prins. Peştele constituia şi una dintre mărfurile căutate la export, menţionat în multe dintre privilegiile de comerţ muntene ale secolelor XIV-XV189. Pentru peştele încărcat în care se plătea o dare specială numită „părpăr"190, existentă, după toate probabilităţile, dinainte de întemeierea statului unitar, în sfârşit, pentru a încheia capitolul obligaţiilor sociale determinate de pescuit, amintim de muncile pres-

        185 DRH, B, I, p. 416.

        186 DIR, B, XVI, II, p. 130.

        187 DIR, XVI, B, I, p. 25, doc. din 13 ian. 1503.

        188 Vezi mai jos, cap. dijme; DRH, B, I, p. 202. doc. din 5 mart. 1458.

        189 e7mai jOS) Comerţul exterior.

        190 Vezi mai jos, capitolul dări.

        tate de sătenii dependenţi la iezăturile sau zăgazurile he-leşteielor, la garduri şi lese, precum şi obligaţia de a pescui pentru domnie cu scopul de a aproviziona curtea voevodului cu anume soiuri191, de exemplu morunul şi ceilalţi din familia sturionilor. „Şi iarăşi am dăruit obroc sfintei mănăstiri, – hotărăşte Radu cel Mare – pe fiecare an, din judeţul Romanaţilor, din 6 sate, 12 găleţi domneşti şi câte o maja de morun şi câte o maja de crap./'192.

        Exploaân exploatarea subsolului, sarea venea cea dintâi. Ex-tarea subtragerea ei s-a efectuat, fără întrerupere, din îndepărtata solului. epocă a comunei primitive, a sporit în timpul statului dac, Sarea cât şi după cucerirearomană; a continuat şi după retragerea administraţiei romane din Dacia, în perioada migra-ţiunilor. Mărturie stau astăzi 64 de topice derivate din termenul latin – sal-salis (Sărata, Sărăţelul, Sărăţuica, Sărăţeni sau nume compuse) şi marcând caracteristica dominantă a terenului193. îndelungata conlocuire ro-mâno-slavă se regăseşte şi în acest sector, unde apar Slă-nicul, Slatina sau Soloneţul, formate din cnaHB, echivalentul vechi-slav al numelui latin sus-amintit: sunt astăzi cunoscute zeci de asemenea topice, răspândite, ca şi precedentele, pe întreg teritoriul ţării, unele dintre ele trecute şi în actele interne ale secolelor XIV-XV. Aşa sunt – pentru a ne mărgini la Ţara Românească – târ-gul Slatina, centru comercial şi loc de popas al carelor cu mărfuri194 sau „vadul Slatinei", amintit într-o hotărnicie, prin împrejurimile oraşului Băile Govora195. La acestea se adaugă termenul de ocnă care, din înţelesul mai larg de „mină" a ajuns să desemneze numai exploatările de sare, marcând astfel deosebita însemnătate a acestora196.

        Nu cunoaştem cifre pentru secolele XIV-XV. Exploatarea se făcea la Vel Ocna de lingă Râmnicul

        191 Vezi mai jos, muncile în legătură cu pescuitul.

        192 DRH, B, I, p. 436, doc. din 1 aug. 1496.

        193 I. IORDAN, Toponimie românească, pp. 125-127.

        194 Vezi mai jos, capitolul Tlrguri.

        195 DRH, B, I, p. 461, doc. din 15 apr. 1498. Pentru alte exemplificări, vezi D. C. GIURESCU, Ob ecsporte soli, în R. D. E. S. E. E., I, 1963, nr. 3-4, pp. 421-433.

        1116 I. IORDAN, Toponimie românească, pp. 52, 127.

        Vâlcea197 şi la Ocna Mică de lângă Târgovişte 198, ca şi în malurile de sare, unde extragerea se făcea la zi, în judeţele Buzău, Slam Râmnec (însuşi numele arată prezenţa acestor zăcăminte) şi Saac (Secuieni). în aceste locuri – precizează o carte a voevodului Constantin Brâncoveanu – oamenii „.sunt ei slobozi di-şi iau ei sare den munţii aciia de sare, de acolo" 199 sau, cum adaugă un alt act, „.care iau şi mănâncă sare din munte" iW>. Privilegiul locuitorilor din cele trei judeţe de a-şi scoate sare cât au. nevoie pentru consumul propriu, nu şi pentru negoţ, datează dinainte de întemeierea statului feudal unitar, iar domnia nu a făcut decât să recunoască o situaţie de fapt. menţinând-o. Dacă ar fi posterior secolului al XlV-lea, nu înţelegem de ce un atare drept nu ar fi fost acordat tuturor locuitorilor din împrejurimile ocnelor mari, în fiinţă 201.

        Dacă scoaterea sării continua de milenii, conexiunile pe plan social erau evident altele decât în antichitate. Dreptul de a deschide ocne aparţineau numai domniei, după cum vânzarea sării aducea voevodului venituri însemnate 202.

        În schimb, proprietatea solului unde se deschidea mina aparţinea unor diferite categorii, începând, desigur, cu voevodul ţării. Radu Prasnaglava întăreşte mănăstirilor Cozia şi Cotmeana „.câte a dat şi dăruit părintele domniei mele, sfântrăposatul Mircea voevod", între altele, „.o ocnă, la Ocna de Sus" 203.

        Salina de lângă Târgovişte era deschisă sub Neagoe Ba-sarab204, dar nimic nu infirmă părerea că ar fi fost şi

        DRH, B, I, p. 62, doc. din 1402-1418; p. 113, doc. din 17 iul. 1425; p. 336, doc. din 4 febr. 1488; p. 450, doc. din 29 iul. 1497.

        pr;ma menţiune de la 7 ian. 1517, ceea ce arată ca ocna se exploata probabil şi în secolul al XV-lea: DIR, XVI, B, 1, pp. 117-118.

        W9 Anatefterul, p. 374, doc. 1700-1071.

        2°o Ibidem, p. 387, doc. din 5 dec. 1697. Vezi şi A. ILIEŞ, Ştiri în legătură cu exploatarea sării în Ţara Românească până în veacul al XVllI-lea, în SMIM, I, 1956, pp. 192-193.

        201 De exemplu, la Vel Ocna sau Ocna Mare de lângă Târgovişte.

        202 Ştirile documentare sunt ulterioare, vezi A. ILIEŞ, op. cit., pp. 163-164 şi Anatefterul, pp. 407-408.

        203 DRH, B, I, p. 99, doc. din 19 iun. 1421.

        2M DIR, XIV, B, I, doc. din 7 ian. 1317, pp. 117-118.

        mai veche; nu avem nici un act asupra începuturilor ei, iar menţionarea în scris vine doar cu prilejul unei confirmări a unor drepturi anterior statornicite. O ştire din 10 iulie 1614, este lămuritoare pentru raporturile existente între autoritatea centrală şi proprietarul terenurilor de unde se scoate sarea. în hrisovul către mănăstirea Dealul, Radu Mihnea precizează: „.această ocnă este veche ocină călugărească dată de răposatul Io Radul voevod, ctitorul sfintei mănăstiri din Deal să fie sfintei mănăstiri toată ocina şi din vamă al treilea aspru. Şi a lăsat ca din bolovanii de sare să se ia de către mănăstire 3 bolovani"205. Aşadar, regula existentă în vremea lui Radu cel Mare şi, desigur, şi înainte era că tot produsul salinelor revenea domniei şi, potrivit obiceiului (cu putere de lege nescrisă), stăpânul pământului – mănăstire sau boier – avea dreptul de dijmă, la început 3°/q din totalul sării extrase, ulterior, după datină, a zecea parte 206.

        Comercializarea sării în interiorul ţării se făcea tot cu autorizaţie şi în folosul domniei207, cu excepţiile pe care însuşi voevodul le acorda. Vladislav al II-lea, hotărăşte Coziei dreptul „.ca să umble slobode căruţele acestei mănăstiri şi să cumpere sare la ocne, pe care cumpărând-o, vamă să nu dea." 208, în timp ce Radu cel Mare aprobă Tismanei să primească gratuit, anual, „.câte două care de sare din Ocnele de la Râmnic, un car de sare măruntă, cât va putea lua şi al doilea car de 400 bolovani." 209.

        Producţia salinelor constituia o marfă trimisă cu regularitate peste hotare, în Peninsula Balcanică210. Gât despre starea socială a celor ce lucrează în mine în secolele XIV şi XV, suntem mai puţin informaţi aşa încât trebuie să ne sprijinim pe documente ulterioare. Ciocă-naşii, adică tăietorii de sare, erau, la Ocnele Mari, în-

        205 DIR, XVII, B, voi. II, pp. 296-297; A. ILIEŞ, op. cit., p. 158.

        206 Pentru dijma la cuantumul de 1/10 vezi A. ILIEŞ, op. cit., pp. 166-167.

        207 Vezi mai jos, comerţul intern.

        2oa DRH, B, I, p. 187, doc. din 7 aug. 1451, p. 220, doc. din 14 oct. 1465.

        DRH, B, I, pp. 450-451, doc. din 29 iul. 1497.

        Vezi mai jos, comerţul exterior.

        Fierul şi arama deosebi ţiganii, robi ai mănăstirilor Cozia, Govora sau ai domniei: munca lor, fapt deosebitor, cunoştea probabil, încă din secolul al XlV-lea şi forma de retribuire în bani211. Mâglaşii, care scoteau bolovanii de sare din adâncime şi-i aşezau în grămezi la suprafaţă, se recrutau dintre locuitorii stăpâni de pământ ai câtorva sate din judeţul Vâlcea212. Deopotrivă, orăşenii Ocnelor Mari aveau îndatoriri faţă de salină – aducerea din pădure a lemnăriei necesare construcţiilor exploatării, săparea pământului până la atingerea stratului de sare (în cazul deschiderii unei noi mine) etc. Nu lipseau nici dregătorii – cămăraşii ocnelor cu largi atribuţii, inclusiv dreptul de judecată asupra lucrătorilor sau aceia care însemnau cantităţile extrase. Felurite categorii sociale, aşadar, – de la moşneanul stăpân de pământ până la rob – aveau anume „obligaţii" faţă de domnie în legătură cu extragerea şi comercializarea sării; unii scoteau însă şi anume beneficii, fie din venitul obişnuit al dregătoriei (cămăraşii), fie din dijmă (pentru proprietarul locului unde se afla salina), fie din eventualele danii ale voevodului (în bolovani de sare etc.)

        Despre exploatarea fierului şi aramei documentele scrise ale secolelor XIV-XV cuprind puţine ştiri, completate însă prin mărturiile arheologice. în feudalismul timpuriu, extragerea şi prelucrarea se efectua, de regulă, de aceiaşi meşteşugari, minereurile provenind din zonele învecinate, din surse locale apropiate: fie „.din nivelurile de sedimentare ale formaţiunilor pliocene documentate în toată zona subcarpatică" (de exemplu, la Bucov, Vadul Săpat, Budureasa, Târgşor); fie „.oxizi de fier de vârstă cuater-nară, de origine sedimentar aluvionară", aflaţi în malul râurilor (ca în cazul atelierelor metalurgice identificate la Bucureşti, Ciurelu, Mogoşoaia, Băneasa sau la Dridu, Mărculeşti, Malu, Alexandria, Verbiţa, Coconi etc.); fie, în cazul Dobrogei, din zăcămintele de fier de la Iulia (sud-vest de Tulcea Altîntepe şi chiar din terasele Dunării – la Păcuiul de Soare şi la Dervent) 213. Aseme-

        211 A. ILIEŞ, op. cit., pp. 177, 180-186.

        212 Ibidem.

        213 ŞT. OLTEANU, CONST. ŞERBAN, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Bucureşti, 1969, pp. 15-17 şi harta de la p. 18 (în continuare se va cita ŞT. OLTEANU, nea mărunte exploatări, suficiente însă pentru acoperirea nevoilor locale, au continuat şi după constituirea statului feudal al Ţării Româneşti211, când şi domnia dă periodic un nou impuls extragerii şi prelucrării unor anume minereuri, în primul rând fierul şi arama, atestate în zona Râmnicul Vâlcea-Govora; la Căpăţâneni (Argeş) 215; la Baia de Fier („Baie za hier"), baie desemnând un ioc de unde se scoate o bogăţie a subsolului (satul „Baia", continuând o străveche aşezare fortificată dacică – apare în scris, întâia dată, la 18 ianuarie 1480216): la Sfcrău-leşti,unde în atelierul unui făurar s-au găsit lupe şi bare de fier, creuzete, unelte de tăiat şi perforat, obiecte semifinite, cupru tot în bare etc. 217; sau la pârâul „Jeleze" (de la jelezo = fier) pe unde trecea hotarul moşiei vornicului Neagoe din Slăveşti 218; în valea Solovanului „cu fiiarele", amintită la o delimitare a satelor Căpăţâneni, Cheiani şi Poenari219; la „Băiaşi" în Loviştea 22°. Călugării mănăstirii Cozia, la rându-le, se ocupau şi cu vân-zarea fierului prin târgurile Ţării Româneşti, fier provenit, probabil, din exploatările propriizai.

        Asupra aramei ne informează chiar Mircea cel Bătrân: „Şi încă a dăruit domnia mea – spune voevodul în hriMeşteşugurile, deoarece au fost consultate numai capitolele re-daotate de Şt. Olteanu din lucrarea citată). ŞT. OLTEANU, Cercetări cu privire la producţia minieră din Moldova şi Ţara Românească din sec. X-XVII, în „Studii", t. 19, nr. 5, 1966, pp. 942-946; NICOLAE MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, Din istoria mineritului în România, Bucureşti, 1970, pp. 103-105, 108-109.

        214 De exemplu, la Coconi sau Păcuiul lui Soare: ŞT. OLTEANU, C. ŞERBAN, op. cit., p. 47.

        215 ŞT. OLTEANU, Cercetări cu privire la producţia minieră., p. 950.

        2« DRH, B, 1, p. 275 (n. 170).

        217 DIR, XVI, B, 1, p. 164, doc. din 26 nov. 1520: DINU C. GIURESCU, A. PĂNOIU, Feronerie veche românească, Bucureşti, 1967, p. 11.

        218 ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile, p. 48; Istoria oraşului Bucureşti, I, p. 74.

        219 Doc. din 4 mai 1556; DIR, XVI, B, 3, p. 43 (nr. 54); DINU C. GIURESCU, A. PĂNOIU, op. cit.

        220 Evident, noi identificări se fac pe măsura progresului cercetărilor arheologice; Băiaşi: DIR, XVI, B III,p. 1, doc. din febr. 1551.

        221 DRH, B, I, p. 187 (nr. 106), doc. din 7 aug. 1451 şi ŞT. OLTEANU. Cercetări cu privire la producţia minieră., p. 949.

        sovul Tismanei – venitul ce este al domniei mele de la roţile lui Ciop Hanoş, care le-a făcut de curând la Bra-tilov." 222. Ce se socotea aici aflăm dintr-o confirmare i c. 1392) către aceeaşi ctitorie:.şi de la roţile lui Ciop Hanoş, la Bratilov, zeciuială de aramă" 223. Exploatarea a continuat în secolul al XV-lea, ultima menţiune fiind din 1464 22«.

        Acoperea această producţie consumul intern? Sigur, nu, de vreme ce voevozii munteni îndeamnă să nu fie stânjenit importul fierului, scutindu-1 chiar de plata vămii 225. Când braşovenii, din diferite pricini, vor să oprească negoţul, domnii munteni reacţionează; Basarab cel Bătrân îi înştiinţează, pe la 1475-1476, „.că se află destul fier şi la turci şi încă mai ieftin şi vom cumpăra (de la ei)."; şi într-o nouă scrisoare adaugă: „.dar cu lucrul vostru nu ştiu cum stă, de opriţi şi scuturile şi arcurile şi fierul şi orice arme şi orice mărfuri. Nu ştiu ce faceţi şi ce aşteptaţi; răzmiriţă vreţi oare să faceţi sau ce gândiţi nu ştiu". Acelaşi îndemn şi de la „jupan Albul" boier muntean fruntaş, către braşoveni: „.şi lăsaţi să fie drumurile slobode. Să aducă cine ce vrea şi fier şi aramă şi orice marfă."î!26 (subl. ns., D. C. G.). Iar Radu cel Mare îi ameninţă curepresalii: „.căci dacă veţi opri fierul, domnia mea va opri alte mărfuri" 2".

        Păcura Străveche era şi exploatarea păcurei; numele, derivat din „picula" (picătură), apare sub această formă românească în actele moldoveneşti – redactate în slavonă —

        222 Azi în judeţul Mehedinţi: DRH, B, I, p. 35 (nr. 14).

        223 DRH, B, I, p. 41 (nr. 16).

        224 Confirmări din 1400-1418, 2 aug. 1439 şi 10 iul. 1464: DRH, B, I, p. 54 (nr. 22); p. 156 (nr. 89); p. 212 (nr. 124). Cf. P. P. PANAITESCU, Minele de aramă ale lui Mircea cel Bătrân, în RIR, VII, 1937, pp. 258-263; ŞT. OLTEANU, op. cit., p. 948.

        225 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 10 (nr. IV), doc. din 17 mai 1421; cf. p. 12 (nr. V); Ibidem, pp. 18-19 (nr. IX); vezi şi pp. 23, 28, 30-31, 129, 242, 251, 256 (nr. XI, XII, XVII, Cil, CCII, CCX, CCXII).

        226 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, pp. 125 şi 129, 251 (nr. XCIX, Cil şi CCX); cf. p. 343.

        227 Ibidem, p. 242 (nr. CCII); Cf. HURMUZAKI-N. IORGA, Documente XV/2, pp. 123 şi 127 (nr. CCXXIII şi CCXXXI).

        Aurul din secolul al XV-lea. In documentele muntene, cea mai veche menţiune este din 1517: hotarul mănăstirii jupanului Drăghici din Cricov trece „.de la Ulmi până în drumul Branului. şi din lacul cu răchiţi, peste dâmb, la Pacuri; astfel, de la Pacuri în sus, pe drumul săpat, până la Cumătră."228: topicele au fost aflate la faţa locului de sulgerul Semca şi cei 12 boieri hotărnici, iar termenul în sine – adoptat ca atare în documentele slavone (lexicul slav medieval neavând un cuvânt corespunzător) – aduce una dintre cele mai grăitoare dovezi asupra continuităţii populaţiei romanice şi străromâneşti în stânga Dunării, în dealurile Carpaţilor. Numai aici s-a folosit păcura din antichitate şi până în evul mediu; dacă înaintaşii noştri ar fi părăsit vechea Dacie şi ar fi trecut cu toţii în Peninsula Balcanică, termenul păcură nu s-ar fi format acolo (niciuna dintre limbile balcanice sau romanice nu-1 are), deoarece lipsea cu totul produsul corespunzător 229.

        Despre aurul scos din nisipurile râurilor (Lotru, Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Buzău etc), mărturiile scrise vorbesc începând din secolul al XVI-lea; dar este cert că extragerea se efectua şi în epoca precedentă. Ne îndreaptă spre o atare încheiere însuşi numele metalelor preţioase – aurul şi argintul – de origine latină; după cum aceleiaşi limbi aparţin şi sarea, fierul, arama şi cărbunele, scoase din adâncul pământului în Ţara Românească (şi celelalte provincii româneşti de altfel), de-a lungul întregii epoci feudale 23°.

        Cultivarea grânelor, viticultura şi pomicultura, vitele mici şi mari, albinăritul şi pescuitul, reprezintă pentru secolele XIV şi XV sectoarele esenţiale ale producţiei. O

        228 DIR, XVI, B, I, pp. 131-132 (nr. 131), act din 22 noiembrie.

        229 Numele de păcură derivă din picula (picătură), deoarece în unek zone – de pildă şi azi între Băneşti şi Câmpina – petrolul, mustind la faţapământului, se prelinge, sub formă de picături, pe coastele înclinate. întreaga demonstraţie la C. C. GIURESCU, Vechimea „măestriilor", în „Viaţa Economică" din 15 iulie 1966.

        230 C. C. GIURESCU, op. cit.

        economie bazată aproape în întregime pe produsele solului, vegetale şi animale, la care se adaugă exploatarea câtorva minereuri, sare îndeosebi şi unele cantităţi de fier, aramă şi păcură. De aceea, stăpânirea pământului, adică a principalului mijloc de producţie, constituie un criteriu de bază şi în înţelegerea realităţilor sociale; pe economia agrară, cu îndeletnicirile mai sus enumerate se aşază întregul sistem de dări, dijme şi munci care, la rân-du-i, determină alcătuirea aparatului de stat; capacitatea de export a ţării, deci în ultimă instanţă putinţa unor excedente de plată, în numerar, se leagă tot de aceeaşi producţie agricolă. Documentele n-au păstrat date statistice; nu putem exprima cantitativ producţia, după cum nu ştim dacă se va putea determina productivitatea unora dintre sectoarele ei. Dar ne putem gândi la ponderea lor, aşa cum se reflectă în înţelegerea contemporanilor. Această pondere este exprimată în actele de întărire ale proprietăţilor, unde se enumera şi scutirile de care beneficiau stăpânii de pământ. Când Mircea cel Bătrân confirmă satul „Ciulniţa" pe Buzău, mănăstirii Snagov, el precizează: „.de asemenea de toate slujbele şi dăjdiile şi dările mari şi mici, câte se află în ţara de sine stătătoare şi stăpânirea domniei mele, începând de la vama oilor, de vama porcilor, de albinărit, de găle-tărit, de vinărici, de gloabe, de cărături, de podvoade, de fân, de caşcavale, şi de duşegubine şi de toate celelalte munci, afară de singură oastea cea mare să se ridice pentru domnia mea, iar altceva nimic mai mult". Enumerarea revine în zeci şi zeci de documente ale secolului al XV-lea, aproape fără modificări231; ea exprimă realităţi ale vieţii economice, care şi-au aflat locul şi în formularul actelor interne întocmite de cancelaria mun-teană. Principalele sectoare aducătoare de venituri erau vitele mici, grânele şi vinul, concluzie confirmată de altfel şi de cuprinsul privilegiilor de comerţ.

        231 DRH, B, I, p. 74, doc. din 1407-1418.