III Meşteşuguri şi tehnici

        METALURGIA, REDUCEREA MINEREULUI

        VECHIMEA FĂURĂRIEI. PLUGUL

        MORILE ACŢIONATE DE APĂ. FRECVENŢA LOR

        BENEFICII ŞI OBLIGAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU MORILE

        VECHIMEA LOR. ASPECTE TEHNICE

        ŢESĂTORIA. PIUA. DÂRSTELE. VÂLTORILE. OLĂRITUL

        ALTE MEŞTEŞUGURI. EXTRAGEREA SĂRII

        MEŞTEŞUGUL ARGINTARILOR

        TEHNICA CONSTRUCŢIILOR, LOCUINŢELE

        ARHITECTURA DE CULT

        NIVELUL TEHNIC IN ŢARA ROMÂNEASCĂ In SECOLELE XIV ŞI XV

        TERMENII GENERICI CEI MAI VECHI

        MESERIE, MĂIESTRU ŞI MĂESTRIE, CA ŞI DENUMIRILE UNOR ÎNDELETNICIRI DE BAZĂ:

        FAUR-FIERAR, TlMPLAR, LEMNAR, OLAR, PIETRAR, CĂRBUNAR, PIELAR, MORAR, ARGINTAR, ARCAR

        SlNT DE ORIGINE LATINĂ ŞI ARATĂ

        PRACTICAREA NEÎNTRERUPTĂ A ACESTOR MEŞTEŞUGURI

        DIN ANTICHITATEA DACO-ROMANĂ PtNĂ ÎN EPOCA FEUDALĂ.

        Metalurgia

        Care a fost nivelul tehnic al producţiei în Ţara Românească a secolelor XIV şi XV? Documentele epocii dau foarte sumare indicaţii, ce trebuie adesea completate prin ştirile de mai târziu. Le adăugăm mărturiile săpăturilor arheologice şi ale instalaţiilor săteşti rămase până în zilele noastre şi care atestă anume utilaje şi procedee utilizate îndeosebi cu sute de ani în urmă.

        Roca de minereu se disloca cu ajutorul răngilor *, bucăţile fărâimndu-se cu ciocane de mână (ulterior acţionate hidraulic) 2. Din minereul astfel pregătit, reducerea fierului3 se efectua – după procedeele atestate în secolele IX-XIII – într-un cuptor-furnal de formă ovală, construit parţial în pământ, cu înălţimea cel mult 1 m şi diametrul părţii superioare 1,60 m, pereţii interiori fiind lutuiţi „cu o făţuială silicioasă refractară". Arderea era activizată cu foaie manuale. Minereul introdus în cuptor împreună cu cărbunele de lemn se scurgea sub formă de pastă groasă – la o temperatură de circa 1 000° – în partea de jos a cuptorului de unde era scos cu ajutorul căngilor.

        Acest tip de cuptor – atestat prin descoperirile de la Ghelar (secolele IX-X), Hlincea (secolul al XHI-lea), parţial la Bucov (secolul al X-lea) şi Bârlad (secolele XI-XII) —, asemănător celui din alte ţări ale Europei, cam în aceeaşi epocă, acontinuat să fie folosit în ţările române şi în secolele XIV-XV4. Dar procedeul nu era economic, deoarece zgura rămasă cuprindea un mare procent de fier, între 30 şi 50o/05; în plus, cum maximul de temperatură nu depăşea 1 000°, pentru a se obţine transformarea fierului în stare lichidă (topire) era necesar un spor de încă 400-500°, rezultat obţinut abia după introducerea unor foaie acţionate hidraulic.

        1 Judecând după ştiri mai recente din Ţara Românească şi după exemplele similare din alte ţări ale continentului.

        2 ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 18.

        3 Pentru a se obţine lupa de fier, adică bucata de metal din care se lucrau felurite obiecte.

        4 întreaga descriere după ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., pp. 18-20; IDEM, Probleme ale metalurgiei medievale din Ţările Române., în „Revista muzeelor", 4, 1967, nr. 2, p. 122; Cf. N. MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, Din istoria mineritului, pp. 106-107.

        5 N. MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, op. cit.

        Pentru Ţara Românească, folosirea forţei hidraulice la cuptoarele de redus minereul de aramă este atestată în scris la 1391-1392 6. „Roţile" de la Bratilovo (de unde se scotea şi prelucra arama), amintite în hrisovul lui Mircea cel Bătrân, sunt instalaţii prevăzute cu roţi, acţionate de apele râului Brebina, şi care puneau în mişcare foalele, introducând astfel în cuptorul-furnal curentul de aer necesar procesului de reducere a oxizilor"'. Procedeul (folosit probabil şi în metalurgia fierului) era de dată relativ recentă: documentul menţionează că meşterul Ciop Hanoş a făcut „de curând" aceste roţi8.

        Lupele de fier trebuiau însă încălzite din nou şi forjate pentru a se elimina materialul steril din ele; apoi se lucrau felurite obiecte – unelte agricole, de pescuit, arme, obiecte de uz casnic, podoabe, inclusiv unelte necesare fierăriei9. Dacă, în feudalismul timpuriu, metalurgia extractivă nu era separată – în spaţiu – de aceea prelucrătoare (de exemplu, la Bucov, secolele X-XI), începând din secolul al XlV-lea, asistăm la acest proces de separare, atestat prin ateliere unde se făureau obiectele de fier (de exemplu, la Zimnicea), dar care nu cuprind nici un fel de urme (bucăţi de minereu, zgură) ale operaţiilor de extragere şi reducere. Prelucrarea obiectelor se făcea la o temperatură de circa 1 000°, meşterii cunoscând şi metode de obţinere a oţelului (analizele au constatat un oţel cu 0,3°/0 carbon în pasta metalică, cu o structură destul de omogenă). în confecţionarea lamelor de oţel (pentru săbii, cuţite) se folosea şi tratamentul termochimic de cementare a oţelului10, după cum se

        6 Vezi mai sus, p. 82-84. '<

        7 ŞT. OLTEANU, Cercetări cu privire la producţia minieră., p. 948.

        8 Pentru Moldova este atestat documentar, în secolul al XV-lea, iar în Transilvania în secolul al XlV-lea: ŞT. OLTEANU, Probleme ale metalurgiei., p. 123.

        9 Atelierele de fierărie au fost identificate la Bucov, Radovanu (Ilfov), Bârlogu (Argeş), Cetăţenii din Vale (Argeş), Capidava, Dinogeţia, Hlincea,Dragoslaveni (Vrancea), Văleni şi Bradu (Bacău), Bâtca Doamnei (lângă Piatra Neamţ).

        10 Cementarea constă în introducerea de carbon, prin difuziune, în stratul superficial al oţelurilor mai moi sau aliate pentru a obţine un strat cu mai mare rezistenţă la uzură. In Transilvania, procedeul este atestat din secolul al XlV-lea: ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile, pp. 65-66.

        cunoştea şi turnarea fierului în forme (fără însă să putem preciza cât de răspândită era această metodă).

        Vechimea Dacă tehnologia extragerii şi prelucrării metalelor, în-făurăriei deosebi a fierului şi aramei, înregistrase unele progrese, meseria, ca atare, era străveche, iar practicarea ei neîntreruptă de către români şi înaintaşii lor daco-romani se adevereşte prin însăşi terminologia, derivată din latină. Faur vine nemijlocit din latinescul faber; făurar are sufixul ar, caracteristic limbii române, când desemnează orice meşteşugar. Faurii au lucrat fierul (ferrum) încăl-zindu-1 cu cărbuni (carbo-carbonis), pregătit de cărbunari (carbonarius), în cuptorul (coctorium) de redus minereul. Partea centrală a cuptorului s-a numit vatră – nume străvechi existent înainte de cucerirea romană; zgura aparţine aceluiaşi fond lexical, dacă nu cumva derivă din latinescul scoria. Focul l-au întărit faurii cu ajutorul foiului sau a ţoalelor (de la joles) n. Dintre unelte, numele lor colectiv „fiiarăle" aflat într-un document din 6 septembrie 1757, ne trimite tot la ferum-ul iniţial, cheia la clavis, cuţitoaia la cotitus, foarfecele la forfex 12. Terminologia românească legată de fondul latin este consemnată şi într-un inventar din 1700 al fierăriilor de pe domeniul Hunedoarei; textul redactat în maghiară cuprinde numiri direct în româneşte; bucata – masa pe care curge fierul, forma şi fundul – două unelte, faţa – o tablă făcută tot din fier, ursul – bucată mare de fier ce se scoate din cuptor şi se bate cu ruda pentru desprinderea zgurei, purtătorii care transportă minereul: toţi aceşti termeni vin din buccata, funduş, facies, ursus, portatorius 13.

        11 DINU C. GIURESCU, A. PĂNOIU, Feronerie, p. 10; AL. ROSETTI, Istoria limbii române, I, pp. 104, 121-122, 1042; H. TIK. TIN, Rumdnische-Deutsches Worterbuch, sub voce; Dicţionarul limbii române moderne, sub voce.

        12 N. IORGA, Studii şi documente, XIV, Bucureşti, 1907, pp. 85-86.

        13 D PRODAN Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei In sec. XVII, în AI IC, I-II 1958-1959, pp. 35-37, 75, 90, 119; D. GIURESCU, A. PĂNOIU, Feronerie, p. 10. Evident, terminologia tehnică şi fierărie s-au îmbogăţit de-a lungul epok cilor şi cu nume slave (ciocan, cleşte, daltă, nicovală, pilă, priboi, sfredel, tocilă), germane (raşpă, şurubelniţă) şi maghiare (ilău).

        Dar despre fauri, ca oameni, ce ştim? Extrem de puţin, dacă lăsăm de o parte mărturiile materiale ale meşteşugului lor. Cea mai veche menţiune scrisă o găsim pe un act din 17 noiembrie 1431, unde un Minai Faur pare a fi trecut ca martor 14. Un „Faurul cu copii săi" se numără printre robii stăpâniţi de familia Craioveştilor, la 1502 15, după cum un alt „Faurul" aparţinea mănăstirii Argeş, aproape patru decenii mai târziu16. Dar ei se numără şi în alte categoriisociale17. Scurte ştiri ni-i arată şi specializaţi în meşteşugul lor; aflăm de un „Radul tăblariuP' din Porcăreni18 sau de „Boia căldăra-rul cu copiii săi" 19. Ştirile se înmulţesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea 20.

        Dar pentru veacurile XIV-XV, când în documentele Ţării Româneşti nu întâlnim decât pe Mihai Faur, ce putem spune? Atelierele de fierărie, identificate la sate şi oraşe, precum şi obiectele lucrate arată, concludent, prezenţa acestor meşteşugari în ţara dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre, aşa cum îi regăsim în Moldova şi Transilvania 21. Situaţia lor socială o socotim similară cu aceea atestată în secolul al XVI-lea: fie târgoveţi, fie stăpâni de pământ, fie robi22. Nu avem nici o ştire asupra organizării lor profesionale, în frăţii sau bresle.

        În agricultură – sectorul dominant al producţiei medievale – plugul şi moara constituie utilajele principale 23; pentru lucrul pământului se foloseau şi uneltele cele mai « DRH, B, I, p. 134 (nr. 72).

        15 DIR, XVI, B, I, p. 12 (nr. 7).

        16 DIR, XVI, B, II, p. 413 (nr. 3); Cf. ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 53.

        17 DIR, XVI, B, II, p. 379 (nr. 399), doc. din 22 mai 1548.

        18 Ibidem, p. 30 (nr. 27), doc. din 29 aug. 1526.

        19 Ibidem, p. 197 (nr. 190), doc. din 11 decembrie.

        20 ŞT. OLTEANU, op. cit., p. 53.

        21 Un început de specializare este probabil şi în secolele XIV-XV săbierii, de exemplu, într-o epocă de lupte foarte frecvente. Pentru atelierele de fierari vezi ŞT. OLTEANU, op. cit., pp. 52-545 63-68, cu bibliografia respectivă.

        22 De-a lungul perioadei medievale, categoriile sociale principale rămân aceleaşi; în interiorul lor însă şi chiar de la una la alta se produc, fireşte, deplasări individuale în ierarhia socială.

        23 Studii fundamentale care arată stadiul cercetărilor (cu bibliografia respectivă: N. EDROIU, P. GYULAI, Evoluţia plugului în ţările române în epoca feudală, în AMN, II, 1965, PLUG SIMETRIC CU CORMAN SCHIMBĂTOR. PĂRŢILE COMPONENTE: GRINDEIUL (1), TALPA (2), COARNELE (3), BlRSA (4), BRĂZDARUL (5) FIERUL LUNG (6), CORMANUL (7), BĂŢUL CU CARE SE SCHIMBĂ FIERUL LUNG (8). SUS, SEPARAT, TALPA PLUGULUI (2). (DUPĂN. EDROIU, P. GYU-LAI, EVOLUŢIA PLUGULUI IN ŢĂRILE ROMÂNE In EPOCA FEUDALA, IN „ACTA MUSEI NAPOCENSIS", II, 1965, P. 310 FIG. 1).

        simple – sapa, hârleţul, grapa (nume autohtone apar-ţinând vechiului substrat tracodacic24). Studiul plugului din ţările române, în secolele XIV-XV – anevoie de efectuat din pricina lipsei de informaţii scrise asupra caracterului tehnic, a rarităţii materialului iconografic şi a insuficienţei celui arheologic – se completează însă cu ceea ce ştim din veacurile XVI-XVIII, evoluţia pornită din antichitate fiind în acest sector îndeobşte lentă. Dacii aveau un instrument de arat cu un tip de brăzdar caracteristic (neîntâlnit în afara teritoriilor traco-dacice); cadru simplu cu grindei curbat, în care se prindea uneori cuţitul de fier ce despica pământul, cu talpă (plaz) sau fără25; cu coarne şi bârsă26. Romanii aduc în Dacia un alt brăzdar de fier (de 2 tipuri) 27 şi pp. 307-344; VASILE NEAMŢU, Contribution ă l'etude du probUme des instruments aratoires utilises au Moyen Age, în RRH, 1967, nr. 4, pp. 533-552; N. EDROIU, Despre apariţiaplugului în ţările române, în „Terra Nostra", II, Bucureşti, 1971, pp. 95-117.

        24 I. I. RUSU, Limba traco-dacilor, p. 204.

        25 Se pare că în Dacia preromană cel mai răspândit era tipul de plug fără plaz: N. EDROIU, op. cit., p. 106.

        26 Ibidem, pp. 104-106 (cu bibliografia respectivă).

        27 Ibidem, pp. 107-108.

        PLUG DE CONSTRUCŢIE ASIMETRICĂ, AVlND URMĂTOARELE ELEMENTE TALPA (1), GRINDEIUL (2), COARNELE (3), BlRSA (4), BRĂZDARUL (5): FIERUL LUNG (6), CORMANUL (7). (DUPĂN. EDROIU, P. GYULAI,EVOLUŢl PLUGULUI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE IN EPOCA FEUDALĂ, IN „ACTA MUSEI NAPOCENSIS", II, 1965, P. 311, P. 2).

        aratrul – instrument mai perfecţionat, termen păstrat şi în vechea limbă romană şi de unde derivă şi verbul „a ara"28. Din aratru derivă şi plugul propriu-zis, în momentul când utilajul a fost completat prin cormană29, evoluţia (foarte lentă de altfel) având loc prin practicarea neîntreruptă a agriculturii în ţinuturile carpato-danu-biene, în îndelungata perioadă a migraţiunilor ca şi a feudalismului timpuriu. Descoperirile de brăzdare de la Garvăn-Dinogeţia (judeţul Tulcea) secolele IV-VI, Bârlogu (judeţul Argeş), Capidava (judeţul Constanţa), Băneasa-Bucureşti, Radovanu (judeţul Ilfov), Ploieşti-Triaj, Surduleşti (judeţul Argeş) 30, precum şi identificarea oticului31 la Dridul (judeţul Ilfov), Ciurelu-Bucu-reşti, Păcuiul lui Soare (judeţul Ialomiţa), Capidava atestă, în etapa feudalismului timpuriu, folosirea unui instrument de arat derivat din aratru, dar mai perfecţionat, cu brăzdar de tip simetric 32.

        În secolele XlV-XV (ca şi în etapele următoare), cet mai frecvent utilizat a fost tocmai plugul simetric cu

        28 Ibidem.

        29 Ibidem, p. 109.

        30 Din secolele IX-XI.

        31 Piesă ca o lopăţică, servind la curăţirea brazdei de fier.

        32 Toate cu trimiterile bibliografice la N. EDROIU, op. cit., pp. 109-111.

        O SCENA DIN PICTURA EXTERIOARA. A CTITORIEI DE LA VORONEŢ, (PERETELE NORD), REPREZINTĂ PE ADAM IN STRAIE ŢĂRĂNEŞTI, LA ARAT. SE DISTING BINE LA PLUG, COARNELE, TALPA, BRĂZDARUL, BÂRSA, GRINDEIUL ŞI FIERUL LUNG. PLUGARUL ŢINE ÎN MÂNA DREAPTĂ O LOPĂŢICĂ. PLUGUL DE CONSTRUCŢIE ASIMETRICĂ, INSTRUMENT DERIVAT DIN ARATUL ROMAN, A FOST UTILIZAT ÎN DIFERITE ŢĂRI EUROPENE, PÂNĂ ÎN ANGLIA (DUPĂ VASILE NEAMŢU, CONTRIBUTION Î VtTUDE DU PROBLEME DES INSTRUMENTS ARATOIRES UTILISES AU MOYEN ÎGE EN UOLDAVIE, IN „REVUE ROUMAINE D'HISTOIRE", VI, 1967, NR. 4, P. 544-54W, FIG. 9 ŞI 10).

        cormană schimbătoare, alcătuit dintr-un cadru (cu talpă, grindei, coarne şi bârsă) şi din cele trei părţi direct lucrătoare: brăzdarul (sau fierul lat), fierul lung (cuţitul de plug) şi cormanul ce se schimbă de pe o parte pe alta aplugului. A fost utilizat în secolele XIV-XV – deşi în mai mică măsură – şi plugul asimetric, cu corman fix aşezat întotdeauna pe partea dreaptă, cum şi unele tipuri de tranziţie33. In stadiul actual al cercetâ-

        33 N. EDROIU, P. GYULAI, Evoluţia plugului., pp. 307- 344; VASILE NEAMŢU, op. cit., pp. 533-552; N. EDROIU, Despre apariţia plugului, pp. 95-117 (cu toate trimiterile bibliografice la studiile mai vechi sau recente); ŞT. OLTEANU, Evoluţia procesului de organizare statală., pp. 770-771, nota 60; concluziile adoptate mai sus pentru Ţara Românească se întemeiază pe cercetarea comparativă, efectuată de autorii citaţi, a materialelor arheologice şi documentare de pe tot teritoriul României.

        O PICTURĂ INTERIOARĂ DIN CTITORIA SF. ILIE – SUCEAVA (ZIDITA IN 1488), REPREZINTĂ UN PLUG „GREU" CU ROTILE, TRAS DE OPT BOI. (DUPĂ VASILE NEAMŢU, CONTRIBVTION Î L'ETUDE DU PROBLkME DES INSTRUMENTS ARATOIRES UTILISgS AU MOYEN ÎGE EN MOL DAVIE, ÎN „REVUE ROUMAINE D'HISTOIRE", VI, 1967, NR. 4, PP. 547-552 ŞI FIG. 15-16).

        rilor, putem reţine, ca o constatare de ordin general, ca evoluţia, pe plan tehnic, de la aratru la plugul simetric cu cormană şi la acel simetric a însemnat şi un spor de productivitate în cultura cerealelor34. Cât anume ră-mâne, deocamdată fără răspuns.

        Măcinatul grăunţelor se făcea cu ajutorul râşniţelor şi al morilor. Primele se aflau în orice sat producător de grâne35 şi reprezintă tipul cel mai simplu al uneltei de măcinat, acţionată numai de forţa omenească. Este alcătuită din două pietre, aşezate una peste alta, aceea superioară, mobilă şi învârtită tu ajutorul unui lemn bine fixat („hadaragul") în piatră36; scoate o făină mai mare.

        34 ŞT. OLTEANU, op. cit.

        35 Sunt atestate în săpăturile arheologice: vezi, de exemplu, N. CONSTANTINESCU, Coconi centru de producţie ceramică., p. 108.

        36 T. PAMFILE, Industria casnică la români, pp. 176-177; V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. GAZACU, Viaţa feudală., p. 41.

        Morile Morile, mişcate de forţă hidraulică, cunoscute şi utilizate acţionate din antichitatea clasică37, sunt amintite la mijlocul secole apă lului al XlII-lea ca fiind de construcţie curentă38.

        După întemeierea Ţării Româneşti independente, ştirile se înmulţesc. Vladislav voievod (Vlaicul) dăruieşte ctitoriei de la Tismana şi o „moară în Bistriţa" (gârla Bistreţ), confirmată apoi la 3 octombrie 1385 şi de Dan 139. La fel stăpânesc mori mănăstirile Bolintin40, Snagov41, de la Cricov42, Govora43 sau Gozia şi Cod-meana44. „Am făcut domnia mea două mori" – ne spune Vlad Călugărul la 11 septembrie 1489 – pe care le dăruieşte apoi Govorei 45.

        Evident, cele mai multe erau ridicate şi aparţineau stăpânilor de pământ: „.moara, care au cumpărat-o Pavel de la Stoica" pe râul Neajlov, notează un hrisov din 29 aprilie 1459 46. Jupanul Mogoş, cu fiii şi cu fiicele sale, capătă de la domnie întărire şi pentru vaduri de moară la Miceşti (judeţul Muscel) 47; altjupan Stoica, soţia sa Caplea şi feciorii lor dăruiesc Codmenei „.a lor moară şi cu al ei hotar"48 – deci cu tot terenul aferent instalaţiilor propriu-zise, cât şi spaţiul necesar staţionării carelor şi oamenilor veniţi la măcinat. In Miceşti – amintit mai sus – la finele secolului al XV-lea se făcuse şi un iaz de moară49. Dar „nominalizarea" acestor construcţii prin indicarea proprietarului rămâne o excepţie, determinată de vreo schimbare în situaţia lor

        37 VITRUVIUS, De arhitectura, ed. G. M. Cantacuzino, T. Costa, Gr. Ionescu, Bucureşti, 1964, pp. 402-410.

        38 DRH, B, I, p. 8.

        39 DRH, B, I, p. 21 (nr. 7). Confirmări ulterioare la 27 iunie 1387 (p. 24, nr. 8 „mori în Bistriţa"); 1 sept. 1391-31 aug. 1392; (p. 35, nr. 14): c. 1392: (p. 41, nr. 16); 1400- 1418 (p. 54, nr. 22) etc. etc.

        40 Chiar în satul Bolintin; ibidem, p. 109 (nr. 109).

        41 Patru mori la Didrâh; ibidem, p. 218 (nr. 127).

        42 Ibidem, p. 322 (nr. 201).

        43 Ibidem, p. 354 (nr. _220). Cf. A. SACERDOŢEANU, Moara din Râmnic a mănăstirii Govora, în M. O., XV, 1963, nr. 5-6, pp. 371-373.

        44 DRH, B. I, p. 61 (nr. 26) şi pp. 99, 111 (nr. 49 şi 56). « Ibidem, p. 354 (nr. 220). Cf. p. 260 (nr. 157).

        46 Ibidem, p. 191 (nr. 109).

        47 La 15 apr. 1456; ibidem, p. 197 (nr. 113).

        48 Doc. din 8 ian. 1489; ibidem, p. 341 (nr. 213). Cf. p. 356, 394 (,nr. 221, 243).

        49 La 1 apr. 1497; ibidem, p. 447 (nr. 274).

        juridică, consemnată şi întărită de domnie; pentru rest, adică în marea majoritate a satelor, morile hidraulice erau folosite de fiecare colectivitate, generaţie după generaţie, fără vreo atestare documentară.

        Le regăsim – normal – şi în târguri, unde măcinau grânele produse chiar pe ţarinele din ocolul oraşului. „Am mai dăruit – spune Mircea cel Bătrân chiar în actul de înzestrare a Coziei la 20 mai 1388 – şi o moară în hotarul Piteştilor. şi o moară la Râmnic pe care a dăruit-o Dan voievod." 50.

        Care este frecvenţa lor teritorială? Ca în toate domeniile vieţii noastre economice şi sociale din secolele XIV-XV, lipsesc orice fel de date recapitulative. Dar la 19 iunie 1421 mănăstirile Cozia şi Cotmeana cer şi obţin de la voievodul Radu Prasnaglava o confirmare a tuturor daniilor efectuate de Mircea cel Bătrân. Sunt înşirate 16 sate cu 8 (opt) mori menţionate anume, plus alte patru mori – două în Târgovişte şi două în Piteşti. Iar la Dridu erau, în timpul lui Vlad Dracul, patru mori care funcţionau şi patru decenii mai târziu, cum ne adevereşte hrisovul lui Basarab cel Tânăr din 1482 51. Erau, aşadar, destul de dese – din satele amintite, unul are patru mori, iar la celelalte întâlnim cel puţin o moară la 2 sate, aflate în stăpânirea mănăstirilor —, probabil sufciente numeric şi ca randament, într-o vreme când aşezările noastre nu erau prea mari 52.

        Beneficii şi obligaţii apar pe planul relaţiilor sociale şi în legătură cumorile. Dreptul şi iniţativa construirii lor o aveau diferite categorii. Voievodul Vlad Călugărul – amintit înainte – face două mori în satul Nă-nişeşti (Nănăşeşti), la Gura Topologului53. Cozia şi Cod-meana obţin hrisov special de la Mircea cel Bătrân pentru stăpânirea unui loc de moară „pe apa Prahovei" 54.

        50 DRH, B, I, p. 27 (nr. 9). Cf. p. 44 (nr. 17).

        51 DRH, B, I, p. 291 (nr. 197).

        52 O opinie contrară în interpretarea acestui document: Vezi V. COSTĂGHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., p. 41. Pentru mărimea satelor vezi mai sus pp. 25-26. Cf. Istoria României, II, harta de la p. 826; CORNEL IRIMIE, Ancheta statistică în legătură cu reţeaua de instalaţii tehnice populare acţionate de apă, în „Cibinum", 1967-1968. Vezi harta Răspândirea şi frecvenţa instalaţiilor de mori ţărăneşti.

        53 1 sept. 1489, DRH, B, I, p. 354 (nr. 220).

        54 Ibidem. p. 61 (nr. 26).

        Stanciu Moenescul cu ai săi cinci feciori îşi văd confirmat, între altele, şi un loc de moară în Olt, în Voila şi Apa Morii" (subl. ns., D. C. G.) 55. Reţinem numele semnificativ – determinat de folosirea apei – pentru a mişca o roată de moară; reţinem şi aprobarea domnească, ca jupan Moenescul să-şi facă toate amenajările tehnice necesare. Cazan logofătul şi fratele său Radul au o moară „.pe care au aşezat-o şi au făcut-o cu truda lor." (subl. ns., D. C. G ) $®, în timp ce Voica şi Stoica din Urşi stăpânesc, pe Topolog, un vad de moară, pe care-1 vând cu 600 de aspri57. In sfârşit, în târgul Jiului existau mori (actul nu precizează câte!) „.pe care le-a făcut popa Agaton 58 cu munca fraţilor săi", pe un loc dăruit Tismanei de jupanii Stânciul şi Micleuş (subl. ns., D. C. G.) 59. Voievozi, boieri, călugări construiesc, aşadar, mori, la sate şi la oraşe; alături de cele câteva cazuri consemnate, sute de alte construcţii se înalţă pe malul apelor, fără a mai fi trecute în acte, pe măsura nevoilor şi împrejurărilor.

        Dar, alături de beneficii, vin obligaţiile, îndatoririle: satele dependente trebuiau să se îngrijească de morile stă-pânului feudal, să le păzească şi să le repare.,iji oricâte sate au păzit morile, cât timp au fost domneşti – porunceşte Radu cel Frumos referindu-se la cele 4 mori existente la Didrih (Dridu) şi ascultătoare acum de mănăstirea Snagov – acelea să le păzească şi să le dreagă când se strică"60. Satele Bahna, Vârful Vladului şi Gleceveţ – toate în dependenţa Tismanei – sunt scutite, în favoarea mănăstirii fireşte, de munca ce trebuiau s-o presteze, în folosul domniei, la mori şi poduri.61 „Nici o muncă o domniei mele să nu lucreze, nici la cetate, nici la mori" adaugă Radu cel Mare referindu-se la satul Glodul al mănăstirii Govora62. Târgoveţii dependenţi

        55 Doc. din 23 apr. 1441; ibidem, p. 161 (nr. 93).

        56 Doc. din 2 ian. 1450; ibidem, p. 177 (nr. 101).

        57 Doc. din 1 aug. 1496; ibidem, p. 435 (nr. 268).

        58 Egumenul Tismanei.

        59 DRH, B, I, p. 125 (nr. 64).

        «° DRH, B, I, p. 218 (nr. 127). Cf. doc. din 23 mart. 1482; ibidem, p. 291 (nr. 179).

        61 Doc. din 9 ian. 1498; ibidem, p. 459 (nr. 281).

        62 Doc. din 25 ian. 1499; ibidem, p. 474 (nr. 290).

        aveau obligaţii asemănătoare63. N-avem, în schimb, informaţii despre îndatoririle membrilor unor obşti, stăpâni de pământ, când construiau o moară în propriul lor sat, după ce norme funcţiona instalaţia, cine o repara sau o păzea etc.

        Ce ştim despre vechimea morii de apă pe teritoriul ţărilor române? Folosirea energiei hidraulice pentru măcinatul grânelor a fost cunoscută de daco-romani din antichitatea clasică (epoca romană) sau, aşa cum au fost exprimate unele opinii, abia în secolele VIII-XIII (după alţii de-abia în secolele XI-XIII)? B4. Răspunsul într-un sens sau altul are o semnificaţie mai largă; el ne poate arăta în ce măsură nivelul tehnic al civilizaţiei româneşti din secolele XIV-XV, în domeniile fundamentale ale producţiei materiale, este un rezultat al experienţei proprii a societăţii româneşti, determinat de continuitatea îndeletnicirilor şi de folosirea cât mai potrivită a mediului natural sau dacă, dimpotrivă, această tehnică a fost împrumutată din alte părţi, de la alte popoare.

        Moara de apă a fost o instalaţie de întrebuinţare curentă în lumea romană, în secolele II-III, iar Vitruvius, în a sa De arhitectura, precizează: „Şi tot aşa sunt nenumărate alte feluri de maşini despre care nu e nevoie să vorbim, căci ne sunt cunoscute, fiindu-ne zilnic sub mină, precum morile, foalele fierarilor, carele, trăsurile cu două roţi, strungurile şi altele, care au o întrebuinţare comună, potrivit cu deprinderile noastre" (subl. ns., D. C. G.) 65.

        Şi tot el ne explică iimpede şi principiile ei de funcţionare aşa încât putem socoti certă utilizarea morilor hidraulice în Dacia Traiană.

        Au rămas în folosinţă atare instalaţii şi în îndelungata perioadă a migraţiunilor? Răspunsul este afirmativ, în-trucât cultivarea grânelor s-a efectuat în continuare; condiţiile naturale – mulţimea apelor curgătoare au favorizat construcţia morilor [o apă din Ţara Haţegului poartă şi azi numele de Rî de moare, denumire derivată prin forma Râu de mori dintr-un latin popular (ri(u)u de

        63 Doc. din 1417-1418. DRH, B, I, p. 84 (nr. 39).

        64 întreaga argumentare la C. C. GIURESCU, Moara de apă la români, în „Viaţa economică", nr. 50/174, din 16 dec. 1966.

        65 VITRUVIUS, De arhitectura, pp. 402, 410, planşele 79, 80/2.

        molae)] e6; terminologia fundamentală legată de construcţia instalaţiei propriu-zise este de origine latină.

        Termenul generic mcbară vine de la mola, nume vechi latinesc, anterior sinonimului molendinum (din care derivă moulin al francezilor). Construcţia în întregimea ei este casa morii. Ş?3 cu pereţii ei şi cu masa pietrelor 68. Punerea în funcţiune este exprimată tot prin ciivinte latineşti: „Şi să avem a darea moara pe făină pan la Santa Mărie Mare", citim într-o însemnare din 1702 6!); la fel şi operaţia esenţială – de fărâmare a grăunţelor şi de producere a făinii, a măcina– vine de la machinare. Şi părţile esenţiale ale morii au numirile de aceeaşi origine: roată (din rota); cupa (cuppa); dinte şi măsea (dens-dentem şi maxilla – de unde şi expresia, întâlnită în documentele noastre, de a strica dinţii sau măselele sau inima morii, adică de a desfiinţa moara); piatră (petra), cea de jos fiind stătătoare (şto stare), iar aceea de deasupra alergătoare (allargare); fui (fusum); strat (stratum): braţ (bracchium); cai – căluşei (caballus); coardă (chorda); spetează (de la spată – spat ha); scutură-toare (scutura, executulare); chingă (chinga); fruntar (frontale); ciutură (cytola).; cruci (crucem); căpăstru (capistrum); buric (umbilicus); prefuşte (fustis plus prefixul); brotac (brotacus); broască (broscă) 7U. Concluzia se impune: moara de apă, cunoscută din antichitate, a fost folosită în continuare de daco-romani şi de români – cum arată terminologia citată – de-a lungul întregii perioade a migraţiunilor până în epoca feudală; construcţia ei, de mai multe tipuri – diferenţiată în funcţie de debitul şi viteza apei, de numărul pietrelor de măcinat, de mărimea şi numărul aripilor roţilor – reprezintă una dintre manifestările şi contribuţiile certe ale societăţii româneşti la civilizaţia tehnică medievală europeană.

        Pe plan tehnic, moara de apă este cu atât mai reprezentativă cu cât construcţia ei dovedeşte deplină conlu-

        66 DANIEL POPESCU, De la „De arhitectura" lui Vitruvius la toponimia românească, în „Tribuna", nr. 28 (388), din 9 iun. 1964.

        67 N. IORGA, Studii şi documente, I-II, Bucureşti, 1901, p. 283; nota 2; doc. din 1702; „casa morii".

        68 Toţi termenii subliniaţi derivă din latină.

        69 N. IORGA, op. cit.

        70 C. C. GIURESCU, op. cit.

        moara cu ciutură reprezintă unul din cele mai vechi tipuri de moară din ţara noastră. apa vine pe planul înclinat al scocului (3) şi loveşte In paletele ciuturii (2) pe care le pune astfel In mişcare, jos, o ciutură de moară (după vasile cărăbiş, morile şi pivele de pe valea jaleşvlui judeţul gorj, în „cibi-num", sibiu, 1967-1968, p.

        crare şi articulare a mai multor meşteşuguri – în primul rând, fasonarea lemnului şi a pietrei —, precum şi o completă cunoaştere a principiilor de construcţie, fiecare parte componentă având o funcţionalitate precisă, cu totul adaptată condiţiilor naturale şi finalităţii întregii instalaţii n. Evident, dacă moara hidraulică era cunoscută din antichitate, extinderea ei teritorială s-a produs treptat, de-a lungul feudalismului timpuriu – o dovadă mărturia adusă de diploma ioaniţilor din 1247 —, precum şi în secolele următoare, după întemeierea Ţării Româneşti independente. Importanţa ei pentru economia feudală reiese din menţionarea anume în documente a morilor şi a vadurilor sau a iazurilor de moară, alături de celelalte bunuri – sate, ocine, vii, păduri etc, din obligaţiile impuse categoriilor sociale dependente, în legătură cu construcţia şi funcţionarea morilor. în paralel, desigur, s-au menţinut în folosinţă şi râşniţele.

        Asupra aspectelor tehnice propriu-zise, documentele scrise ale epocii cuprind, cum este de aşteptat, doar sumare referinţe. Vadurile de moară – deci locurile anume potrivite pentru viitoarele construcţii – erau reperate, cunoscute, luate în stăpânire şi formau obiect de tranzacţii. Printre ocinele jupanului Mogoş se numără la 1456 şi aceea „.de la Miceşti şi cu vaduri de moară"72; alte asemenea vaduri sunt amintite pe Teleajen rs sau pe To-polog74; se adaugă, fireşte, numeroasele locuri cunoscute de colectivităţile în cauză pe baza unei multiseculare tradiţii, pentru care nu mai era necesară o recunoaştere scrisă a statului feudal.

        Din aceeaşi străveche experienţă, oamenii secolelor XIV-XV cunoşteau precis cantitatea de apă (debit şi viteză) necesară, precum şi felul în care ea trebuie îndreptată pentru funcţionarea optimă a morii.

        Când voievodul Vlad Dracul confirmă lui Stânciul Moenescul proprietăţile din Ţara Făgăraşului, el adaugă: „.şi le-am dat lor loc de moară în Olt, în Voila şi Apa Morii, apă de două roate şi i-am slobozit să poată duce

        71 CORNEL IRIMIE. Mulinologie, în ^Contemporanul", 1171, nr. 12 din 21 mart. 1969.

        72 Doc. din 15 aprilie; DRH, B, I, p. 197 (nr. 113).

        73 Doc. din 10 sept. 1486; ibidem, p. 322 (nr. 201).

        74 Doc. din 1 aug. 1496; ibidem, p. 433 (nr. 268).

        apă din râu la moară, pre unde ar vrea ei şi să fie slobozi în apa lor a păscui şi a mai face şi alte mori şi vârtoape şi dârste, iară nu alţii, şi din sus de sat până la hotarul Voivodeanilor şi din jos de sat, până în Oku". 75 Pe toată întinderea apei aflate în stăpânirea lor, Standul Moenescul şi ai săi aveau libertatea să-şi ridice şi alte mori şi instalaţii hidrotehnice; de notat, deopotrivă, că unitatea de măsură pentru a aprecia mărimea locului de >; moară era apa necesară pentru 2 roate. {

        Mai aflăm, din documentele epocii, că se ridicau şi: constrjicţii înjugate, câte două, folosind acelaşi curs de apă: „.acele mori făcute la Târgovişte – citim într-un | hrisov din 1450 – una este moara lui Manea Udrişte, iar cealaltă este a lui Cazan logofăt, două într-o casă" 76.

        Putem descrie tipurile existente în această vreme? Un răspuns mai complet nu putem da până când nu se va realiza o cercetare de ansamblu, pe zone, a morilor de apă astăzi în fiinţă pentru a putea deduce, prin analogie, pe acelea existente şi cu cinci-şase secole în urmă (şi în ' general de-a lungul întregii perioade medievale). Dar unele reconstituiri credem că sunt cu putinţă; un exem- ' piu ni-1 dă moara cu ciutură, aşa cum o găsim în secolul nostru pe râul Jaleş, în satele de moşneni Runcu, Să-năteşti, Arcani, Câmpofeni (Câmpu-Fornii), Stolojani şi Stroeşti, toate din judeţul Gorj 77. Ea reprezintă cel mai vechi tip de moară cu apă din ţara noastră, iar în 1957 se mai aflau în fiinţă 304 în Oltenia şi Muntenia şi 509 în Banat – ceea ce ne dă o idee asupra frecvenţei lor şi cu sute de ani în urmă 78.

        Sunt construcţii alimentate prin căderea apei care pune în mişcare roata şi, prin ea, întregul mecanism. Vadul sau iazul din spatele porii (creat printr-unmic dig) are pe margine iezeturi cu pari de lemn, legaţi între ei şi întăriţi prin scânduri, crengi, pământ şi pietriş.

        73 Doc. din 23 apr. 1441, ibidem, p. 161 (nr. 93).

        76 Doc. din 2 ian., DRH, B, I, p. 177 (nr. 101).

        77 V. CĂRĂBIŞ, Morile şi pivele de pe valea ]alesului, în „Cibinum", 1967-1968, p. 231. Descrierea morii cu ciutură se face după acest studiu.

        78 CORNEL IRIMIE. Ancheta statistică., pp. 418-422 şi bibliografia de la p. 418, nota 10 (lucrările lui V. BUTURĂ, CORNEL IRIMIE ş.a.); MONICA BUDIŞ, PETRE IDU, Mori cu ciutură şi pive, în „Cibinum", 1967-1968, pp. 217-229.

        INTERIORUL UNEI MORI, MECANISMUL DE MĂCINAT: COŞUL PE UNDE SE TOARNĂ GRĂUNŢELE (1), CARE CAD ÎN POSTĂVIŢĂ (2) ŞI SUNT MĂCINATE ÎNTRE PIETRELE DE MOARĂ (3) DINTRE CARE ACEEA DE SUS ESTE MIŞCĂTOARE SAU ALERGĂTOARE; FĂINA, ÎNGRĂDITĂ DE OCOLI (4) SE VARSĂ ÎN LADĂ SAU POSTAVĂ (5). (DUPĂ VASILE CĂRĂBIŞ, MORILE ŞI PIVELE DE PE VALEA JALEŞVLUI, JUDEŢUL GORJ, ÎN „CIBINUM", SIBIU, 1967-1968, PP. 236-238).

        Apa vine pe un scoc (jgheab înclinat) la ciutură (aşezată orizontal). Aceasta din urmă „strămoşul de lemn al turbinei", numită şi roata morii, are 14-16-20 cauce (aripi), înfipte într-un val de lemn, prins la rându-i printr-un cerc de fier în fus; fusul trece prin piatra de jos (zăcătoare) şi este fixat de piatra de sus (mişcătoare sau alergătoare). în jurul pietrelor de măcinat stau patru laturi de lemn – ocolii – menite să oprească răs-pândirea făinii ce se varsă în ladă sau postavă (albie). Grăunţele se pun din saci într-un coş de scânduri, situat deasupra pietrelor morii; din coş boabele trec într-o lăI diţă (postăviţă), de unde cad spre măcinare. Productivitatea unei asemenea mori, când apa este destulă, ajunge la 30-40 kg de boabe pe oră79.

        Ţesătoria Un alt sector important al meşteşugurilor medievale îl constituie ţesătoria, prelucrarea textilelor. Pânza este un cuvânt autohton, provenit din traco-dacă, fără corespondent în albaneză80, prezenţa sa, ca termen generic, în limba română de astăzi, este concludenta pentru vechimea şi dăinuirea neîntreruptă a meşteşugului corespunzător. Torsul este atestat prin fusaiole din lut şi piatră – rar de plumb sau os; de forme diferite (sferică, bi-tronconică, circulară plată sau în verigi – aflate, de exemplu, la Bucov sau Dridu, secolele X-XI). Calitatea firelor şi a fuioarelor de în şi cânepă (cele găsite la Garvăn-Dinogeţia, aceeaşi epocă) implică operaţiile de topire, meliţare, periere şi toarcere. Ţesăturile – în două iţe – erau fie de calitate superioară, slujind pentru cămăşi, fie cu legătură diagonală (gen rips) „cu flotări", adică „ape" pe suprafaţă, fie pânză de sac, utilizate şi la îmbrăcăminte; ele (îndeosebi aceea „cu flotări") presupun utilizarea – la Garvăn – a războaielor de tip orizontal, superior celui vertical 81.

        Dacă pentru feudalismul timpuriu mărturiile arheologice ne îngăduie constatările de mai sus, în schimb documentele muntene din secolele XIV-XV cuprind foarte puţin la acest capitol 82. După toate probabilităţile, postavul eralucrat în satele dependente ale Coziei83, ceea

        79 V. CĂRĂBIŞ, op. cit., pp. 235-240. In secolele XVI-XVIII, ştirile asupra morilor devin numeroase: vezi GH. CEAUŞEL, M. VLAD, Contribuţie la studiul morilor de la Buzău, în St. A. L, II, 1957; V. CĂRĂBIŞ, op. cit.; V. BUTURĂ, Mori cu roată orizontală din sud-estul Europei; MONICA BU-DIŞ, PETRE IDU, op. cit., pp. 217-224.

        8'° I. I. RUSU, op. cit., p. 216.

        81 întreaga detaliere şi bibliografie la ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., pp. 32-33.

        82 Pentru Moldova, menţiunile din secolul al XV-lea sunt mai frecvente. Vezi M. COSTĂCHESCU, Documente moldoveneşti., II, Iaşi, 1932, pp. 188, 314-325.

        83 DRH, B, I, p. 187 (nr. 106). Hrisovul cuprinde 2 părţi, enumerând mărfurile pe care călugării le cumpărau pentru nevoile lor (sare, vin, peşte) şi cele pe care le vindeau: aidoma berbecilor şi porcilor care proveneau, desigur, din satele mănăstireşti, postavul şi fierul vor fi fost tot din producţia „proprie".

        \par        JL

        MECANISMUL DE FUNCŢIONARE AL PIVEI (SECŢIUNE lNTR-0 INSTALAŢIE DIN CÂMPOFENI): APA VENITĂ DIN VAD ŞI DIRIJATĂ PE UN POD

        Înclinat, loveşte In aripile roţii (i). o dată cu roata se mişcă

        ŞI UN FUS CU OPT DINŢI DE LEMN (2) CARE RIDICĂ, ALTERNATIV, DOUĂ SAU PATRU MÂIE TOT DE LEMN. (DUPĂ VASILE CĂRĂBIŞ, MORILE ŞI PIVELE DE PE VALEA JALEŞULUI, JUDEŢUL GORJ, ÎN „CIBINUM" SIBIU, 1967-1968, P. 242).

        ce presupune şi existenţa instalaţiilor textile aferente, acţionate de forţă hidraulică: pivele, ştezele (sau viitori) sau vârtoape, dârstele. De ultimele două, în Ţara Făgăraşului, aflăm când Vlad Dracul dă voie lui Stânciul Moenescul să-şi construiască pe apa Morii (derivată din Olt) „.alte mori şi vârtoape şi dârste" 84. Nici o altă ft DRH, B 1, p. 161 (nr. 93). Pentru dârste, de exemplu: vezi: DIR, XVI, B, III, pp. 95, 205; voi. IV, p. 288; DIR, XVII, B, I, pp. 163, 414; voi. II, pp. 357 etc. ctc.

        ştire scrisă nu ne vine din Ţara Românească, în secolele XIV şi XV. Dar Coica logofătul, care scrie actul mai sus citat, consideră aceste instalaţii hidraulice drept lucruri bine cunoscute ce nu au nevoie de precizări. O data cu secolele XVI şi mai ales XVII, ştirile sporesc (tot fără indicaţii asupra caracteristicilor tehnice).

        Cum arătau atare instalaţii pentru lucrul textilelor în secolele XIV-XV? Reconstituiri se pot face – în stadiul actual al cercetărilor – pe temeiul celor păstrate până astăzi 85.

        Pive, Piua-piva derivă din latinescul pila şi slujeşte la îngroşarea dârste_ (îndesarea) postavului. ^ şi Dârstele sunt atestate documentar în secolele XVIviitori XVII, ceea ce ne îndreptăţeşte să le socotim în funcţie şi mai înainte. însemnătatea instalaţiei – ca şi morile şi pivele – reiese din însăşi menţionareaei anume în actele întăritoare ale feluritelor proprietăţi. Jupanul Vlaicu stăpâneşte, printre altele, la 1559, „.un ogor de la dârsta lui Dragomir" 86. Mihăilă din Căzăneşti vinde jupânului Pavlache, fost mare comis, 2/3 din ocina sa „.şi din câmp şi din pădure şi din apă şi din lunca Babelor şi din moară şi din dârsta şi despre tot hotarul (subl. ns., D. C. G.)" 87. Şi locurile amenajate pentru asemenea instalaţii formau obiect separat de tranzacţie. Stoica din Chiojd cumpără de la popa Stan din Basca de Jos, „un vad de dârsta"88.

        Instalaţia serveşte pentru îngroşarea ţesăturii şi scoaterea firelor 89.

        85 S-au putut produce unele modificări pe plan tehnic de-a lungul epocilor. Piesele esenţiale pentru funcţionare au existat, fără îndoială, şi în secolele XIV-XVI, când instalaţiile sunt atestate documentar; aşa încât imaginea de astăzi ne apropie, credem, sensibil de realitatea tehnică existentă în urmă cu 400-500 de ani.

        86 DIR, XVI, B, III, p. 95. Cf. p. 205.

        87 DRH, B, XXII, 92 (nr. 44). La fel documentul din 18 aug. 1628; ibidem, p. 308 (nr. 145). Cf. doc. 17 iul. 1577, DIR, XVI, B, IV, p. 288 (nr. 288), 7 oct. c. 1609, DIR, XVII, B, I, p. 414 (nr. 369) şi din 16 ian. 1615, DIR, XVII, B, II. p. 357 (nr. 314).

        88 Doc. din 18 apr. 1605, DIR, XVII, B, I, p. 163 (nr. 162); doc. din 16 nov. 16,28, DRH, B, XXII, p. 357 (nr. 177).

        89 CORNEL IRIMIE, Anchetă statistică., p. 439.

        MAIELE PIVEI (1) LOVESC RITMIC POSTAVUL (DIMIA) AŞEZAT IN OALĂ SAU TROACĂ (2). CADRUL tN CARE LUCREAZĂ MAIELE ESTE FORMAT DIN BRAŢE (3), GRINDĂ (4) ŞI POPA (5). PIVELE RĂMASE PlNĂ ASTĂZI PREZINTĂ VARIANTE, ESTE GREU DE AFIRMAT CARE DIN ELE VOR FI FUNCŢIONAT ŞI IN SECOLELE XIV-XV, DAR ELEMENTELE COMPONENTE ESENŢIALE NU AU PUTUT FI DECÂT ASEMĂNĂTOARE CELOR CUNOSCUTE ÎN PREZENT. (DUPĂ VASILE CĂRĂBIŞ, MORILE ŞI PIVELE DE PE VALEA JALEŞULUI, JUDEŢUL GORJ, ÎN „CIBINUM", SIBIU, 1967-1968, P. 245).

        Vâltorile sunt folosite pentru spălarea şi îndesarea ţesăturilor, pentru a le face mai păroase. Ele sunt situate – fiindcă elementul principal este jetul de apă – lângă pivă sau dârstă. Le reconstituim după cele din Moldova (numite în secolul al XV-lea ştează) 90 şi din Transilvania (vâltori) 91.

        Dar până la studiul acestor instalaţii, în toate zonele şi până la o încercare de a le seria şi cronologic, nu ne putem pronunţa dacă acest tip mai evoluat va fi fost folosit în Ţara Românească în secolele XIV şi XV.

        Olăritul Confecţionarea vaselor de ceramică pentru uzul casnic, pentru păstrarea alimentelor sau a plăcilor decorative -^ constituie un alt sector important al producţiei medievale. De milenară tradiţie, olăritul se practica la sate şi în târguri, cu o variată producţie, regăsită, prin săpături, în numeroase puncte ale teritoriului carpato-danubian. Aceleaşi cercetări ne informează şi asupra aspectelor tehnice ale meşteşugului, deşi nu aflăm nici o informaţie scrisă asupra olarilor în documentele de epocă ale Ţării Româneşti.

        Cunoscută din cele mai îndepărtate timpuri ale antichităţii, roata olarului era curent întrebuinţată în secolul al X-lea în ţările române; utilizarea ei nu a încetat, de-a lungul perioadei migraţiunilor (în secolele IVXII) 92. Pe fundul vaselor de lut, îndeosebi în secolele X-XIII, apar semne diferite – figuri geometrice simple, crucea de diferite tipuri, vârfuri de săgeată —, considerate ştampile sau mărci de olar şi folosite pentru a deosebi marfa produsă de diferiţi meşteri sau centre, ceea ce arată dezvoltarea şi căutarea pe care o aveau meşteşugul şi produsele sale 93.

        90 CONSTANTIN TURCU, Şteaza, instalaţie primitivă sătească * pentru perfecţionarea unor ţesături casnice, în „Studii", nr. 4,

        1955, pp. 113-118.

        91 CORNEL IRIMIE, Pivele şi vâltorile din Mărginimea Sibiului şi de pe valea Sebeşului, Sibiu, 1956, pp. 58-64.

        92 Roata olarului a fost utilizată de geto-daci: BARBU SLĂTINEANU, Ceramica feudală românească, Bucureşti, 1958, pp. 154-155.

        93 Şi în acest sector, aspectele tehnice sunt reconstituite pe baza materialului etnografic de dată mai recentă. In cazul roţii olarului însă nu au intervenit alte perfecţionări în afara „roţii de picior", aşa încât descrierea de mai sus o putem considera înpartea principală a unei vâltori (în moldova ştează) este un ciubăr tronconic, unde se pun ţesăturile. apa venită din canalul (lăptocul) unei mori (sau altă instalaţie hidraulică), cade In vâltoare, pe un jghiab, de la o Înălţime de 2 – 3 metri, formând în interiorul ciubărului un curent circular, care acţionlnd asupra ţesăturilor, le spală şi le îndeasă. (după c. turcu, şteaza, instalaţie primitivă sătească pentru perfecţionarea unor ţesături casnice, în „studii", viii, 1955i nr. 4, pp. 113-118 şi fig. 2).

        Cuptoarele degajate „in situ" ne îngăduie să urmărim cum se efectua arderea vaselor de lut. Tipul mai simplu, „cu o singură cameră" (vezi la Garvăn-Dinogeţia, secotemeiată pentru secolele XIV-XV. Pentru detalii, vezi ŞT. OL-TEANU, Meşteşugurile., pp. 24-27. Dovada utilizării din plin a roţii de picior o aduce ceramica găsită la Coconi, lucrată la începutul secolului al XV-lea: N. CONSTANTINESCU, Coconi, p. 106.

        Iul al X-lea; la Bucureşti în punctele „Mihai Vodă" şi sectorul Curtea Veche – str. Sf. Ioan Nou – ambele din veacurile XII-XIII), are baza circulară cu un diametru de circa 0,80 m, iar partea superioară ca o calotă cu un orificiu de aerisire94. Acest gen de cuptor – doar cu o cameră, în care se făcea şi focul şi se ardeau şi oalele – a continuat să fie utilizat până în secolul al XVIII-lea, cum arată descoperirile de la Vădastraa5. Dar tot la Bucureşti (a doua jumătate a veacului al XV-lea şi începutul celui următor) 96 a fost găsit şi un tip mai evoluat, numit „cuptor cu grătar orizontal"97 sau „cu grătar fix" 98, care cuprinde două părţi, distincte, camera de foc, în pământ; deasupra solului, camera de ardere a vaselor, de formă tronconicăj între ele fiind o plită circulară, cu găuri prin care circulă căldura, din compartimentul unde se făcea focul spre partea superioară unde erau depozitate oalele şi unde temperatura ajungea până la 1 000°C; calitatea ceramicii este superioară, în urma arderii realizateuniform 99.

        Din aceeaşi categorie, dar cu unele particularităţi faţă de precedentele, sunt cele două cuptoare de la Coconi, da-tând din primul deceniu al secolului al XV-lea, din timpul cârmuirii lui Mircea cel Bătrân 10°. Desigur, noi informaţii ne vor fi aduse de viitoarele săpături. Putem conchide de pe acum însă că, în secolele XIV-XV, meşteşugul folosea instalaţii tehnice evoluate cu o producţie care, prin cantitate şi calitate, acoperea întregul consum de vase casnice de uz curent, pentru păstrarea alimentelor, pentru transportul şi, fireşte, consumul lor, de către toate categoriile sociale, de la oamenii dependenţi la marii dre-

        94 ŞT. OLTEANU, op. cit., p. 25.

        93 CORNELIU C. MATEESCU, Săpături arheologice la Vă. dastra (1960-1966), în M. C. A., IX, pp. 61-62. Cf. ŞT. OLTEANU, op. cit., pp. 62-63 şi 107. Tipuri similare din secolele IV-VI, la Crângaşi (Bucureşti) şi Garvăn-Dinogeţia, vezi BARBU SLĂTINEANU, Ceramica feudală, pp. 157 şi 159. Cuptorul de la Vădastra are o formă tronconică, cu vatră simplă.

        96 WNU V. ROSETTI, Colţea, pp. 672, 676.

        97 ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 107.

        95 N. CONSTANTINESCU, Coconi, p. 103.

        99 Descrierea tipului este făcută după cuptorul cu grătar orizontal descoperit la Suceava, din prima jumătate a secolului al XV-lea. ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 107.

        100 N. CONSTANTINESCU, Coconi, pp. 103-112.

        CUPTOR DE CERAMICĂ DIN PRIMUL DECENIU AL SECOLULUI AL XV-LEA GĂSIT LA COCONI (JUDEŢUL ILFOV). ÎN STlNGA (ÎN SECŢIUNE), CAMERA (VATRA) DE FOC CU DOUĂ COMPARTIMENTE AVlND INTRE ELE UN PICIOR DE PĂMlNT LONGITUDINAL. SPRIJINITE PE ACEST PICIOR ŞI PE PEREŢII INTERIORI AI GROPII, SE AFLĂ 10 BRAŢE, MODELATE DIN LUT CU PLEAVĂ, DEASUPRA LOR AFLlNDU-SE CAMERA DE ARDERE PROPRIU-ZISĂ. RECENTE CERCETĂRI AU DEGAJAT ŞI ALTE TIPURI DE CUPTOARE PENTRU CERAMICĂ DIN SECOLELE XIV-XV. (DUPĂ N. CONSTANTI-NESCU, COCONI – CENTRU DE PRODUCŢIE CERAMICĂ DIN ŢARA ROMÂNEASCA (SEC. AL XV-LEA), ÎN SCIV, XV, 1964, NR. 1, PP. 103-112 ŞI FIG. 3).

        gători şi domnie. Fireşte, a existat, ca în toate epocile, şi o ceramică de lux, de import, dar ponderea ei este redusă.

        Varietatea vaselor este apreciabilă: borcane, oale cu toarte de diferite feluri, căni cu buza trilobată, ulcioare în genul amforelor, cupe cu picior inelar, plosci, pahare, farfurii, străchini, cănite etc. Ornamentele cuprind linii simple, ondulate, benzi, triunghiuri stelate, împletituri, elemente florale stilizate, păsări, alte motive animaliere, bumbi, cruci. O sumă de vase erau smălţuite, inclusiv cele produse de atelierele rurale 101, ceea ce confirmă producţia unui atare tip de ceramică şi în atelierele săteşti încă din secolele XIV şi XV. Privindu-le, suntem impre-

        101 jje exemplu, în atelierul din satul Coconi, în timpul lui Mircea cel Bătrân: N. CONSTANTINESCU, Coconi, pp. 106 şi 111; IDEM, Observaţiiasupra satului fortificat. Multe fragmente ceramice din secolul al XlV-lea s-au găsit, de exemplu, la Zimnicea (S. C. I. V., I. 1950, nr. 1, p. 101) şi la Vădastra (M. C. A., VII, p. 61).

        Alte neşteşuguri sionaţi de diversitatea mare a conturelor, de frumuseţea formelor în ansamblu, de proporţiile echilibrate, de deplina funcţionalitate a părţilor componente (toartă, cioc, margini, picior etc), de ingeniozitatea, spontaneitatea şi armonia ornamentaţiei – de la simplu liniar până la figurativ stilizat – de toată această estetică a formelor şi volumelor care în epoca noastră contemporană formează obiectul unor laborioase cercetări şi care atunci – cu cinci-şase secole în urmă – se realiza, în diferite sectoare ale producţiei materiale, pe temeiul unei îndelungate, uneori străvechi tradiţii, transmisă din generaţie în generaţie şi având ca temei o statornică experienţă de viaţă.

        Despre reflectarea acestei meserii în realaţiile sociale, documentele Ţării Româneşti din secolele XIV-XV nu ne dau nici un fel de desluşire. Olarii, când îşi vindeau marfa la târg, plăteau, desigur, „vama" (taxa), ca la orice produs comercializat în aceste centre. Ca locuitori ai satelor – stăpâni de ocini sau oameni dependenţi – sau ca orăşeni, ei erau supuşi la dările, dijmele şi slujbele impuse categoriei lor sociale; nu ştim să fi avut o îndatorire specială faţă de domnie, faţă de statul feudal sau de stăpân, legată de calitatea lor de olari.

        Dar mai erau şi alte meşteşuguri pe care le urmărim în secolele XIV-XV, mai ales tot după produsele meseriaşilor sau operele lor. Pe primul plan vin meseriile legate de construirea cetăţilor, a caselor de suprafaţă, a bordeielor, a numeroaselor lăcaşuri bisericeşti: cărămidari, pietrari, lemnari, şindrilari, vărniceri. S-au practicat, deopotrivă, şi celelalte meşteşuguri cerute de însăşi desfăşurarea vieţii sociale: meşteri de care, poduri, brutari, dogari, pielari, tăbăcari, cizmari, croitori, sculptori în piatră, aurari-argintari (zlătari), brodeuri etc.

        În afara mărturiilor materiale ale tuturor acestor meşteşuguri şi maeştrii l"2 ne-au rămas şi câteva menţiuni scrise din secolele XIV-XV. Basarab cel Tânăr cere la Braşov „.doi zidari buni" – unul specializat în aşezatul olanelor103. Iar fostul mare vornic Vintilă, roagă pe

        102 Vezi mai jos despre locuinţa rurală şi orăşenească, cetăţi (arhitectură militară), arhitectura ecleziastică.

        103 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., p. 177 (nr. CXLVI, scrisoare de prin 1478-1482.

        aceiaşi braşoveni ca Petru zidarul să vină în Ţara Românească pentru a-i face două biserici: „.mi-am şi pregătit, adaugă el, tot ce a fost de trebuinţă: şi cărămidă şi var de piatră" (sub'l. ns., D. C. G.) 104 Cărămizile şi varul erau la faţa locului, produse de oameni specializaţi. Varul se obţinea din bolovani de calcar introduşi în cuptoare speciale, fie dreptunghiulare (tip mai vechi, finele secolului al XlV-lea, dimensiunile camerei de ardere 10,20x4,30, cu 5 guri de foc, suprafaţa cuptorului 62 m2, iar volumul său 130 m3), fie cilindrice (diametrul 4,50 m, adâncimea 2 m, pereţii căptuşiţi cu bolovani de gresie,capacitatea de ardere circa 2 vagoane de piatră de var) 105.

        Cetatea Giurgiului, cu ziduri masive din piatră brută, uşor fasonată în exterior, şi din emplecton (piatră mai măruntă legată cu un mortar foarte rezistent), a fost înălţată la porunca lui Mircea cel Bătrân: „.nu există piatră în acest castel – declară în 1445 voievodul Vlad Dracul – care să nu-1 fi costat (pe Mircea) un bolovan de sare care se scoate din stânci în Ţara Românească". Meşterii pietrari erau bine plătiţi, folosiţi la cetăţi, ctitorii şi alte construcţii.

        Obligaţia de a tăia copaci şi de a-i transporta figurează de repetate ori în documente. Scutirea de darea 106 numită „copaci" este dată şi unor locuitori ai Târgo-viştei107, sătenilor din Alexani şi Răzvad108, din Vlă-deşti109, Malul de Sus şi Zloteşti U°, din Gura Desului, Săseni, Boşioara şi GăojaniUi etc. etc. Aceeaşi scutire este trecută, în alte documente, „lemne" 112, iar într-un caz, păstrat însă numai într-o traducere veche, sub denumirea

        104 GR. TOCILESCU, 534 documente., p. 438 (nr. 437).

        105 ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., pp. 71-75. Mărturia vine din Moldova, dar tehnologia nu putea fi diferită în Ţara Românească.

        106 Evident, în favoarea unor stăpâni feudali, clerici sau laici.

        107 La 1417-1418; DRH, B, I, p. 84 (nr. 39).

        108 La 17 noiembrie 1431; ibidem, p. 134 (nr. 72).

        109 La 23 august 1437; ibidem, p. 152 (nr. 87).

        110 La 7 august 1445; ibidem, p. 174 (nr. 99).

        111 In iulie 1451; ibidem, p. 180 (nr. 103). Cf. pp. 183, 190, 192, 194, 200, 239, 249, 267 etc.

        112 La 30 iun. 1441, 9 ian. 1443, 1445, 5 aug. 1451, 7 aug. 1451; DRH, B, I, p. 166 (nr. 95), p. 167 (nr. 96), p. 172 (nr. 98), p. 185 (nr. 105), p. 188 (nr. 107).

        de „cherestea" 113. Dacă această ultimă traducere este exactă, atunci – uneori cel puţin – în obligaţia „copaci" sau „lemne" intra şi fasonarea cherestelei necesare construcţiilor. Oricum însă, este sigur că din trunchiurile de copaci aduse stăpânului feudal de sătenii dependenţi, în virtutea obligaţiilor la care erau supuşi, se fasona toată lemnăria necesară construcţiilor. O parte din aceasta, şi anume tălpile – grinzile groase pe care se aşeza orice locuinţă de suprafaţă – trebuiau lucrate de oamenii dependenţi în beneficiul stăpânului şi constituie o dare anume menţionată în actele vremii. Această îndatorire apare la locuitorii din satele – amintite mai înainte – Gura Desului, Săseni, Boişoara şi Găojani, din Mârşa, Ohaba, Gavaneştii, Şcheai, Uieşti, Cieşti, din Coteşti, Ştefăneşti, Goleşti şi Cârstianeşti, Teleşti şi Jugorul114 etc. Şi fiecare menţiune arată implicit prezenţa meşteşugarilor.

        Pentru şindrilari prima menţiune scrisă o avem de la mijlocul secolului al XVI-lea: locuitorii din Sohodol (lângă Baia de Aramă) taie o cantitate apreciabilă de lemne de pădure „.de au scos şindrile şi scoarţe şi toate ce le-au trebuit" 115.

        Imaginea noastră despre activitatea meşterilor constructori este completată prin uneltele găsite din feudalismul timpuriu, cât şi din secoleleXIV-XV: dălţi şi bardă de tâmplărie, târnăcop, rangă, ic, daltă şi ciocan pentru extragerea şi fasonarea pietrei, mistrie pentru zidărie 116. Ne-au rămas chiar şi reprezentări pictate – e drept, cam schematic – la biserica Sf. Nicolae Domnesc Curtea de Argeş (pe la mijlocul secolului al XlV-lea): într-una, 2 zidari, cu mistriile în mână, înalţă un zid, iar două ajutoare le aduc materialele necesare; în altă imagine, un meşter, cu un ciocan-daltă, ciopleşte o lespede,

        113 La 25 mâi 1429 pentru satele Modruzeşti şi Crăpeşti; ibidem, p. 126 (nr. 65).

        i" DRH, B, I, pp. 174, 180, 183, 190, 239 (nr. 99, 103, 105, 108, 143).

        115 DIR, XVI, B, voi. III, p. 188 (nr. 224), doc. din 5 apr. 1564-1568). Cf. ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 54.

        116 Vezi trimiterile la ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 30, 69.

        i în timp ce un al doilea încearcă să mişte o a doua lespede, cu o rangă 1^"!

        Pe butari (sau dogari) îi regăsim, nu o dată în acte, prin obiectele ce le confecţionau: „Încă a mai dăruit domnia mea – scrie Mircea cel Bătrân – obroc de la curtea domniei mele, pe fiecare an: 220 găleţi de grâu şi 10 buţi de vin.118. O danie similară „.2 buţi de vin" face acelaşi voievod şi mănăstirii Strugalea119. Mierea, miedul şi vinul se exportau în vase taxate de vameşi: „.şi butoiul de miere, 20 bani şi butoiul de mied, 10 bani, butoiul de vin, 10 bani" 12°. Aflăm întâinplător într-un act de la Radu cel Mare şi de mărimea unuia dintre ele: „.două butoaie de câte 100 de vedre" (subl. ns., D. C. G.)1^ (circa 12 880 1). Cum asemenea vase trebuiau periodic verificate, drese sau din nou făcute, înţelegem că butarii aveau o activitate continuă în Ţara Românească, atestată documentar chiar din secolul al XlV-lea.

        Prezenţa tăbăcarilor, pregătind pieile pentru negoţ şi export este şi ea consemnată prin însăşi menţionarea articolelor prelucrate de ei, în privilegiile vamale 122.

        Deopotrivă, activitatea pielarilor este atestată chiar prin importul pieilor fine şi al blănuriloria3.

        Pe croitori îi aflăm, implicit, menţionaţi o dată cu importurile continue de postavuri şi alte stofe, din cele mai bune ateliere ale Europei centrale şi de vest, ca şi din Orient: toate privilegiile de negoţ, de la Mircea cel Bătrân şi până la Vlad Dracul, consemnează anume postăvurile de Ipres, Louvain, Koln, Cehia, camelotul124.

        117 V. VATAŞIANU, Istoria artei feudale în ţările române, Bucureşti, 1959, pp. 328-329, 363, 365-366, 371. Cf. ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 69.

        118 Doc. din 20 mai 1388, DRH, B, I, p. 27 (nr. 9); la fel în doc. din 8 ian. 1392, p. 44 (nr. 17). Cf. pp. 212-220.

        119 Doc. din 11 mai 1409; ibidem, p. 76 (nr. 35).

        120 Porunca lui Dan al II-lea către vameşii din Rucăr şi Dâmboviţa 1424-1431; ibidem, p. 108 (nr. 54).

        1!> Doc. din 1 aug. 1496; ibidem, p. 436 (nr. 268). Cf. N. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, pp. 151-152 şi 173, unde se arată că vadra de 10 ocale = 12,88 1, iar vadra mare oltenească = 15,456 1.

        122 Vezi mai jos, exporturile.

        123 Vezi mai jos, importurile.

        124 Vezi mai jos, importurile.

        J

        Şi aceşti croitori trebuiau să ştie croi felurite haine, inclusiv cele purtate de călugări125. Asemenea haine erau foarte preţuite; cu ele şi cu ceva bani cumpărai uneori câte un sat întreg: Vlad Călugărul dă o întărire „.lui Danciul cu fiii lui şi fratelui său Marco cu fiii lui şi Laţco cu fiii lui, ca să le fie Iaşii toţi, pentru că i-au cumpărat de la Şuşman de la Curte pe 35 florini ungureşti şi pe un caftan de îmbrăcăminte" 12B; ceea ce cuprinde şi meşteşugul croitorului.

        Meşterii de căruţe sunt atestaţi tot de timpuriu; lucru firesc într-o vreme când grosul transporturilor se efectua cu acest mijloc. Locuitorii din Luciiani sunt scutiţi faţă de stat (dar în favoarea a 9 boieri şi slugi domneşti), între altele, „.de gloabă, de cară, de podvoade."127. Printre transporturile anume consemnate sunt cele de peşte128, de sare, cu indicarea capacităţii: „.câte două care de sare din Ocnele de la Râmnic, un car de sare măruntă, cât va putea lua şi al doilea car de 400 bolovani." 129; sau de mărfuri diferite130. Acest mijloc de transport servea şi ca unitate de măsură pentru plata vămii. Dan al II-lea scrie vameşilor din Dâmboviţa să taxeze pe braşoveni „.de la un car, câţi cai, atâţia bani şi de la fiece car, 1 peşte."131. Volumul, mărimea căruţei erau socotite, în mod firesc, după numărul cailor. Iar la exemplele de mai sus adăugăm zecile de menţiuni despre podvoade – adică transporturi (cărături) 132, din care cel puţin o parte se făceau tot cu căruţele, altele cu

        125 DRH, B, I, pp. 19, 21, 24, 35, 41, 106, 155 (nr. 6, 7, 8, 14, 16, 53, 89).

        126 Doc. din 5 apr. 1485; ibidem, p. 314 (nr. 194).

        127 Doc. din 10 aug. 1437; DRH, B, I, p. 149 (nr. 85); Cf. p. 264, 284, 302, 395, 397, 436 (nr. 160, 175, 186, 243, 244, 268) etc.

        128 Doc. din 15 ian. 1467; ibidem, pp. 224-225 (nr. 131).

        129 Doc. din 29 iul. 1497; ibidem, pp. 450-451 (nr. 276). Nu ştim cât era mărimea unui bolovan.

        130 Doc. din 7 aug. 1451; ibidem, p. 187 (nr. 106). Vezi scutirile anterioare, pp. 67 (rar. 30), p. 91 (nr. 45), p. 121 (nr. 62) şi cele posterioare, p. 220 (nr. 128).

        131 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., p. 28.

        132 Vezi DRH, B, I, indice, p. 601, unde podvezile sunt amintite în 64 de documente până la 1500: era deci o obligaţie generală, ce revenea mai tuturor locuitorilor de la sate şi târguri, Cf. N. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, pp. 254-256.

        caii. In întreaga Ţară Românească, la deal ca şi la şes, în sate şi în târguri, carul era în secolele XIV-XV vehiculul greu de transport, ceea ce însemna, obligatoriu, prezenţa, meşterilor, în toate zonele, pricepuţi în repararea şi confecţionarea lor. Iar când, în 1696, Constantin Brâncoveanu dăporuncă: „Şi carul să fie cu 4 boi şi înscorţat şi învălit şi grijit bine şi cu topor şi cu sfreadel şi cu cuţătoae pe cum au fost şi an. Şi cu un chirigiu la cară, să fie om de ispravă şi cu chezăşie bună" 1^3, el nu exprimă decât realitatea unui meşteşug de multe ori secular.

        Meşterii podari erau chemaţi de domnie să construiască poduri de lemn deşi, în majoritatea cazurilor, trecerile peste râuri se făceau direct prin vad. Trei sate dependente ale Tismanei sunt scutite de Radu cel Mare: „.nici la muncile domniei mele să nu lucreze, nici la cetate, nici la mori, nici la poduri să nu lucreze"134. Este singura menţiune a unei atare obligaţii de muncă, înainte de 1500 135.

        Dar la extragerea sării care era tehnica folosită? Ocnele funcţionau în secolele XIV şi XV – ele au fost utilizate fără întrerupere din antichitate13B, dar primul document, cuprinzând o descriere mai precisă a felului cum se tăiau şi scoteau bolovanii de sare din mină, datează din 1719-1722, pentru Ocnele Mari. Socotim că metode asemănătoare erau folosite şi în epoca lui Mir-cea cel Bătrân137. Fiecare exploatare are două deschideri (puţuri), una mai largă, protejată de o împletitură de nuiele de stejar, groase de aproximativ 2-3 degete – numite ţambră – care împiedică pământul săpat să »3 Anatefterul, p. 469 (nr. 277).

        134 Doc. din 9 ian. 1498; ibidem, p. 459 (nr. 281).

        135 După 1500 menţiunile de poduri şi podeţe se înmulţesc: ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 77.

        136 Vezi mai sus, p. 79-82.

        137 Deoarece, pe de o parte, această tehnică rămâne neschimbată în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XlX-lea: vezi demonstraţia lui A. ILIEŞ, Ştiri în legătură cu exploatarea sării, pp. 169-173, iar pe de altă parte, fiindcă „tehnica" arătată la începutul secolului al XVIII-lea cuprinde operaţii foarte simple, cele strict indispensabile scoaterii sării din adâncime, operaţii care nu puteau fi altele nici în veacurile XIV şi XV.

        I se scurgă în ocnă – pe unde intră tăietorii (ciocănaşii) şi se scoate sarea şi apa, şi o a doua deschidere, mai îngustă, necesară evacuării aerului stricat13S. Ridicarea bolovanilor tăiaţi în galerie se făcea în burdufuri, cu ajutorul unui fel de scripete simplu numit crivac, acţionat de 1 sau mai mulţi cai, umblând în cerc 13H. Crivacul era de fapt un tambur cilindric cu un ax de lemn; când se rotea (sub acţiunea tracţiunii animale) un capăt al otgonului de pe acest tambur se înfăşură scoţând din ocnă un bolovan de sare, iar celălalt capăt se desfăşura, coborând în exploatare 140. In interior, munca nu se efectua decât pe o galerie principală, cu direcţia de înaintare mai mult în jos. Dislocarea bolovanilor de sare se opera cu topoare, ciocane (unele bătătoare, prizmatice sau cilindrice – şi altele tăietoare) şi pene de oţel. Dacă lucrul devenea greu din cauza adâncimii, tăietorii refuzau să mai lucreze, aşa încât o astfel de ocnă era părăsită după 3 sau cel mult 4 ani şi se căutau şi se săpau altele 141. Reţinem deci o tehnică extrem de simplă, în care esenţialul era îndeplinit de munca omenească, singurul dispozitiv propriu-zis fiind amintitulcrivac. Mai exista şi o exploatare de suprafaţă – practicată, desigur, dinainte de întemeierea Ţării Româneşti —, în care operaţiile se reduceau la dislocarea şi săparea sării. La ea se referă Constantin Brâncoveanu când porunceşte dregătorilor săi „.să umble să să scrie sărăritul, pre la satele din judeţul Slam Râmnec şi din judeţul Buzău şi din judeţul Sac care au obiceaiu de dau sărărit, pentru căci sini ei slobozi di-şi iau ei sare den munţii aciia de sare, de acolo"2 (subl. ns., D. C. G.).

        Aurul se găsea în Ţaja Românească numai în nisipurile râurilor. La 1500 (este cea mai veche ştire scrisă păstrată) se cheltuiesc 900 de dinari, aducându-se de la Sibiu unelte pentru „.spălătorii de aur de la Râm-

        138 G. GIURESCU, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, I, Bucureşti, 1913, pp. 429-431.

        «9 Ibidem, p. 431 şi A. ILIEŞ, op. cit., p. 170.

        140 N. MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, Din istoria mineritului, pp. 174-175.

        141 C. GIURESCU, op. cit., p. 430 şi A. ILIEŞ, op. cit., p. 170.

        142 Anatefterul, p. 374 (nr. 12).

        nic" 143. In 1515, Neagoe Basarab dă poruncă să se îndepărteze căutătorii de aur transilvăneni care lucrau în apele din munţii Ţării Româneşti. Regele Vladislav al Ungariei intervine pe lângă voievodul muntean să îngăduie activitatea acestor,-jossores sive lavatori auri ex Alpibus în quibus alias aurum quesierunt" lii. In secolele XVII, XVIII şi chiar XIX ştirile asupra „rudarilor" devin mai numeroase, inclusiv aprecierile cantitative ale „producţiei" lor 145.

        Documentele secolelor XIV-XV se referă de mai multe ori la argintării, dar nu cuprind de fel numele meşteşugarilor artişti care, de altfel, cu rare excepţii, nu-şi semnau operele. Acestea însă, mai bine decât orice act scris, dezvăluie măiestria artistică şi procedeele folosite. în argintăriile Ţării Româneşti, lucrate în stilul tradiţiei bi-zantino-sud-dunărene14S, tehnica îndeosebi întâlnită pentru a obţine, în relief, anume ornamente sau reprezentări figurative pe o placă de argint este repousse-ul147.

        La podoabe, aplice şi, în genere, la elemente ornamentale de mici dimensiuni, se proceda şi prin ciocănire cu matriţe (făcute din bronz sau fier). Placa de argint sau aur se aşeza peste o planşetă cu mastic, se acoperea matriţa cu o scândură subţire sau o bucată de piele – pentru amortizarea loviturii – şi se bătea cu ciocanul până când modelul apărea imprimat pe suprafaţa metalului.

        Podoabele din lame foarte subţiri se obţineau uneori şi prin presarea cu 2 matriţe – una „pozitiv" (modelul aşa cum se vede) şi alta negativ (desenul inversat). Ma-

        143 RADU MANOLESCU, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul., în „Analele Univ. Bucureşti" – Istoria, nr. 3, 1956, p. 234.

        144 „Săpători sau spălători de aur din munţi, unde căutau ceva aur", HURMUZAKI, N. IORGA, Documente, XV/l, p. 322 (nr. CGCCXXI). Cf. ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 99.

        145 N. MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, Din istoria mineritului, pp. 165-166 şi191-192.

        146 Alături de acestea s-au păstrat mai multe opere datorate argintarilor transilvăneni sau din centrul Europei: în rândurile de mai sus ne referim îndeosebi la argintăriile de tradiţie suddunărene, deşi cea mai mare parte dintre tehnicile folosite au fost aceleaşi la ambele categorii de lucrări.

        147 Cunoscut, de altfel, din antichitate.

        triţele, având între ele lama de argint, sau aur, se strângeau cu o menghine sau cu un cleşte special, sau se loveau cu un ciocan de lemn până când se imprima modelul i«.

        Nasturii sferici se obţineau într-o matriţă anume din bronz cu semisfere concave de diferite mărimi (diametre). Se tăia în argint sau aur un cerculeţ ce se aplica pe una dintre emisfere; metalul era apoi lovit cu o dăltiţă al cărei vârf era tot semisferic, de aceeaşi dimensiune cu matriţa. Prin ciocănire, cerculeţele de argint (aur) deveneau o jumătate de sferă care, sudate 2 câte 2, formau nasturii (uneori împodobiţi şi cu granulaţii sau filigran).

        La argintăriile din secolele XV-XVI întâlnim şi tehnica ajurării, precum şi aceea a emailării. Ajurarea constă în decuparea unor ornamente pe suprafaţa plăcii de metal cu ajutorul unor dălţi şi alte instrumente ascuţite149. Emailarea este o tehnică foarte veche din îndepărtata antichitate a Orientului Mijlociu (secolul al VlII-lea î.e.n.), continuată în arta bizantina, ca şi în podoabele popoarelor migratoare; se obţinea dintr-o pulbere fin măcinată, care la temperaturi foarte înalte devine sticloasă şi, datorită oxi-zilor metalici ce-i cuprinde, capătă culori strălucitoare 15°. De notat, în sfârşit, că multe dintre operele de argintărie erau aurite (îndeosebi ferecăturile de manuscrise), folosind mai multe procedee 151.

        14S Uneori se făcea numai negativul din plumb, iar placa de argint se modela prin ciocănire; la brăţări, ornamentele se realizau şi cu ajutorul ciocanului cu striuri sau prin trecerea brăţării între două cilindre tangente unul de altul, primul având benzi cu diferite ornamente (operaţie numită vălţuire).

        149 Când obiectul se executa prin turnare, atunci modelul se făcea de la început în aşa fel, încât să cuprindă porţiunile ce rămâneau decupate (ajurate).

        150 Emailul poate fi realizat în: „cloisonne", adică delimitat (îngrădit) de mici lamele (fire), care formează pe suprafaţa obiectului spaţiile ce trebuie emailate; sau în champleve, când artistul sapă în grosimea metalului, iar emailul este pus în porţiunile de unde s-a scos metalul. Emailul poate fi realizat translucid (transparent) sau pictat, în diferite nuanţe, în care caz necesită arderi succesive în funcţie de culorile urmărite.

        151 Expunerea rezumă comunicarea DINU C. GIURESCU, Tehnica metalelor preţioase, ţinută la Muzeul de Artă al R. S. R., în 1963. Vezi şi SONIA GEORGIEVA, DIMITĂR BUCINSKI, Staroto zlatarstvo văv Vraţa, Sofia, 1959.

        Tehnica Despre tehnica construcţiilor medievale nu avem cercetări construcanume. Ştiri aflăm în studiile arheologiei feudale şi în ţiilor, cele deistoria arhitecturii.

        locuinţele Cum erau locuinţele în secolele XIV-XV? Au fost, desigur, diferenţieri notabile, în funcţie de condiţia socială şi de zonele de relief unde se înălţau. O seriere pe tipuri este însă greu de stabilit, întrucât cercetările în această direcţie sunt totuşi la început. Casele semiîngropate – bordeiele, au fost numeroase, îndeosebi la câmpie. Au ieşit la iveală în aria Bucureştilor – la Străuleşti, Militari, Bra-gadiru, Dealul Spirii, pe malul lacului Fundeni, Dămă-roaia152, la Măicăneşti153, – la Zimnicea154, Coconi155, Vădastra156, Verbicioara157. Bordeiul cercetat la Vădas-tra, datând din domnia lui Mircea cel Bătrân, este dreptunghiular, relativ mare (7,60x3,10 m), săpat în pământ până la 0,93 m maximum158, cu o intrare (gârlici) de dimensiuni reduse (1,21x0,80 m).

        Această reconstituire ne dă imaginea unui tip frecvent de locuinţă din Câmpia Dunării, la finele secolului al XlV-lea. Tip ce vine foarte de departe, din neolitic, f. şi continuat timp de milenii. Tip adaptat la mediu – săpat în pământ uscat, construit solid din lemn de stejar mai ferit de bătaia vântului, călduros iarna, răcoros vara159. Tip adaptat realităţilor istorice, întrucât după fiecare pradă sau incursiune a invadatorilor străini, locuinţa putea fi din nou repede ridicată, cu mijloacele de la faţa locului. Reflex al realităţilor sociale, în care satele devălmaşe de mărunţi stăpânitori de ocini sau cele

        152 Istoria oraşului Bucureşti, I, p. 74.

        «3 PANAIT I. PANAIT, Măicăneşti, pp. 127-131.

        154 I. NESTOR ŞI COLECTIV, Zimnicea, în „Studii", II, 1949, nr. 1, pp. 93-102.

        155 N. CONSTANTINESCU, Le stade et Ies perspectives de la recherche archeologique du village medieval de Roumanie, în „Daoia", VIII, 1964, p. 269, fig. 3; IDEM, Observaţii asupra satului fortificat., pp. 63-67.

        156 CORNEL1U MATEESCU, Săpături arheologice de la Vădastra, pp. 57-62.

        157 Vezi în SCIV, II, 1951, 1, p. 244.

        158 Faţă de nivelul actual al solului.

        159 CORNELIU MATEESCU, Un bordei din epoca lui Mircea cel Bătrân descoperit la Vădastra, în M. C. A., IX, 1962, p. 343; Cf. PANAIT I. PANAIT, Contribuţiuni arheologice., p. 226 (referitor la locuinţele găsite la Străuleşti).

        (7) Planul QţJ Secţiune A-B (3) Secţiune C-D (T) Faţado (5) Vederea bordeiului 10 12 3

        RECONSTITUIREA UNUI BORDEI DIN EPOCA LUI MIRCEA CEL BATRJN DUPĂ ELEMENTELE GĂSITE LA VĂDASTRA (JUDEŢUL OLT) – PLAN DREPTUNGHIULAR (7,60 M X 3,10 M), CU DOUĂ ÎNCĂPERI, IN A DOUA AFLÂNDU-SE (PROBABIL SOBA. LOCUINŢA ESTE SĂPATA IN PĂ-M1NT PÂNĂ LA ADÂNCIMEA DE C. 0,93 M. IAR PEREŢII SUNT CĂPTUŞIŢI CU BÂRNE DE STEJAR DISPUSE ORIZONTAL ŞI CONTINUATE ŞI DEASUPRA SOLULUI. ACOPERIŞ IN DOUA PANTE, DE LEMN, SPRIJINIT PE 3 RÂNDURI DE FURCIŞI ACOPERIT CU TRESTIE SAU PAIE ŞI APOI CU UN STRAT DE PĂMÂNT (DUPĂ CORNELIU N. MATEESCU, UN BORDEI DIN EPOCA LUI MIRCEA CEL BĂTRÂN DESCOPERIT LA VĂDASTRA IN „MATERIALE ŞI CERCETĂRI ARHEOLOGICE", IX, pp. 337-344, ŞI FIG. 3).

        S dependente nu dispuneau decât de propriile lor puteri pentru a-şi clădi casele.

        Dar locuinţele de suprafaţă, aparţinând tot populaţiei obişnuite de la sate şi din târguri? Datele obţinute prin săpături sunt încă răzleţe. La Coconi 16° (secolul XIV şi XV) casa de plan dreptunghiular spre pătrat (5x4 m)

        160 N. CONSTANTINESGU, Observaţii asupra satului fortificat., p. 63.

        avea pereţii din bârne şi nuiele, lipiţi cu lut (paie şi pleavă amestecate cu argilă). Pari groşi, la colţuri, susţineau acoperişul (de stuf sau paie). Intrarea pe latura de est; în interior, în colţul de sud-est, o vatră simplă (0,60x0,80 m); podeaua, din lut.

        În cartierul bucureştean Străuleşti, a fost identificată, alături de numeroase bordeie, şi o locuinţă de suprafaţă, cu o încăpere, din paiantă161. Cât despre târguri (oraşe), prefacerea lor continuă, pe aceleaşi locuri, a făcut ca în Ţara Românească să nu se mai păstreze nici un fel de mărturie a unei locuinţe de târgoveţ, din secolele XIV şi XV. Cercetările de teren, prin săpături, vor aduce, treptat, elementele necesare unor imagini diferenţiate tipurilor de casă, în epoca amintită. Ceea ce ştim de pe acum, este că lemnul a fost preponderent în arhitectura civilă. Dovada peremptorie o aflăm în concluziile unei statistici din 1860162, potrivit căreia, în mediul rural, casele şi acareturile de lemn reprezentau, în procente: între 88,8o/0 şi 97,3o/o în judeţele Olt, Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Brăila şi Vlaşca (codrii existenţi în câmpie!); 49,lo/o în Prahova, 42,9o/o în Râmnicul Sărat, iar în celelalte judeţe procente inferioare, cuprinse între 2,4°/o şi 33,4% explicabile mai ales prin raritatea lemnului şi înlocuirea lui prin chirpici163. Dacă acestea erau realităţile în 1860, cu atât mai mult în întreaga arhitectură a secolelor XIV şi XV folosirea lemnului (cu întinse zone de păduri) a fost covârşitoare.

        Reşedinţele voievodale se prezentau altfel, construite din piatră şi cărămidă, mulţumită veniturilor importante ale domniei, obligaţiilor în muncă ale sătenilor dependenţi (inclusiv transporturile de materiale), posibilităţilor domnului de a aduce şi plăti meşteri specializaţi. Ne-au rămas câteva vestigii la Curtea de Argeş şi Târ-govişte.

        La Argeş, cea de a doua capitală a Ţării Româneşti, Curtea Domnească ocupă o incintă patrulateră164, delimitată de un zid de 0,80-1,20 m lăţime, făcut din

        161 PANAIŢ I. PANAIT, Contribuţii arheologice., p. 226.

        162 Datorată lui Dionisie Pop Marţian.

        163 yez{ Vechi case şi biserici de lemn din Muntenia, în SC IA, X, 1963, nr. 2, pp. 316-317.

        164 Dimensiuni: 87 m (latura nord), 98 m (sud), 82 m (est), 81 m (vest).

        bolovani proveniţi din albia Argeşului; intrarea pe latura de răsărit, străjuită de ruinele unei turle. In interior, urmele a două case domneşti, prima pe latura sud şi a doua pe partea de nord. Zidul înconjurător şi casa nr. 1 165 datează din timpul lui Basarab I, construite, după toate probabilităţile, la porunca acestuia, pe locul unei curţi feudale mai vechi, din secolul al XlII-lea166.

        Cum arăta la suprafaţă această reşedinţă a primului Basarab nu vom şti, probabil, niciodată. Era de plan dreptunghiular (aproximativ 32 m x 11,5 m) 167, cu o pivniţă, în care se cobora printr-un gârlici şi divizată în trei compartimente, prin două arcade ce întăreau foarte probabil o boltă semicilindrică 168. Peste pivniţă au putut fi 3-4 încăperi, judecind după lungimea totală a casei. Faţa principală a reşedinţei (pe latura nord, unde era, de fapt, intrarea), avea, de-a lungul ei, o prispă, din care ieşea un foişor central (sub care era situat şi gâr-licul pivniţei). Recente cercetări arată prispa ca o adăugire a domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521) 169.

        A fost această casă reşedinţa lui Basarab I? Construcţia civilă pare modestă – opinează unele cercetări – în comparaţie cu ctitoria Sf. Nicolae din apropiere170 – una dintre cele mai mari, ca plan („cruce greacă înscrisă" ), în sud-estul europeanm. Ar fi mai indicat – consideră unele studii – să aşezăm reşedinţa lui Ba-

        165 N. CONSTANTINESGU, La residence d'Argeş des voivodes roumains des XIHe siecles, în R.d. E. S. E. E., VIII, 1970, nr. 1, p. 5.

        165 De pe latura sud.

        166 N. CONSTANTINESCU, op. cit., pp. 20-22. Autorul consideră curtea înălţată până către 1340; casa domnească de pe latura nord a fost datată din domnia lui Neagoe Basarab (ibidem şi planul, fig. 2).; turla intrării este tot din epoca lui Neagoe, afară de un fragment redus de zidărie, din timpul lui Basarab I.

        167 După dimensiunile înscrise de N. CONSTANTINESCU, op. cit., planul (fig. nr. 2).

        168 Cf. V. DRĂGHICEANU, Jurnalul săpăturilor., în BCMI, X-XVI, 1917-1923, ppv 148-149; GRIGORE IONESCU, Istoria arhitecturii în România, I, 1963, pp. 67-68; V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale., I, p. 208.

        169 N. CONSTANTINESCU, op. cit., p. 20 şi planul (fig. 2).

        170 Istoria artelor plastice, I, Bucureşti, 1968, p. 151.

        171 GR. IONESCU, Istoria arhitecturii în România, I, Bucureşti, 1963, pp. 127-128.

        sarab I tot în Argeş, dar la Săn-Nicoarâ172. Şi într-un asemenea caz, primul mitropolit al Ţării Româneşti, Ia-chint de Vicina, nu cumva a locuit în „casa domnească" din apropierea bisericii Sf. Nicolae nou ridicată? 173

        Rămânem la opinia care consideră ansamblul reşedinţă domnească. Mai întâi, cele mai recente cercetări pe teren datează casa de pe latura sud şi zidul de incintă ca fiind ridicate anterior anilor 1338-1340 174, deci cu cel puţin două decenii înainte de recunoaşterea oficială a mitropoliei Ungrovlahiei decătre Patriarhia din Constanti-nopol; în al doilea rând, casa însăşi – circa 32 m x 11,5 m – nu are dimensiuni „modeste". Ctitoria Sf. Nicolae se înscrie, ca plan, într-un dreptunghi de 23,5 m X 14,55 m; chiar dacă vârful turlei se înalţă ceva peste 23 m 175. Nu este probabil ca ea să fi „copleşit", prin dimensiunile ei, casa în fiinţă la circa 70 m depărtare, casă de zidărie depăşind ca lungime cu aproape 10 m pe aceea a bisericii. Din însuşi planul de situaţie a celor două edificii, aşa cum se prezintă astăzi176, putem întrevedea cum cele două clădiri se echilibrau mai curând decât se opuneau una alteia. Observăm, în plus, că faţada reşedinţei târ-goviştene, înălţată sub cârmuirea lui Mircea cel Bătrân, este sensibil egală cu aceea a casei domneşti a lui Ba-sarab I (ambele circa 32 m lungime) 177. Şi nici chiar mai târziu, când Petru Cercel pune să se înalţe un nou palat la Târgovişte, când cerinţele de confort evoluaseră şi se amplificaseră fără îndoială, faţa acestei noi re-

        172 O. TRAFALI, Monuments byzantins de Curtea de Argeş, Paris, 1931, p. 18; N. IORGA, Istoria bisericii româneşti., Bucureşti, 1929, pp. 37-38; PA VEL CHIHAIA, Data construirii casei domneşti de Ungă biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, în „Glasul bisericii", nr. 9-10, 1967, pp. 967-968; IDEM, Cele două locaşuri ale Mitropoliei din Curtea de Argeş., în M. O., XIX, 1967, nr. 7-8, pp. 597-598.

        173 N. CONSTANTINESCU, în La residence d'Argeş, p. 13, pune această întrebare.

        174 Ibidem, p. 21.

        175 GR. IONESCU, Istoria arhitecturii., I, p. 128.

        176 N. CONSTANTINESCU, op. cit. Planul (fig. 2).

        177 Cu diferenţa că lăţimea reşedinţei lui Mircea este mai mare: 29 m faţa de 11,50 m. N. CONSTANTINESCU, GR. MOISESCU, Curtea domnească din Târgovişte, Bucureşti, 1965, p. 26 şi pi. III şi IV; N. CONSTANTINESCU, Contribuţii arheologice asupra curţii domneşti din Târgovişte, în SCIV, XV, 1964, nr. 2, fig. 2.

        şedinţe nu depăşea 32 m178, chiar dacă înălţimea şi lăţimea erau evident sporite, comparativ cu reşedinţa din primele decenii ale secolului al XlV-lea.

        Despre Cvirtea Domnească de la Târgovişte, a treia capitală a Ţării Româneşti, imaginea este ceva mai conturată. Casa în care a stat Mircea cel Bătrân179 avea pivniţe cu ziduri foarte groase (2,50 m), din lespezi de piatră şi parter cu pereţi numai din cărămidă 18°. Pivniţele (circa 32x29 m) adânci, întinse sub toată suprafaţa clădită, sunt divizate în patru compartimente, cu bolţi în leagăn, sprijinite pe arce susţinute de stâlpi puternici; interiorul era luminat prin 11 ferestre, 5 pe latura sud, câte 3 la sud şi vest; firide – la înălţimea de 1 m – slujeau pentru aşezarea opaiţelor sau a sfeşnicelor. La parter, zidurile interioare dinspre sud, păstrate în parte, îngăduie să deosebim 4 camere din care 1 mai mare (circa 6x12 m), probabil pentru ospeţe. Tavanele erau drepte, din grinzi de lemn. In zidărie, piatra de râu alternează cu şiruri înguste de cărămidă, după tradiţia arhitecturii bizantine. La colţurile clădirii,blocurile de piatră fasonată sporeau impresia de soliditate.

        Turnul Chindiei – monument reprezentativ al peisajului târgoviştean – înalt de 27 m, are o bază în trunchi de piramidă placată cu piatră de talie, continuat cu un corp cilindric (9 m diametru) din cărămidă, cu două etaje. Loc de observaţie, de pază, Chindia datează, probabil, din domnia lui Vlad Ţepeş 18i.

        Ansamblul arhitectonic al curţii domneşti din Târgovişte, în secolele XIV-XV, se completează, pe de o parte, printr-o biserică paraclis, de plan treflat, în imediata apropiere a casei domneşti (latura nord), cu fundaţiile pronaosului aflate în prezent sub baza turnului Chindiei182; pe de altă parte, printr-un al doilea lăcaş cunoscut sub denumirea „Biserica domnească mică" (da-

        178 N. CONSTANTINESCU, op. cit., fig. 2.

        179 Primele documente scrise în Târgovişte s-au păstrat din anul 1418, de la Mihail, fiul lui Mircea, DRH, B, I, p. 88 (rar. 42).

        180 Întreaga descriere după N. CONSTANTINESCU, CR. MOISESCU, op. cit., pp. 26-30.

        181 N. CONSTANTINESCU, CR. MOISESCU, op. cit., pp. 42-43. Este greu de precizat forma sa iniţială.

        182 Ibidem, pp. 35-36; paraclisul a fost înălţat, cel mai târziu, la începutul secolului al XV-lea.

        1777,sec. MV-XV

        | Slirs.tul sec XVI

        | Prima jumfltate sec XVII

        I 1 S!Trş;tulsec XVII

        RUINELE CASEI DOMNEŞTI DE LA TÂRGOVIŞTE, PLANUL PIVNIŢELOR. (DUPĂ N. CONSTANTINESCU, CRISTIAN MOISESCU, CURTEA DOMNEASCĂ DIN TÂRGOVIŞTE, BUCUREŞTI, EDITURA MERIDIANE, 1965, V. 83).

        tare ipotetică din secolul al XV-lea) 183; în sfârşit, ziduri de incintă, iniţial din piatră, din care nu s-au mai păstrat decât puţine porţiuni, aşa încât traseul lor exact nu se mai poate reconstitui184.

        În stadiul actual al cercetărilor nu s-au identificat pe teren şi alte curţi domneşti, deşi numeroase documente au fost emise din Bucureşti, câteva şi din Gheorghiţă sau alte locuri185. După cum, casa domnească de la Târg-şor – construcţie dreptunghiulară, cu ziduri din bolovani de râu alternând cu cărămidă – nu poate fi încă precis datată din secolul al XVI-lea sau de la finele celui pre-

        183 Ibidem, pp. 36-37.

        184 Actuala incintă este rezultanta refacerilor din secolele XVIXVII şi mai noi, ibidem, pp. 44-45.

        185 DRH, B, I, p. XXIX-XLIV, cu rezumatul documentelor.

        cedent186. Şi nici nu mai ştim astăzi cum se prezentau curţile boiereşti, al unui Ţâţul din Hinăteşti, Radul din Berivoeşti, jupan Dragomir de la Segarcea, Dumitru din Maniaci etc, sau ale marelui boier jupanul Ticuci care,împreună cu cei trei fraţi ai săi, stăpânea, total sau parţial, 25 de sate. De la casa semiîngropată (bordeiul) de diferite dimensiuni la aceea de suprafaţă din paiantă sau din lemn şi sfârşind cu reşedinţele domneşti din piatră şi cărămidă, arhitectura locuinţelor din secolele XIV-XV, chiar din cele câteva exemple amintite, reflectă o multiseculară experienţă a societăţii româneşti, adaptată deplin la mediul geografic, utilizând toate resursele locului ca materiale de construcţie – de la stuf şi până la piatră şi cărămidă, dar cu preponderenţa incontestabilă a lemnului – şi condiţionată de diferenţierile sociale. Chiar şi reşedinţele domneşti par a urma, în această perioadă, cel puţin la început, modelele locului şi nu tipurile oferite de reşedinţele prea puternicilor feudali din alte ţări. Casa lui Basarab de la Argeş reia, în piatră, planul „.mai tuturor caselor ţărăneşti din regiunea deluroasă a tării" 187.

        Arhitectura Arhitectura religioasă se rânduieşte alături de aceea de cult laică 188; ctitorii de lemn, opere originale ale societăţii româneşti medievale; ctitorii de cărămidă şi piatră, nu mai puţin caracteristice, dar cu tipuri adoptate, firesc, din aria sud-dunăreană, de tradiţie bizantină.

        Lemnul este cu totul dominant şi în acest sector. O catagrafie din 1810, efectuată numai în cuprinsul eparhiei Ungrovlahiei189, consemnează că bisericile de lemn reprezentau următoarele procente din totalul ctitoriilor existente (restul fiind din zid): Teleorman – 83,7<y0; Ialomiţa – 81,lo/o 19°; 'Vlaşca – 8O. Oo/o; Ilfov – 64,io/o 191; Dâmbooviţa – 56,5°/0; Muscel – 54.8o/o;

        186 N. CONSTANTINESCU, Note arheologice. Târgşor, în SCIV, 20, 1969, nr. 1, p. 94.

        187 GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 68; V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, p. 208.

        188 Pentru arhitectura militară, vezi mai jos, p. 334, şi următoarele.

        189 Cuprinzând numai 7 judeţe ale Munteniei.

        iso 34;4o/o din lemn şi 46,80/0 din „gard" (nuiele împletite şi lipite cu lut).

        191 61,7o/o din lemn şi 2,4% din „gard".

        Prahova – 43,8°/o 192. Aceeaşi sursă cuprinde şi preţioase indicaţii tehnice: construcţiile erau din bârne (vârghii), uluci, uluci cu stâlpi, gard 193 cu stâlpi, notaţii suficiente pentru a înţelege şi confirma caracterul străvechi al procedeelor şi materialelor de construcţie; acoperişurile din şindrilă, stuf, uluci cu stuf sau olane. Mărturia din 1810 aduce implicit, dar cu totul concludent, dovada realităţilor din secolele XIV-XV: şi în acest domeniu, arhitectura de lemn era covârşitor dominantă194, cu atât mai mult cu cât pădurile coborau atunci de la munte şi deal până în valea Dunării.

        Când ideologia creştină a pătruns treptat la nord de Dunăre, singura modalitate pentru comunităţile străro-mâneşti şi româneşti de a răspunde exigenţelor bisericii privind ridicarea unor lăcaşuri anume, unde să se oficieze slujba, a fost de a prelua, de a adapta, de a transforma tipul de construcţie prezent la faţa locului, cunoscut printr-o îndelungată practică, transmisă dingeneraţie în generaţie, şi anume propria casă de locuit, împrejurările speciale din perioada migraţiunilor au făcut ca, sute de ani de-a rândul, ctitoriile de lemn să fie singurele în fiinţă; apariţia şi continuitatea unor formaţiuni politice mai mari – cnezatele şi voievodatele —, deci a unei suprastructuri de stat, au făcut posibilă şi adaptarea, de către feudalitatea românească, a unor tipuri de ctitorii de zid, statornicite în aria sud-dunăreană, derivate din arhitectura bizantină.

        Legătura cu locuinţa de lemn se urmăreşte, în primul rând, în unele planuri de bază ale ctitoriilor. Cel cu trei încăperi dreptunghiulare „.prezintă o analogie perfectă cu casa ţărănească", aşa încât trebuie reflectat cu atenţie asupra derivării acestui tip „din casele mai încăpătoare"

        192 Vezi SCIA, X, 1963, nr. 2, Vechi case., p. 320. în judeţele de deal şi munte, unde a fost relativ mai multă linişte, cu resurse economice mai variate şi unde mai ales au continuat să existe un număr apreciabil de sate de răzeşi şi o pătură de mici boieri, înlocuirea bisericilor din lemn prin cele de zid a fost mai rapidă deoât la şes. Aşa se explică de ce în judeţele cu păduri întinse – Muscel, Dâmboviţa, Prahova – bisericile de zid reprezintă între 43,5 şi 46,2%; ibidem; vezi şi RADU CREŢEANU, Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti, 1968, p. 6.

        193 Vezi nota 190 supra.

        194 Cf. N. IORGA, Istoria bisericirii., I, p. 34.

        existente în aşezările „din perioada prefeudală şi feudal-timpurie"195. Un al doilea plan de bază, derivat din cel dintâi, prezintă o adaptare mai precisă a construcţiei la nevoile cultului, deoarece primele două încăperi (pronaosul şi nava) formează un corp comun, dreptunghiular, iar a treia încăpere, mai mică, este destinată altarului 196.

        Există un paralelism între planurile de bază ale celor două feluri de construcţii: cele două camere ale locuinţei ţărăneşti „tinda" – de dimensiuni mai reduse şi „casa" propriu-zisă, îşi află corespondentul în pronaos şi naos. Semnificativ, în graiul popular, s-a păstrat pentru pronaos chiar denumirea de tindă197. Foarte probabil, iniţial, primele slujbe ale misionarilor vor fi fost efectuate chiar în locuinţe. O imagine a acestor începuturi îndepărtate o întrevedem în recente exemple, ca în satul transilvănean Cizer unde, până la terminarea bisericii de lemn, slujba se ţinea într-o casă obişnuită, alcătuită exact dintr-o tindă şi o a doua încăpere mai marei9s. Orientarea generală a unor case – între altele chiar din exemplul citat – a favorizat folosirea lor iniţială pentru cult, deoarece camera de locuit era aşezată spre răsărit, iar tinda, spre apus, ferestrele fiind pe părţile laterale, obişnuit pe aceea de sud, uneori şi pe peretele de nord. De altfel şi aspectul exterior al unor astfel de ctitorii, repetând tipul cel mai vechi, fără turlă, reproduce liniile exterioare esenţiale ale unei case obişnuite: ca un simplu exemplu, ne gândim la biserica de lemn a mănăstirii Dintr-un lemn sau la aceea din Star-Chiojd. Desigur, o dată cu ridicarea unor construcţii anume pentru cult, au intervenit şi elemente specifice, postulate de dogmă: absida altarului, intrarea aşezată pe latura de vest; cât despre turlă, ease adaugă mai târziu, fiind sugerată meşterilor lemnari şi dulgheri de turlele lăcaşurilor de

        195 v. VATĂ. ŞIANU, Contribuţia la studiul tipologiei bisericilor de lemn din Ţările Române, AIIC, III, 1960, p. 29.

        "6 Ibidem; RADU CREŢEANU, op. cit., pp. 9-10.

        197 Vezi Vieilles eglises en bois de Roumanie, în R.d. E. S. E. E., III, 1965, nr. 3-4, pp. 627, 630-634.

        19i V. BTJTURĂ, Un monument al arhitecturii populare transilvănene, biserica de lemn din Cizer, în AMET, 1959-1961 p. 326.

        zid199. De altfel, apropierea existentă la început între cele două tipuri de construcţii, menţinută în graiul popular, pare să se fi reflectat uneori şi în limbajul oficial, de cancelarie: „Iar după aceea – citim într-o veche traducere a unui hrisov eliberat în 1519 de Neagoe Ba-sarab – au venitu jupanu Harvatu logofătu înaintea domniei mele şi au ajutatu şi au datu aciastă ocină ce scrie mai sus sfintei case ce-i mai sus zise, pentru întărire şi hrana fraţilor carii sântu lăcuitorii la acel sfântu loc, iară jupuitului Harvatu logojătu şi casei lui, coconilor lui, să le fie veşnică pomenirea"200 (subl. ns., D. C. G.). Casa desemnează şi familia logofătului amintit aflătoare în locuinţa acestuia, şi ctitoria cu călugării săi.

        Din secolele XIV-XV nu s-a mai păstrat nici un fel de biserică de lemn. Dar unele monumente de acest fel, rămase până în timpul nostru, reproduc în plan şi în procedeele tehnice, realităţile în fiinţă cu peste 500 de ani în urmă. Adăugirile, importante, datorate unor interferenţe mai noi – vezi exemplul turlelor – pot fi delimitate, aşa încât o serie de elemente arhaice pot fi urmărite.

        Arhitectura ecleziastică de zid a apărut treptat, pe măsură ce relaţiile de producţie feudale şi suprastructura lor politică dădeau putinţa unor asemenea construcţii. Concomitenta între atestarea documentară a cnezatelor şi voievodatelor româneşti la sud de Carpaţi, în secolul al XlII-lea, şi existenţa unor biserici de zid, identificate prin săpături, este firească201. Viitoare cercetări rămân să urmărească în Muntenia şi Oltenia alte urme ale unor eventuale lăcaşuri de piatră şi cărămidă mai vechi, aşa cum au fost aflate în Dobrogea.

        Constituirea Ţării Româneşti ca stat independent a marcat şi în acest sector – ca şi în arhitectura militară şi civilă – o nouă etapă. Comanditarii principali ai monumentelor religioase sunt domnii şi unii dintre boieri;

        199 Vezi nota 197; GR. IONESCU, Istoria arhitecturii., II, pp. 295-304.

        200 Doc. din 13 ian., DIR, XVI, B, I, p. 140 (nr. 140). Cf. GH. CRONŢ. Dreptul de ctitorie în Ţara Românească ji Moldova., în SMIM, IV, 1960, p. 88, nota 2.

        201 rje exemplu, vechea biserică identificată sub actuala ctitorie Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş: N. CONSTANTINESCU, La residence d'Argeş., pp. 26-30.

        de aci şi formele şi modalităţile diverse de realizare, în funcţie de ţelurileşi mijloacele materiale ale celui ce patrona opera. Şi în această direcţie, societatea românească 202, receptivă la măiestria artistică, s-a afirmat începând cu secolul al XlV-lea, ca promotoarea unei creaţii majore şi de durată în sud-estul european. Numărul ctitoriilor de cărămidă şi piatră din secolele XIV şi XV se ridică la câteva zeci 203; exact nu vom şti probabil vreodată. Multe dintre ele au fost complet refăcute sau au dispărut, aşa încât etapele evoluţiei, în răstimpul amintit, pot fi cel mult sugerate, încheindu-se cu sintezele de la Dealul şi Curtea de Argeş 204.

        Opţiunile s-au îndreptat spre tipurile principale de plan din arhitectura de tradiţie bizantină 205: „.în cruce greacă înscrisă" – Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, biserica fostei mitropolii din Târgovişte206 şi Hârteşti; plan trilobat (triconc) Vodiţa II, Tismana, Cod-meana, Cozia, Brădet, Dealul, biserica episcopală Curtea de Argeş207; dreptunghiular cu abisdă la răsărit: Le-reşti şi Dragomireşti, Retevoieşti-Muscel, Suslăneşti, eventual Tisău 208 şi c'ozia Veche 209.

        Atare opţiuni – determinate de apartenenţa Ţării Româneşti la zona de cultură controlată de biserica ortodoxă constantinopolitană – au fost pregătite prin experimentările etapei precedente, din care ne-au rămas câteva mărturii, prezentând evidente analogii cu monu-

        202 Din toate ţările române.

        203 Vezi mai jos, p. 364, unde numai numărul mănăstirilor identificate este de 37 (evident, unele au putut fi şi din lemn).

        204 Biserica episcopală ctitoria lui Neagoe Basarab.

        205 Amintim numai monumentele în fiinţă sau cele care au putut fi studiate.

        206 Dărâmată la finele secolului al XlX-lea.

        207 Vezi nota 204.

        206 Vezi argumentarea şi bibliografia la ST. ANDREJESCU, O biserică din secolul al XV-lea: Dragomireşti, în G. B., XXVIII, 1969, nr. 1-2, p. 158.

        209 N. CONSTANTINESCU, Săpăturile arheologice de la Cozia, în M. O., XVII, 1965, nr. 7-8, pp. 599-601. In urma a două sondaje, consideră că biserica nu poate fi anterioară secolelor XVI-XVII (p. 601); dacă datarea se confirmă, atunci Cozia se înscrie în şirul ctitoriilor de plan dreptunghiular, posterioare lui 1500: Drăgoieşti (ante 1530), Cepturoaia (ante 1529- 1530), Ruda (ultimele decenii ale secolului al XVI-lea): ST. AN-DREESCU: op. cit., pp. 154-155.

        mente înălţate la sud de Dunăre210. Aşa sunt bisericuţa (poate baptisteriul) de la Dinogeţia, probabil din secolele X-XI (continuând un tip frecvent în Bizanţ, în secolele V-VI)211 care însă, după unele opinii, „.se conforma schemei tipice de plan în cruce greacă înscrisă" 212. Dacă vestigiile de,1a Dinogeţia sunt diferit interpretate, în schimb ctitoria existentă în secolul al XlII-lea la Curtea de Argeş aparţine tipului „în cruce greacă", reprezentând o etapă pregătitoare pentru construcţia mai amplă ridicată chiar peste ea (actuala biserică Sf. Nicolae Domnesc) 213. Fundaţiile descoperite lângă Niculiţel (secolele XI-XII) aduc prima atestare a planului treflat pe teritoriul românesc,deschizând drumul pentru varianta triconcului214, devenit ulterior preponderent în Ţara Românească şi Moldova. Faze intermediare de la treflat la triconc, sunt marcate de Vodiţa I şi Goşuştea Crivelnic215. Soluţiile constructive adoptate în acel timp – şi marcând trecerea de la un tip de plan la altul – sunt astăzi diferit interpretatezl6; important este însă rezultatul final, acela al receptării, apoi al adaptării cu trăsături proprii şi al difuzării de lungă durată (până în secolul al XVIII-lea), al triconcului în Ţara Românească. Din perioada „căutărilor" mai reţinem şi ctitoriile de plan dreptunghiular, cu absidă la răsărit, cum sunt cele două existente, în secolul al XlII-lea sau începutul celui următor probabil, la Turnu Severin217

        210 RĂZVAN THEODORESCU, Artă şi societate în Ţara Românească a veacului al XlV-lea, în SCIA, 19, nr. 1, 1972, pp. 3-35.

        211 V. VĂTĂŞIANU, op. cit., pp. 128-129.

        212 GR. IONESCU, Istoria arhitecturii., I, pp. 58-59.

        213 N. CONSTANTINESCU, La residence d'Argeş., p. 28.

        214 V. VĂTĂŞIANU, op. cit., pp. 129-130; GR. IONESCU, op. cit., p. 59 şi nota 3. Pentru definirea planului treflat şi a celui.triconc.

        215 Prima datată spre finele secolului al XlII-lea, a doua mai târziu, din secolul al XlV-lea: V. Vătăsianu, op. cit., pp. 140- 141 şi 186-187; AL. BĂRCĂGILĂ, M-rea Coşuştea-CrivelnicuMehedinţi. Descriere arheologică, în B. C. M. I., 1935, pp. 165-184.

        216 GR. IONESCU, op. cit., p. 125, nota 3.

        217 GR. IONESCU, op. cit., pp. 68-69; V. VĂTĂŞIANU, op. cit., pp. 138-139 (numeşte acest tip de plan şi „biserică sală").

        sau aceea de la Sân-Nicoară (aceeaşi datare) 218. Pe măsură ce se vor extinde, cercetările vor da, posibil, la iveală noi elemente ale acestui proces de preluare, în strânsă legătură cu şantierele sud-dunărene, a tipurilor principale de tradiţie bizantină, proces ce se desfăşoară în secolele XI-XII, cu o accentuare vizibilă în XIII şi la începutul celui următor. Ceea ce reţinem, în final, este tocmai asimilarea creatoare a acestor tipuri de către meşterii constructori ai Ţării Româneşti (ca şi ai Moldovei). Cu adaptări proprii, în noi sinteze, cu variaţii de la o etapă la alta, atare opere vor continua sute de ani, până în pragul epocii moderne. Ţara Românească şi Moldova reprezintă în tot sud-estul european aria unde arhitectura ecleziastică de tradiţie bizantină a cunoscut, după căderea Constantina polului mai ales, manifestările cele mai pregnante atât pe planul creaţiei arhitectonice propriu-zise – construcţii în linii exterioare simple, clare, în volume echilibrate ce rămân constant la proporţiile omului fără să-l copleşească —, cât şi prin numărul acestor ctitorii, ca şi eşalonarea lor în timp. începutul acestui îndelungat proces îl reprezintă monumentele ridicate în secolele XIV şi XV.

        Putem stabili anume apropieri între tipurile de ctitorii din secolele XIV-XV şi comanditarii lor? S-a propus recent stabilirea unei corelaţii, în sensul că bisericile de plan triconc erau destinate complexelor mănăstireşti, cele de plan dreptunghiular, curţilor boiereşti (fără ca, evident, o astfel de diferenţiere să fieabsolutizată) 219. Cum monumentele din secolele XIV şi XV fie că au dispărut, fie că au trecut prin importante prefaceri, este mai greu, în stadiul actual al cercetărilor, să conchidem pentru asemenea corelări. După cum este dificil să afirmăm categoric – dat fiind că majoritatea monumentelor nu au pisanii păstrate (sau nu au avut de fel) – că în secolul al XlV-lea, mai ales în anii lui Mircea cel Bătrân, comandiatrii principali ai ctitoriilor sunt mai ales

        218 V. VĂTĂŞIANU, op. cit., pp. 136-138; GR. IONESCU, op. cit., pp. 69-71. La Sân-Nicoară absida altarului este flancată de două absidiole, proscomidia şi diaconiconul, obişnuite unei ctitorii aparţinând cultului greco-oriental.

        219 ST. ANDREESCU, O biserică din secolul al XV-lea: Dragomireşti, în G. B., XXVIII, 1969, nr. 1-2, p. 156.

        boieri sau călugări şi mai puţin domnia2z0. La criteriul numeric trebuie oricum adăugat acela al valorii arhitectonice, al măiestriei realizării; or, domnia – sunt cunoscute cele două exemple de la Curtea de Argeş – a fost promotoarea unor opere majore ce au slujit ulterior drept model. (Pentru arhitectura militară, vezi capitolul VI).

        Nivelul Ce putem spune despre nivelul tehnicii în Ţara Româ-tehnic nească, în secolele XIV-XV şi acela din celelalte părţi în ale Europei? Studiile comparative sunt cu totul la în-Ţara ceput, aşa încât ne mărginim la câteva observaţii de or-Rontâneascâ din general. în metalurgie şi textile, atelierele central şi în secolele vest-europene aveau un avans cert, care făcea ca pro-XIVşi XV dusele lor să fie căutate în Ţara Românească ca mărfuri scumpe, de lux 221. In cultura grânelor, în această epocă, nu par fi diferenţe notabile, multe ţări europene fiind confruntate, periodic, cu ani de gravă foamete222. In meşteşugurile „săteşti" morărit, textile (pive, steje sau vâltori, dârste), instalaţiile tehnice amintite se înscriu – după toate probabilităţile – printre realizările similare la nivelul continentului nostru. In arhitectura în lemn, contribuţia originală a poporului nostru constituie o realitate, ceea ce arată şi o deplină stăpânire a tehnicii prelucrării şi asamblării acestui material de bază în construcţiile medievale. In arhitectura religioasă, o apreciere în paralel devine extrem de dificilă, din cauza stilurilor total diferite adoptate în ariile dominate de biserica ortodoxă (de tradiţie bizantină) şi de aceea catolică (romanic şi gotic), interferenţele între cele două stiluri fiind cu totul limitate. în producţia artistică, îndeosebi în broderie, miniatură şi în pictură, o sumă din operele din Ţara Românească şi Moldova se înscriu printre valorile recunoscute ale artei europene.

        Poporul român s-a afirmat, cu propria-i individualitate, în realităţile europene ale secolelor XIV şi XV; şi-a apărat organizaţiile sale de stat împotriva unor mari pu-

        220 Scurtă istorie a artelor plastice din R. P. R. I. Arta românească în epoca feudală, Bucureşti, 1957, p. 44.

        221 Vezi mai jos, importurile.

        222 JACQUES LE GOFF, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti,1970, pp. 314-323.

        teri ale vremii; a asigurat dăinuirea acestor state în confruntarea cu cea mai mare forţă militară din sud-estul continentului nostru – Imperiul otoman; a participat continuu şi activ la marile circuite comerciale transcontinentale; a dovedit puterea sa de creaţie în artă, în cultură. Sunt rezultate fundamentale, hotărâtoare pentru destinul şi evoluţia sa istorică timp de mai multe secole. O sumă de factori au contribuit la dobândirea lor; printre ele înscriem şi mijloacele tehnice amintite care, chiar dacă nu se rânduiesc, în unele sectoare, pe aceeaşi treaptă cu cele similare din alte ţări, au fost acoperitoare pentru bunurile necesare traiului cotidian şi negoţului, pentru a asigura armele de apărare şi baza materială pentru formarea culturii, suficiente, aşadar, pentru a contribui la manifestarea de sine stătătoare a poporului român.

        Două întrebări la încheierea capitolului: a) care este raportul dintre meşteşugarii din mediul rural şi cel urban? Singura evaluare o putem face după menţiunile documentare ale diferitelor meşteşuguri, deşi rezultatul ar trebui corectat şi cu mărturiile date de alte surse, de pildă de cele arheologice. Oprindu-ne la primele, o recentă cercetare constată, la 1450: 11 meserii specializate atestate în acte la sate şi 21 în târguri; o sută de ani mai târziu, numărul lor sporeşte la 13 şi respectiv la 38 223. în mod firesc, târgurile apar drept centre unde producţia meşteşugărească se dezvoltă cu predilecţie. Nu socotim necesară distincţia dintre meseriaşii satelor şi cei de pe domeniile marilor feudali, domenii compuse tot numai din sate; diferenţa dintre cele două categorii se manifestă doar pe planul relaţiilor sociale, ale raporturilor faţă de stăpân, dar nu pe acela al meseriei pro-priu-zise 224.

        b) Trăiau aceşti rrieşteri numai din produsul specialităţii lor? Răspunsul este probabil afirmativ pentru unii dintre ei, ca fierarii, pictorii, zlătarii, pentru o parte din meseriaşii târgurilor deşi şi unii dintre aceştia stăpâneau ocini. Pentru alţii este probabil că îmbinau meseria cu ocupaţiile agricole.

        ts-i şt OLTEANU, Meşteşugurile., p. 208, fig. 4.

        224 ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., tratează, de altfel împreună, meşteşugurile de la sate şi de pe domenii până în secolul al XVI-lea, inclusiv (vezi pp. 52-63).