IV Neguţători şi mărfuri

        VECHIMEA SCHIMBULUI DE MĂRFURI

        COMERŢUL INTERN ÎN SECOLELE XIV ŞI XV, MĂRFURILE VEHICULATE

        NEGOŢUL INTERN, DESFĂŞURAT IN ZONA TlRGURILOK

        CATEGORIILE SOCIALE CE SE ÎNDELETNICEAU CU NEGOŢUL:

        TÂRGOVEŢII, SĂRACII SAU SIROMAHII, BOIERII, DREGĂTORII, DOMNII, MĂNĂSTIRILE

        POLITICA DOMNIEI FAŢĂ DE ACTIVITATEA COMERCIALĂ DINLĂUNTRUL

        ŢĂRII

        COMERŢUL EXTERN

        ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN CADRUL CIRCUITELOR EUROPENE

        MĂRFURILE EXPORTATE. IMPORTURILE. TRANZITUL

        MECANISMUL COMERŢULUI EXTERIOR

        ROLUL BRAŞOVENILOR. ALŢI PARTICIPANŢI LA COMERŢUL EXTERN AL

        ŢĂRII ROMÂNEŞTI

        DRUMURILE DE USCAT, VECHIMEA LOR

        CĂILE FLUVIALE ŞI MARITIME

        MIJLOACELE DE TRANSPORT. VĂMILE

        CIRCULAŢIA MONETARĂ

        CONCLUZII ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ŢĂRII ROMÂNEŞTI ÎN SECOLELE XIV ŞI XV

        „DĂ DOMNIA MEA ACEASTĂ PORUNCĂ A DOMNIEI MELE, ORAŞULUI DOMNIEI MELE, TÂRGOVIŞTENILOR:

        IATĂ, VĂ SLOBOADE DOMNIA MEA DE TOATE ŞI DE VAMĂ, SĂ NU DAŢI NICĂERI, NUMAI LA TÂRGOVIŞTE, APOI IAR SĂ UMBLAŢI ŞI PE LA SEVERIN

        ŞI PRIN TOATE TlRGURILE ŞI LA BRĂILA

        ŞI PRIN TOATĂ ŢARA DOMNIEI MELE, NICĂERI SĂ NU DAŢI".

        Dan al II-lea către locuitorii Târgoviştei.

        Vechimea schimbului fc mărfuri

        Comerţul intern în secolele

        XIV şi XV; mărfurile vehiculate

        Schimbul de mărfuri în interiorul teritoriilor româneşti, ca şi cu alte zone, a continuat de-a lungul perioadei migraţiunilor şi în feudalismul timpuriu. Ni-1 arată zecile de descoperiri monetare din secolele III-VI şi IX-XIIIîndeosebi1. Ni-1 arată termenii latini – negoţ-neguţător (de la negocium), a vinde (vendere), a cumpăra (comparare), lucru (în sensul de câştig, de la lucru), a schimba (excambiare), preţ (pretium), a împrumuta (impromutare), a câştiga (câştigare). Dovadă şi târg, vamă şi a plăti, datând din timpul conlocuirii cu slavii şi desemnând locul unde are loc negoţul (târgul), taxa dată la vânzare-cumpărare (vamă) şi operaţia propriu-zisă, când se dau banii (a plăti); dovadă, de asemenea, şi a tocmi, dobândă, marfă, zbor şi nedeiaz. Practicarea, schimbului de mărfuri ne-o arată şi termenii proveniţi din greaca-bizantină: arvună, drum, ieftin, cântar, litră, aspru (monedă), rodie, migdal, chitră, lămâie, orez, mirodenii, mir, piper, zahăr, săpun, prăvălie, camătă etc. 3. Organizarea politică a Ţării Româneşti independente a dat şi acestor schimburi un cadru şi posibilităţi noi de dezvoltare.

        Cum se desfăşura comerţul intern în secolele XIVXV? Existau mărfuri de circulaţie generală, căutate mai în toate aşezările orăşeneşti şi rurale: sarea, vinul, peş-'tele, fierul, uneltele de fier, pietrele de moară; altele, cerute în zone mai rcstrânse – anumite produse ceramice, stofe, mirodenii (îndeosebi provenite din import).

        1 Bibliografia în DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. X-XIII, în RSL, X, 1964, pp. 364-368 şi OCT. ILIESCU, L'Hyperpere byzantin au Bas Danube du Xle au XVe siede, în R.d. E. S. E. E., 7, nr. 1, 1969, pp. 116-119; Idem, Moneda în România, Bucureşti, 1970, pp. 8-13.

        2 ŞTEFAN METEŞ, Relaţiile comerciale ale ţârii Româneşti cu Ardealul, până în veacul al XVIII-lea, Sighişoara, 1920, p. 38; C. C. GIURESCU, Târguri sau oraşe, pp. 22-23; AL. ROSETTI, Istoria limbii române, p. 161; P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, pp. 155-156.

        3 H. MIHĂESCU, Influenţa grecească asupra limbii române pină în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966, pp. 186-187. Cf. p. 81 şi Indexul pp. 219-223, sub voce. Autorul apreciază că un număr din aceşti termeni e;reco-bizantini sunt intraţi prin mijlocirea graiurilor sud-slave. Cf. P. P. PANAITESCU, op. cit., pp. 257-258.

        „A binevoit domnia mea cu a sa bunăvoinţă, cu inimă luminată şi curată a domniei mele. – scrie Vladislav al II-lea călugărilor de la Cozia şi stareţului Iosif – ca să umble slobode căruţele acestei mănăstiri şi să cumpere mai întâi sare de la ocne, pe care cum-părând-o, vamă să nu dea, nici de la butiile cu vin, nici de la peşte, nici de la alte cumpărături, nicăeri să nu dea vamă la toate târgurile şi la toate vadurile. De aceea să nu cuteze să-i împiedice pe acei călugări dacă vor vinde berbeci şi porci sau postav sau fier sau ceară sau fie orice lucru sub vamă. încă vamă să nu li se ia.': 4 (subl. ns., D. C. G.).

        Iar Dan al II-lea, adresându-se Târgoviştenilor, precizează: „Şi cum aţi dat vamă mai înainte, astfel şi acum: de la o maja de ceară 12 ducaţi, florini să nu fie; de la piper, de la şofran, de la fier, de la bumbac, adică de la toate cumpărăturile, să daţi vamă mai puţin ceva." 5.

        De sare avea nevoie orice gospodărie şi cum exploatarea ocnelor se făceape seama domniei 6, toţi cei ce cumpărau produsul plăteau o vamă (taxă). Scutirile – aşa cum ne arată documentul citat – se acordau de şeful statului numai în cazuri speciale. La fel şi pentru alte produse comercializate, supuse încă din secolele XIV-XV unor reglementări.

        Natura acestor reglementări este mai greu de precizat. Comercializarea fierului, la începutul secolului al XV-lea, avea un regim mai liber, de vreme ce şi târgoviştenii, şi călugării Coziei puteau umbla de-a lungul ţării să-1 vândă sau să-1 cumpere. Dar desfacerea sării – monopol de stat am spune astăzi – se efectua, probabil, la anume preţuri prin oamenii domniei sau prin arendaşii care obţinuseră acest drept.

        Vinul – amintit înainte – şi peştele s-au bucurat de o reală şi largă preţuire. Cererea acestor mărfuri a determinat apariţia de timpuriu a unei dări speciale numită „părpăr", plătită asupra butiilor cu vin şi transporturilor de peşte la punctele de încărcare. în perperi se taxa maja de peşte exportată în timpul lui Mircea cel Bătrân şi

        4 Doc. din 7 aug. 1451, DRH, B, 1, p. 187 (nr. 106).

        5 Doc. din 1424 după noiembrie 10, 1431; ibidem, p. 109 (m. 55).

        6 Vezi mai sus, pp. 79-82.

        sub Dan al II-lea. „Şi oriunde se încarcă carele cu peşte de la bălţile lor (ale Coziei —- N. A.), sau la Steanca sau la Borduşani sau la Făcăiani sau la Vlădeani şi la Blagodeşti sau la Corneani, să fie volnici călugării să ia vama şi perpetui." 7. Aceeaşi dare şi pentru tranzacţiile cu vin. „Şi după aceaia, ori câte buţi vor cumpăra – citim într-un hrisov al lui Radu cel Mare – ori dă podgorie, ori dă la Târgovişte sau dă peste Dunăre, nimeni, nici la un loc, nimic să nu-i cuteze a-i bântui, nici dă părpăr, pentru că i-am ertat domnia mea."8. Faptul că taxa pentru negoţul cu cele două amintite articole era numită perper în secolul al XV-lea, într-o vreme când evaluarea mărfurilor se făcea aproape numai în fertuni, bani şi ducaţi, iar emisiunile perperului încetaseră aproape complet încă din anii 1325-13279 (deci chiar în anii când Ţara Românească se constituise ca un stat feudal unitar), ne îndreaptă să socotim că perceperea acestor taxe a început din secolul al XHI-lea, când circulaţia monedei de aur bizantine a luat la Dunărea de Jos un caracter mai general10. Dar de ce perper şi nu alt nume? Folosirea hiperperului de aur – deci a unei menede de valoare ridicată, în locul celei obişnuite de bronz sau chiar de argint – se explică prin volumul mare şi frecventa circulaţie a mărfii, prin cantităţile importante încărcate în corăbii şi căruţe – aşa cum ne precizează documentele secolelor XV -11 şi XVI – cantităţi ce trebuiau taxate cu o monedă de valoare, de aur. întocmai cum regele Bela al IV-lea al Ungariei dispunea de venituri din pescăriile şi iazurile Olteniei, tot astfel cârmui-torii locali din Ţara Românească – cnezi, voievozi, ma-jores terrae —, care deţineau autoritatea efectivă asupra teritoriilor, au încasat în folosul lor darea specială „păr-părul", asupra acestor două tradiţionale produse ale bălţilor şi podgoriilor, atât de frecvente în alimentaţia locuitorilor ca şi în export. Când statul feudal se unifică,

        7 Doc. din 15. ian. 1467, DRH, B, I, pp. 224-225 (nr. 131). Vezi şi p. 330(nr. 205), p. 429 (nr. 265).

        8 Doc. din 4 iun. 1497; idem, p. 449 (nr. 275).

        9 OCT. ILIESGU, UHyperpere byzantin., p. 114.

        10 DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice., I, pp. 367- 368 şi 373; C. C. GIURESCU, istoria pescuitului., pp. 279- 281; OCT. ILIESCU, UHyperpere byzantin., pp. 112-113.

        11 Actul din 15 ian. 1467 enumera, la Balta Ialomiţei, 5 puncte de încărcare a peştelui.

        Negoţul intern desfăşurat în zona.

        târgurilor beneficiul dării trece asupra domniei, care, la rându-i, îl cedează în anume cazuri unor mari feudali, îndeosebi comunităţilor mănăstireşti12.

        Un alt produs al negoţului intern erau pietrele de moară. Instalaţiile de măcinat acţionate de forţa hidraulică sunt trecute în 47 de documente (până la anul 1500 inclusiv), prezente, credem, în sute de localităţi. Piatra folosită la mori se scotea din cariere, – avem dovezi scrise pentru Moldovase fasona în anumite centre, de unde se transporta în satele unde era cerută pentru instalarea unei noi mori13.

        În afara vânzării şi cumpărării produselor căutate pe arii largi, exista în secolele XIV-XV un comerţ intern, legat îndeosebi de târguri şi de zonele vecine lor. El se desfăşura cu regularitate, de vreme ce se plătea o anumită taxă pentru mărfurile respective: „Vă sloboade domnia mea – scrie Dan al II-lea către târgovişteni – de toate şi de vamă, să nu daţi nicăeri, numai la Târ-govişte, apoi, iar să umblaţi şi pe la Severin şi prin toate târgurile şi la Brăila şi prin toată ţara domniei mele, nicăeri să nu daţi"14. Boierul Stanciu Moenescul – cunoscut nouă – obţine de la voievodul Vlad Dracul întărire asupra ocinelor sale din Plopeni, Cocoreşti şi Mislea ai căror locuitori sunt scutiţi de dări şi dijme: inclusiv de „vamă din târgu."15. Jupanul Mihail şi fiul său Stanciu sunt stăpânii satelor Ruşii, Vodnovul, Raco-viţa şi Tătarei. „Şi de asemenea Ruşii sa nu dea vamă la Târgovişte" precizează Vladislav al II-lea16. Reamintim, în sfârşit, de privilegiul eliberat Coziei, carele mănăstireşti, fiind autorizate „.nicăeri să nu dea vamă la toate târgurile şi la toate vadurile." 17.

        Cine se îngrijea de încasarea acestei taxe de vânzare-cumpărare? Răspunsul ni-1 dă Radu cel Frumos, în privilegiul eliberat Coziei, tot pentru comerţul ei prin ţară:

        12 Cf. DINU C. GIURESCU, op. cit., p. 373.

        « C. C. GIURESCU, Târguri sau oraşe., pp. 75-77.

        « DRH, B, I, p. 109 (nr. 55).

        15 Doc. din 23 apr. (1441); ibidem, p. 161 (nr. 93).

        16 Doc. din 1 aug. (1451); ibidem, p. 182; RADU MANOLESCU, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 1965, p. 23.

        17 Doc. din 7 aug. 1451; ibidem, p. 187 (nr. 106).

        „Şi să nu cuteze să împiedice acele două căruţe, nici sudeţ, nici pârcălabide oraşe, unde sunt târguri, nici vorntci, nici vameşi.

        În ce consta această vamă a târgului şi cine o plătea? Lămuriri le putem afla în cărţile de pârcălăbie, toate cu un cuprins foarte asemănător, datând din domnia lui Constantin Brâncoveanu, privind 16 oraşe ale Ţării Româneşti 19.

        „Cărţi" domneşti în care vama târgului este o taxă plătită de toate categoriile sociale, inclusiv boieri şi clerici, pentru toate mărfurile vândute şi cumpărate în acel centru, iar un număr de 12 sate dimprejurul târgului sunt obligate (sub sancţiune) să-şi comercializeze produsele gospodăriilor proprii numai în oraşul respectiv.

        Putem extinde aceste prevederi din 1695 la secolul al XV-lea? In parte da, întrucât: numele este identic „vamă din târgu" la 1441, ca şi în vremea Brâncovea-nului; obligaţia era generală, dovadă că domnia, când face o scutire în favoarea unui boier sau mănăstire, este obligată s-o consemneze în scris. (Cât de atente erau autorităţile statului feudal ca să încaseze taxele, înţelegem dintr-o însemnare contemporană pe un hrisov dat de Mihail voievod la 1419 Coziei, autorizând tocmai libera circulaţie a carelor mănăstireşti, fără plata vămii: „Această carte e de nevoie la orice cerere" 2l). In plus, vama târgului era obligatorie pentru satele dimprejur; dovadă că satul Ruşii, aşezat în apropierea Târgoviştei, plătea până la 1451, în acest loc21, aşa cum fac şi aşezările din zona târgurilor, în epoca brâncovenească, 250 de ani mai târziu. Mai mult, s-ar părea că în secolul al XV-lea sate situate chiar pe arii mai largi erau îndatorate la o atare taxă, dacă mergeau cu produsele la oraş – aşa cum se prevede pentru Plopeni, Cocoreşti, Cioruş şi Mislea la 1441 22. (Prevedere care-şi află corespondentul în Cartea de vama Craiovii şi de Străhaia, din 1 ianuarie 170923).

        18 Doc. din 14 oct. 1465, DRH, B, I, p. 220 (nr. 128). Cf. p. 229 (nr. 135) şi 449 (nr. 275).

        19 Anatefterul, nr. 10, 15-22 şi 63, pp. 366, 372-373, 376- 382 şi 408-409.

        Ş° DRH, B, I, p. 91 (nr. 45).

        21 Vezi mai sus, p. 144.

        22 Vezi mai sus, p. 144.

        23 Anatefterul, p. 409 (nr. 63).

        Şi câmpulungenii au beneficiat de un regim preferenţial din partea domniei. La 7 mai 1615, Radu Mihnea, pe temeiul unor hrisoave vechi – din care unul din 6900 (1391-1392), deci tocmai din domnia lui Mircea cel Bătrân, confirmă târgoveţilor unele drepturi, şi anume: scutire de găleată, de slujba domnească, de plata vămii către pârcălabii oraşului, judecarea pricinilor numai de autorităţile câmpulungene etc. 24.

        Ce fel de produse aduceau sătenii la târg pentru negoţ? Poruncile lui Brâncoveanu vorbesc de „bucatele lor", produse agricole cerute de târgoveţi, chiar dacă o parte dintre ei aveau şi cultivau ţarine proprii, în hotarul târgului. O nevoie asemănătoare de alimente va fi existat şi în secolele XIV-XV şi în acest sens interpretăm menţiunea din 1451, ca satul Ruşii, aşezat la circa 7 km de„.oraşul de scaun" al ţării, „.să nu dea vamă la Târ-govişte" 25. Dar sătenii mai aduceau ceva: erau mărfurile cerute la export, în primul rând vite, ceară, miere, vin, piei, care se adunau aici, în centrele orăşeneşti, în partide (cantităţi) mai mari şi luau apoi calea spre alte ţări. Or, şi aceste tranzacţii se desfăşurau, în primul rând, în cadrul comerţului intern, fiindcă locuitorii satului nu vindeau, de regulă generală, direct neguţătorului străin, ci unuia autohton, care efectua, la rându-i transporturile dincolo de graniţă 26.

        Ceea ce documentele arată în scris este confirmat şi de arheologie. La finele secolului al XlV-lea, Măicăneştii cumpărau podoabe lucrate la oraş, după toate probabilităţile atât în Bucureşti, cât şi în centrele Transilvaniei. Şi, desigur, progresul cercetărilor va identifica noi măr-turii ale schimburilor sat-oraş în epoca amintită27.

        2i A. LAURIAN, N. BĂLCESCU, „Magazin istoric", I, 331- 333; Cf. N. IORGA, Studii şi doc, III, pp. 293-294 (nr. XLVII şi XLIX) dar aminteşte şi de un hrisov dat Câm-pulungului la 7067 (= 1558-1559).

        25 DRH, B, I, p. 182 (nr. 104).

        26 Vezi mai jos, p. 171.

        27 PANAIT I. PANAIT, începuturile oraşului Bucureşti în lumina săpăturilor arheologice, în M. I. M., 5, 1967, pp. 15, 19, 20, 23; Doc. moldovenesc din 13 martie 1466, privind satul Negreşti, atestă sugestiv comerţul efectuat de săteni prin Moldova: DIR, XIV-XV, A, I, pp. 342-343 (nr. 413).

        Categoriile Ce categorii sociale se ocupau cu negoţul?

        sociale în primul rând, târgoveţii. Târgoviştenii – citim în ce se hrisovul lui Dan al II-lea reprodus mai înainte – străândeletbat toată ţara, de la Severin şi până la Brăila, obţinând o niceau reducere a cuantumului vămii 28. Câmpulungenii sunt scuCU negoţul tiţi de vamă în actul eliberat lor la 7 mai 1615 de Radu

        Mihnea, care ne asigură că a văzut el însuşi „.multe hrisoave bătrâne şi vechi pentru aşezământul oraşului" începând cu acelea de la Mihail voievod din anul 6900

        (1392!) şi de la Vlad voievod la 6947 (1439) 29. Şi chiar dacă data de 1392 ridică întrebări (domn al ţării era

        Mircea cel Bătrân!), socotim cuprinsul actului ca exprimând o realitate. în acelaşi sens este redactat şi hrisovul lui Matei Basarab către aceiaşi câmpulungeni30.

        Printre târgoveţi, unii se îndeletnicesc îndeosebi cu negoţul şi apar în actele secolelor XIV-XV sub denumirea de săraci (CHpaKb – CHpairj* jiio^h) sau siromahi

        (CHpOMaXb – CHpOMaCH).

        Astfel, Basarab cel Tânăr 31: „Şi dau de ştire domniei voastre – scrie voievodul într-o scrisoare către judeţul şi pârgarii Braşovului – că mi-au venit şi mi s-au plâns săracii, care sunt neguţători cu marfă, că după ce vă tocmiţi cu ei, voi nu le luaţi marfa cu soroc, ci îi ţineţi (acolo) şi nu le plătiţi." 32 (subl. ns.,D. C. G.). Definiţia este categorică; că săracii se ocupă, în principal, cu achiziţionarea de mărfuri spre revânzare se vede şi din cantităţile pe care le vehiculează 33. Identitatea cu negustorii reiese şi din faptul că

        28 DRH, B, I, p. 109 (nr. 55).

        29 „Magazin istoric", V, pp. 331-333. La fel aproape şi hrisovul din 15 iul. 1559; ibidem, pp. 347-349; P. P. PANAITESCU, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, p. 181; V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală, p. 431.

        30 Doc. din 12 apr. 1636, „Magazin istoric", V, pp. 336- 339; D. BĂJAN, Crucea jurământului. Câmpulung, 1929, pp. 10-11 şi 19.

        31 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., p. 146 (nr. CXVIII). Vezi şi actul de la Radu cel Frumos, p. 109 (nr. LXXXIII).

        32 Pe la 1478-1482; ibidem, p. 176 (nr. CXLV).

        33 Pe la 1474-1476 şi 1482-1496; ibidem, p. 122 (nr. XCV); p. 205 (nr. CLXX).

        siromahii (săracii) apar aproape numai în actele despre tranzacţii comerciale externe 3i.

        Natura acestor tranzacţii o putem urmări într-o sumă de documente ale timpului35 şi în care apar şi neguţători nominalizaţi ca Rădilă din Câmpulung 36, Mihnea, Chircă, Dragotă, Nicula, Gherghina, Drăguş 37 (de reţinut numele caracteristice româneşti).

        E drept că toate aceste mărturii privesc schimburi cu pieţele străine; dar este evident că aceiaşi negustori se îndeletniceau şi cu negoţul în interiorul Ţării Româneşti. Tranzacţiile de pe piaţa internă fiind încheiate de obicei direct, la vedere, prin bună înţelegere, o parte dând o marfă iar cealaltă bani sau echivalentul în altă marfă, atare schimburi nu aveau nevoie să fie consemnate în acte scrise.

        Dar alături de târgoveţi – dintre care unii sunt specializaţi – se îndeletnicesc cu negoţul (evident nu în aceeaşi măsură) şi alte categorii sociale, boieri, dregători, comunităţi religioase (mănăstiri) şi chiar domnii ţării. Gheorghe Lascăr, cămăraşul lui Vlad Dracul, trimite la Braşov 11 000 florini şi 9 măji de ceară pentru a primi

        34 Vezi I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., pp. 10, 14, 31, 40, 77-79, 88, 89, 107, 'l37, 'l46, 147, 152, 183, 184, 193, 194, 201, 203, 207, 209, 221, 251, 337, unde figurează sub numele de „pauperes". Apar, de asemenea, în câteva acte interne ca o categorie socială distinctă, fără a se arăta ocupaţiile lor; DRH, B, I (nr. 27), p. 87 (nr. 42), p. 166 (nr. 95) şi p. 231 (nr. 137).

        35 Doc. de la Vlad Călugărul, de prin 1482-1496; I. BOGDAN, op. cit., p. 206 (nr. CLXXI).

        36 Doc. de la Radu cel Mare, I. BOGDAN, op. cit., p. 222 (nr. CLXXXV). Cf. p. 223. Despre siraci a se consulta: C. C. GIURESCU, Desprâ sirac şi siromah., în R. I., XIII, 1927, pp. 29-35; P. P. PANAITESCU, Dreptul de strămutare al ţăranilor în ţările române, în SMIM, I, 1956, pp. 77-78, careconsideră că sirac = ţăran dependent; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Despre terminologia ţărănimii dependente., în „Studii", XV, 1962, nr. 5, pp. 1158-1161, care conchide că prin siraţi-siromahi, în secolele XIV-XV se înţelege „.masa principală a populaţiei – sătească sau orăşenească – care-şi avea averea ei proprie de care dispunea după bunul plac" (p. 1161); P. P. PANAITESCU, Obştea ţărănească., pp. 46-47 socoteşte că în secolul al XV-lea sirac = „oameni liberi cu mici proprietăţi (ogoare, mori etc), deci sunt identici cu sătenii constituiţi în obşti, cu moşnenii sau megieşii".

        37 I. BOGDAN, op. cit., pp. 345-346 (nr. CCXCIX); scrisoare datată 12 aprilie 1500.

        În schimb aramă şi fier şi oţel38. Boierul Dragomir al lui Manea transportă piper la Braşov şi are socoteli neîncheiate cu un anume Neagu 39.

        Să ascultăm şi pe vornicul Dragomir Udrişte, tot către judeţul şi pârgarii Braşovului: „De aceea vă rog pe domnia voastră să lăsaţi piperul, în pace, până ce îl voi vinde; şi atunci, dacă-mi veţi lăsa din vamă, veţi face bine, iar dacă nu veţi lăsa, domnia voastră sunteţi slobozi; căci am înţeles că a zis judeţul că va răsturna sacii şi va lua piper cât îi va trebui şi destule (alte) a zis." 40 (subl. ns., D. C. G.).

        Iar un act din 1480 generalizează cazurile individuale amintite: „Şi orice boier sau curtean sau oricine va fi, dacă va duce sare sau oi sau oricare marfă şi le va vinde, iar călugării să fie volnici să-şi ia vama şi nimeni să nu cuteze să-i oprească."4* Menţionarea boierilor, a dregătorilor ce se îndeletnicesc cu negoţul se întâlneşte şi în acte ulterioare 42.

        La negoţ participau şi mănăstirile, posesoare a numeroase sate aducătoare de venituri (produse). Cozia obţine privilegiu de la Mircea cel Bătrân43, act înnoit de Vladislav al II-lea44, care ne arată ce cumpărau călugării (sare, vin, peşte ş.a.) şi ce vindeau (berbeci, porci, postav, fier, ceară etc). Şi ctitoria de la Bolintin obţine o scutire la principalele vămi de la Dunăre, fără să ştim însă dacă făcea un comerţ efectiv sau achiziţiona numai produse destinate consumului propriu al comunităţii 45. In schimb,

        38 Circa 1437, I. BOGDAN, op. cit., pp. 255-257 (nr. CCXIII).

        39 Ibidem, p. 266 (nr. CCXIX), scrisoare de la c. 1478- 1479.

        40 Scrisoare de pe la 1482-1492; ibidem, p. 295 (nr. CCXXXIX). Vezi şi despre Koryz „.boier şi negustor din părţile transalpine" cu depozite de mărfuri la Braşov: HURMUZAKI-N. IORGA, Documente XV/l, p. 126 (nr. CCXXX).

        41 DRH, B, I, p. 279 (nr. 172), dor. din 3 apr.

        — Act clin 1 iun. 1528: DIR, XVI, B, II, p. 45 (nr. 43). Cf. DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. A/l —AT/, p. 187.

        « DRH, B, I, p. 67 (nr. 30). Vezi doc. din 18 mart. 1419; ibidem, p. 91 (nr. 45). Cf. scutirile date şi de regele Sigismund al Ungariei călugărilor de la Vodiţa, la 14 iul. 1418: ibidem, p. 90 (nr. 44) şi la 28 oct. 1428; ibidem, p. 121 (nr. 62). Cf. ŞT. METEŞ. Relaţiile., p. 61.

        « DRH, B, I, pp. 186-187.

        « DRH, B, I, p. 268 (nr. 162), doc. din 1479-1480.

        mănăstirea Sf. Nicolae din Târgovişte obţine de la Radu cel Mare ca „.orice vor cumpăra sau ce vor vinde, nicăeri vamă ca să nu plătească nici la un loc. de la Severin până la Brăila"46 (subl. ns., D. C. G.).

        Politica A existat o politică de stat faţă de activitatea neguţăto-domniei rilor munteni autohtoni în interiorul ţării? Domnii i-au faţă de sprijinit şi este firesc să fi procedat astfel – deoarece comerţul negoţul intern aducea statului venituri prin taxele (vă-intern mile) ce le plătea: exemplele citate – câmpulungenii şi târgoviştenii obţinând înlesniri de plata vămii la mărfurile cumpărate sau vândute – sunt concludente 47. Şi socotim sigur că sprijinul domniei a fost acordat târgurilor şi în secolul al XlV-lea: Dan al II-lea, în actul eliberat Târgoviştei, arată că el, de fapt, confirmă o situaţie existentă: „Şi cum aţi dat vamă mai înainte, astfel şi acum", pentru ca, trei rânduri mai jos, diacul să repete semnificativ „.cum aţi dat în zilele vechilor domni, astfel şi acum" 48.

        Ţara Românească a luat parte la schimbul de mărfuri în aria sud-est europeană încă din secolele X-XIII 49. După întemeierea statului feudal centralizat independent, o atare participare a sporit: circulaţia bunurilor s-a efectuat cu mai multă siguranţă, garantată de puterea politică şi militară a noului stat şi sprijinită de resursele sale materiale sporite. Ţara Românească reprezenta capătul drumului transcontinental vest-est, ce pornea din Flandra – zona marilor centre textile – spre Colonia pe Rin, apoi la Frankfurt pe Main şi de aici în Boemia, la Praga; de aici, o parte se ramifica spre Viena şi Buda, şi mai departe în Transilvania (la Oradea, Cluj, Bistriţa, Sibiu, Braşov), de unde prin trecătorile Carpa-ţilor meridionali şi răsăriteni ajungea la porturile dunărene şi la Marea Neagră. Pe teritoriul moldovean se în-tâlnea cu celălalt mare circuit economic transeuropean care – aprovizionat din Orient pe calea Mării Negre

        46 Doc. din 4 iun. 1497; ibidem, p. 449 (nr. 275).

        47 Vezi 'mai sus, p. 147.

        48 DRH, B, I, p. 109 (nr. 55), doc. din (1424-1431).

        43 DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XXIII, unde se dă şi bibliografia problemei.

        sau pe drumul tătăresc – lega Cetatea Albă, Chilia, Vicina şi Brăila de marele emporium de la Lvov de unde, prin Polonia, continua fie spre Praga, fie spre Silezia, fie spre Gdansk, pe ţărmul Balticei50. Tronsonul prin Moldova al "acestei mari artere continentale apare chiar din primii ani ai secolului al XV-lea ca „via walachiensis"', întrucât traversa teritorii locuite, controlate şi stăpânite de români 51.

        Partenerii comerciali ai Ţării Româneşti au fost în secolele XIV-XV Transilvania (îndeosebi prin centrele Braşov şi Sibiu), Polonia (prin Liov), genovezii şi prin ei Bizanţul, iar ulterior, Imperiul otoman.

        Prin autoritatea lor politică şi militară efectivă ca şi prin privilegiile acordate, voievozii au asigurat buna desfăşurare a comerţului extern al ţării şi al celui de tranzit transcontinental în direcţiile amintite. Asemenea acte scriseau fost date de domnii Ţării Româneşti pentru relaţiile economice cu Braşovul începând din 1368 şi până sub Radu cel Mare şi pentru cele cu Polonia, în timpul cârmuirii lui Mircea cel Bătrân. Nu cunoaştem hrisoave ale puterii centrale sau ale unor mari dregători autori-zând şi reglementând comerţul extern cu ţările Peninsulei Balcanice. De ce o atare absenţă? Pe de o parte, întrucât Bulgaria a fost complet ocupată de otomani între 1393 şi 1396 şi deci încetează a mai reprezenta ca stat un partener în relaţiile comerciale. Pe de altă parte, în secolul al XlV-lea, Bizanţul era aprovizionat din Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea, mai ales de genovezi, dar aceştia îşi efectuau tranzacţiile fără a socoti necesar să încheie, ca braşovenii, şi un tratat de comerţ general între reprezentanţii oraşului Genova şi voievozii români. Registrul ţinut la Chilia de notarul Antonio de Podenzolo, între 27 noiembrie 1360 şi 12 mai 1361, ne arată destul de explicit mecanismul unor atare schimburi, cu direcţia spre Constantinopol 5'2. In plus, la

        50 C. C. GIURESCU, Le commerce sur le territoire de la Moldavie pendant la domination tartare (1241-1352), în N. E. H., 1965, pp. 62 şi 64.

        51 C. C. GIURESCU, op. cit., p. 63; V. CÂNDEA, D. C. GIURESCU, M. MÂLITA, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966, p. 80.

        52 OCT. ILIESCU, Notes sur l'apport roumain., p. 105-116.

        Chilia, Vicina sau Brăila soseau nave diferite – am spune astăzi sub diverse pavilioane —, aşa încât tranzacţiile se încheiau de la caz la caz, la faţa locului, fără a mai fi necesară o reglementare în scris de cârmuitorii de la Curtea de Argeş.

        La 20 ianuarie 1368, voievodul Vlaicu acordă primul act care consemnează modalităţile şi cadrul juridic al negoţului braşovenilor în Ţara Românească 53. El a fost urmat de privilegiile acordate aceloraşi de Mircea cel Bătrân (6 august 1413) 54, Radu Praznaglava (17 mai 1421 55 şi 21 noiembrie 1421 56), Dan al II-lea (23 octombrie 1422 57, 10 noiembrie 1424 58 şi 30 ianuarie 1431 59), Vlad Dracul (8 aprilie 1437) 60, Vlad Ţepeş (7 octombrie 1476) 61. Aceste acte, cu caracter solemn, au fost întărite de scrisori oficiale cu referinţe generale asupra comerţului 62, precum şi de porunci către dregătorii munteni pentru aplicarea clauzelor statornicite 63.

        De ce, după 1437, voievozii nu au mai eliberat privilegii de tipul celui din 1413, de la Mircea cel Bătrân, în care erau detaliate pe categorii şi tarifele, şi modalităţile de taxare? Poate fiindcă un asemenea negoţ intrase – indiferent de frecvenţa schimbărilor politice – în ordinea normală a legăturilor economice dintre Ţara Românească şi Transilvania (Braşov), încât ceea ce trebuia reglementat nu mai era cadrul general, ci numai cazurile particulare.

        53 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/l, pp. 1-2 (nr. II).

        64 I. BOGDAN, Documente cu privire la relaţiile Ţării Româneşti., pp. 3-6 (nr. I).

        55 Ibidem, pp. 8-10 (nr. IV).

        56 Ibidem, pp. 11-13 (nr. V).

        57 Două hrisoave, ibidem, pp. 15-19 (nr. VIII şi IX).

        ss Ibidem, pp. 21-27 (nr. XI, inclusiv o versiune latină a privilegiului).

        59 Ibidem, pp. 32-35 (nr. XVII).

        60 Ibidem, pp. 71-74 (nr. XLIX).

        61 Ibidem, pp. 95-97 (nfLXXIV).

        C2 I. BOGDAN, op. cit., p. 8 (nr. III); pp. 13-14 (nr. VI); pp. 29-30 (nr. XIV); p. 76 (nr. LII); pp. 118-119 (nr. XCI); p. 186 (nr. CLIII); p. 189 (nr. CLV); p. 190 (nr. CLVI); pp. 313-314 (nr. CCLIV); p. 339 (nr. CCLXXXIX).

        «3 Ibidem, p. 7 (nr. II); pp. 14-15 (nr. VII); pp. 27-28 (nr. XII); p. 39 (nr. XVIII); p. 184 (nr. CLI).

        Mărfurile Ce mărfuri se exportau? Pe primul loc veneau produ-expovtate sele animale şi derivate (reproducem prevederile din 1413): Peşte: „. Şi cei ce trec cu peşte (pe la Bran, – N. A.), de la un car un peşte, iar pentru ce va fi pe deasupra să nu dea nimica. Iar la Brăila de maja 1 per-peră, iar la Târgşor de car 1 peşte; la Târgovişte aşij-derea" 64. Prevederile se repetă în celelalte privilegii, cel mult cu variante65. Ce soiuri anume? Precizări citim în porunca lui Dan al II-lea, din 1422: „Iar voi vameşilor din Rucăr, să luaţi vamă: de la maja de peşte de crap, fie mare, fie mic, 7 peşti şi 2 perpere; de la maja de morun 9 perpere şi 2 curele" BB (adică fâşii lungi de spinare de morun, cam de grosimea acelora care, afumate, constituie batogul) 67. Consumatorii de atunci, ca şi cei de astăzi, socoteau morunul ca un produs foarte fin, de vreme ce plăteau o taxă de patru ori şi jumătate mai mare decât pentru crap, la rându-i peşte de soi ales, de calitate superioară! Evident, nu lipseau nici celelalte varietăţi – ştiuca, somnul şi scrumbiile (de Dunăre) amintite în însemnări ulterioare, din 150368, după cum este greu de crezut că nu se trimiteau peste hotar nisetrul, cega69, cum şi soiurile obişnuite de baltă – plătică, roşioară etc. De reţinut că pe primul loc se afla totuşi crapul, reprezentând în prima jumătate a secolului al XVI-lea mai bine de 50% din totalul cantităţilor de peşte duse la Braşov; că uneori se aduceau exemplare o mărime puţin obişnuită, cum au fost 2 somni, în 1548, fiecare de circa 168 kg; că icrele negre veneau sute de kilograme (cel mai puţin în 1547 şi 1549 câte 270 kg anual, iar maximum în 1542 – 2 092,5 kg, peste 2 tone) la care se adăugau cele de crap (tot în 1542 – 748 kg) ™.

        64 Ibidem, p. 5 (nr. I).

        65 Ibidem, p. 23 (nr. XI); p. 34 (nr. XVII) etc.

        66 Ibidem, p. 19 (nr. IX).

        67 C. C. GIURESCU, Istoria pescuitului., pp. 73-74.

        68 Ibidem, şi nota 68 şi p. 247.

        69 Privilegiul acordat Liovenilor de Alexandru cel Bun Ia 6 oct. 1408; M. COSTĂCHESCU, Documente, II, pp. 632 şi 635-636.

        70 RADU MANOLESCU, Comerţul., pp. 110-112 şi C. C. GIURESCU, op. cit., p. 247.

        Care erau centrele de unde se exporta peştele? Din zonele de pescuit amintite, în primul rând Bălţile Brăilei, a Ialomiţei71 şi cele dintre Calafat şi OltTl.

        Se vinde şi în sudul Dunării? Răspunsul îl socotim afirmativ pentru perioada feudalismului timpuriu, judecind şi după darea perperului 73 şi după scrisoarea marelui dregător bizantin Theodoros Metochites, care în martie 1299 scria împăratului său Andronic al II-lea că a mâncat la curtea Serbiei mai multe feluri de peşte prins „.din râurile locale sau mai depărtate.", unele varietăţi fiirtd „.dintre cei mai mari şi graşi de la Dunăre"; „Aceşti peşti – adăuga demnitarul – ajung mai rar la noi (adică la Constantinopol, N'. A ), fiind căutaţi de unii oameni cu precădere, dar nu totdeauna cu succes"74. Soiurile de la Dunăre pe care ambasadorul bizantin le deosebeşte de cele din râurile Serbiei sau la Marea Marmara sunt probabil sturionii, vânduţi şi la curtea regelui sârb şi în capitala Bizanţului 75. Dacă la ştirile de mai sus adăugăm pe acelea ce ne vin tot mai numeroase – o dată cu secolul al XVI-lea şi îndeosebi în al XVII-lea76, credem că şi în intervalul 1300-1500, anume varietăţi de peşte dunărean – în primul rând morunul, nisetrul, cega – se exportau şi spre Constantinopol sau alte zone 77.

        Care a fost ponderea acestui articol în totalul exporturilor Ţării Româneşti în secolele XIV-XV? în privilegiile acordate braşovenilor între 1413 şi 1437, el figurează cu prevederi anume, întocmai ca bovinele, vâna-tul – deci o marfă importantă, dar fără a se putea deduce o ordine de prioritate. Dar când Dan al II-lea redactează „.regulamentele de aplicare" ale actului eli-

        71 DRH, B, I, pp. 224-225 (nr. 131), doc. din 15 ian.

        72 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 75-76.

        73 Vezi mai sus, pp. 142-444.

        74 P. NIKOV, Tatarobălgarski otnoşenâia., pp. 36-37 şi 75, la DINU G. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIV-XVI, p. 372.

        75 Metochites nu arată de ce peştii de la Dunăre ajungeau rar la Constantinopol în acest sfârşit de veac al XlII-lea.

        76 C. C. GIURESCU, Istoria pescuitului., pp. 246-251.

        77 Pentru comerţul cu ţările din sudul Dunării nu aveam nici un privilegiu de tipul celor eliberate braşovenilor, aşa încât niciunul dintre produsele exportate în această direcţie nu este de fapt amintit în actele oficiale de cancelarie.

        berat Braşovului la 23 octombrie 1422, şi pentru vameşii de la Dâmboviţa şi pentru aceia de la Rucăr sau Prahova, enumerarea începe cu soiurile de peştevs urmate de alte mărfuri de import sau export. La fel şi Laiotă Basarab79. La rându-le, importatorii acordau un regim special favorabil, dovadă porunca regelui Ungariei, Vla-dislav, către autorităţile Braşovului (la 1491) 80, de a nu mai lua vamă la hotar, la Bran, de la neguţătorii români pentru piper şi peşte, deoarece mai înainte nu s-a luat. Situarea comerţului cu peşte pe aceeaşi treaptă cu acela al piperului, adus din îndepărtatul Orient, este grăitoare 81.

        De altfel, dispunem şi de unele cifre exacte. In 1503 s-au adus la Braşov 5 285 poveri de crap, ştiucă, somn, morun, scrumbii, icre de crap şi de morun(negre!) în valoare de 595 350 de aspri, reprezentând circa 53,9% din importurile totale efectuate de marele centru transilvănean din Ţara Românească şi Moldova (luate împreună) 82. In secolul al XV-lea şi în prima jumătate a celui următor, peştele constituia cel dintâi articol la export al Ţării Româneşti şi Moldovei. Cantităţile aprovizionate la Braşov slujeau nu numai pentru orăşeni, dar şi pentru sătenii din zonele învecinate; numai în 1503 s-au adus 713 475 kg de peşte (71 vagoane), la o populaţie estimată la cel mult 8 000 de locuitori83.

        Aceleaşi concluzii şi pentru Sibiu, unde cifrele cunoscute pentru anul 1500 luminează situaţia existentă cel puţin în deceniile precedente: s-au adus 2 538 de poveri peşte (= 342 630 kg, din care crap peste 60%, apoi somn, ştiucă, morun – circa 1 006 kg! etc), reprezentând semnificativ 78% din totalul exporturilor Ţării Româneşti, în acel an, la Sibiu, în timp ce restul pro-

        78 I. BOGDAN, op. cit., pp. 18-20 (nr. IX şi X). '» Ibidem, p. 125 (nr. XCIX), p. 129 (nr. Cil), p. 184 (nr. CLI).

        80 Dată în urma reclamaţiei voievodului Ţării Româneşti: HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/l, p. 132.

        81 C. C. GIURESCU, Istoria pescuitului., pp. 246-247.

        82 Pentru alte date până la 1550: RADU MANOLESCU, Comerţul., pp. 1,10 şi 132-135.

        83 Se adusese astfel la 1503, 5 285 poveri sau 713 475 kg (o povară 135 kg). RADU MANOLESCU, Comerţul.,., p. 44 şi C. C. GIURESGU, op. cit., p. 247.

        duselor exportate – ceară, vite mari, porci, blănuri, lână, slănină şi seu – însumează 22°/o 84.

        Vitele (cai, porci, boi, vaci, berbeci) figurau, de asemenea, ca un articol important, cum precizează acelaşi aşezământ al lui Mircea cel Bătrân din 1413 85. Raportul de valoare era pentru un cal – 2 bovine sau 3 porci sau 6 berbeci 8f>. Alteori, caii nu mai sunt trecuţi, nefiind întotdeauna în număr îndestulător pentru vânzare8Î.

        Direcţiile de export sunt aceleaşi, spre Transilvania şi sudul Dunării; de exemplu, prin vama de la Calafat, unde asemenea tranzacţii erau curente la 1480, pe primull loc situându-se sarea şi oile88. Vânzările au continuat, evident, în secolul al XVI-lea, mai ales când aprovizionarea capitalei imperiale, Istanbulul, s-a efectuat cu regularitate cu vitele aduse din Ţara Românească şi Moldova: pentru 2 oi se plătea la 30 aprilie 1502, tot la vadul Calafat-Vidin, un aspru89, tarif menţionat şi în confirmările ulterioare dintre 1508 şi 1568ao. Şi cornutele mari erau căutate la Istanbul pentru carne, piele şi seu: taxa a fost, de-a lungul secolului al XVI-lea (la Calafat), de un bou 3 aspri şi de o vacă 2 aspri. Nu avem încă dovezi documentare despre exportul lor înspre sud, înainte de 1500, deşi el a avut probabil loc. în schimb, într-un codice al dinastiei otomane din timpul sultanului Mahomed al II-lea, printre mărfurile supuse vămii erau şi caii de Valahia (Eflah barghiri) 91: pen-

        84 RADU MANOLESCU, Relaţiile., p. 226 şi C. C. GIURESCU, op. cit., p.248.

        85 I. BOGDAN, op. cit., p. 5 (nr. I). La fel în privilegiile următoare; ibidem, pp. 16-17^ 23, 34.

        86 Modificat în privilegiul din 10 nov. 1424: pentru cal taxa de vamă 8 bani; 1 porc – 3 bani; 1 bou – 6 bani; o vacă – 4 bani; 1 berbec – 1 ban: ibidem, p. 23.

        87 Ibidem, pp. 33-34, privilegiul din 30 ian. 1431.

        88 DRH, B, I, p. 279 (nr. 172), doc. din 3 apr.

        89 DIR, XVI, B, I,p. 14 (nr. 8).

        90 Din 26 iun. 1508, 1 mai 1510, 1 apr. 1526, 18 sept. 1533. 10 apr. 1547, 5 sept. 1568, în DIR, XVI, B, I, p. 45 (nr. 41). p. 57 (nr. 53); voi. II, p. 4 (nr. 5), p. 147 (nr. 147); p. 349 (nr. 366); voi. III, p. 287 (nr. 332).

        91 MUiSTAFA A. MEHMET, De certains aspects de la societe ottomane ă la lumiere de la le'gislation (Kanuname) du sultan Mahomet II, în St. A. O., II, 1959, p. 155.

        tru fiecare exemplar se percepeau, la 30 aprilie 1502, 6 aspri (cât pentru 12 oi) 92.

        Ce pondere aveau exporturile de vite putem răspunde, prin comparaţie, tot după cifrele păstrate la Braşov din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Se trimiteau din Ţara Românească şi Moldova, boi, vaci şi porci (în rare cazuri şi câteva iepe), cifra oscilând de la 3 818 capete în 1503 (332 840 aspri), la 10 013 în 1554 (779 980 aspri)93. Valoric, în tot intervalul amintit vitele veneau pe locul 2 în exporturile celor două ţări româneşti, îndată după peşte, reprezentând aproximativ fie 30,2% în 1503, fie 52,4% în 1542, 23,8% în 1543, 58,3% în 1554 94.

        Se vindeau în alte ţări şi piei de vite, blănuri de animale sălbatice (veveriţă, jder, vulpe, pisică sălbatică, iepure), ceară, miere, brânză, seu, vin. Toate sunt trecute în actele vremii 95. Dar, după nevoi, exportul unora din blăni poate fi oprit: „Şi vă dau această carte – declară Radu cel Frumos braşovenilor la 6 martie 1470 – ca să umble oamenii voştri în bună voie prin toată ţara domniei mele (şi) să cumpere orice alte mărfuri ar pofti, numai vulpi şi jderi şi râşi să nu cumpere, căci acestea vin la visteria mea"96 (subl. ns., D. C. G.). Iar uneori se importau chiar (evident comenzi speciale, de lux), aşa cum face Radu cel Mare pentru propria-i trebuinţă97. Ceara era şi ea oprită din când în când să iasă din ţară, iar când vânzarea reîncepea era anunţată anume: „Şi iată v-am împlinit rugămintea – scrie Vlad Dracul – şi am lăsat să umble slobod ceara" a8. Se vede că Braşovul avea mereu nevoie de acest produs din Ţara Românească, de vreme ce şi Basarab cel Bătrân reaminteşte aceloraşi că a dat voie să se vândă orice marfă

        92 DIR, XVI, B, I, p. 14 (nr. 8). La fel şi în celelalte confirmări ale vămii de la Calafat din secolul al XVI-lea. Cf. DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIV-XVI, p. 184.

        93 RADU MANOLESCU, Comerţul., pp. 116-117.

        94 Ibidem, pp. 132-136.

        95 I. BOGDAN, op. cit., p. 5 (nr. 1); la fel şi în privilegiile ulterioare, pp. 16-17, 19, 20, 23, 33-34, 73.

        96 Ibidem, p. 109 (nr. LXXXIII).

        97 Către braşoveni, pe la 1504-1507, ibidem, p. 220 (nr. CLXXXIII).

        98 Pe la 1438-1444, ibidem, p. 79 (nr. LIV).

        „fie peşte, fie ceară" ". Şi vinul din podgoriile muntene era apreciat din moment ce el revine în corespondenţă trecut anume 10°.

        Cifre pentru secolul al XV-lea nu s-au păstrat. Le cunoaştem însă pe acelea consemnate în registrele Braşovului după 1500, tot pentru Ţara Românească şi Moldova împreună lftt. Pe primul loc stau pielicelele de oaie (în 1503 – 850 de bucăţi, plus 642 de poveri = 86 670 kg, dar în 1548 – 23 971 de bucăţi şi 509 poveri = 68 715 kg). Se exportau în cantităţi apreciabile şi pieile de vită; din când în când, întâlnim piei de lup, de jder, de vidră 102.

        Produsele amintite Ie găsim trimise şi spre Constanti-nopol. La 1400 patriarhul Constantinopolului avea de hotărât în procesul dintre Andrei Argyropulos şi Theodor Mamalis pentru un transport de blănuri de veveriţe, ' evaluat la suma apreciabilă de 537 hiperperi. Data procesului arăta că asemenea mărfuri erau trimise din Ţara Românească spre Bizanţ şi în secolul al XlV-lea103. în registrul notarului Antonio de Podenzolo, pentru intervalul 27 noiembrie 1360-12 mai 1361, sunt trecute în vederea exportului – tranzacţii privind 121 şi 1/2 „can-taria" de miere (5 772,7 kg), ceară, vin: iar o imagine globală a lor nu putem avea întrucât din preţiosul registru lipsesc tocmai foile din sezonul de vârf, adică 15 mai-1 octombrie104. Dar importanţa comerţului ţărilor române cu destinaţia Bizanţ, prin genovezi în primul rând, rămâne foarte mare chiar şi numai din cifrele parţial cunoscute: un singur notar de la Chilia (şi ştim precis că, în acelaşi an, 1360-1361, mai lucra şi Bar-nabo de Carpina – care avea şi rangul de consul al

        99 Pe la 1475-1476, ibidem, p. 125 (nr. XCIX) şi p. 129 (nr. Cil) Cf. p. 258 (nr. CCXIV).

        100 Pe Ia 1482, I. BOGDAN, op. cit., p. 186 (nr. CLIII); la fel, p. 190 (nr. CLVI); p. 287 (nr. CGXXXIII).

        101 Totuşi ele ne dau o idee destul de exactă, deoarece din totalul consemnat, mai bine de 80% reprezintă, aproape constant, exporturile Ţării Româneşti la Braşov, RADU MANOLESCU, Comerţul., p. 139.

        11)3 Ibidem, pp. 120-122.

        103 DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIVXVI, p. 184 şi nota 2.

        104 OCT. ILIESCU, Notes sur l'apport roumain., pp. 107 şi 109.

        coloniei genoveze din oraş) consemnează numai între 8 martie şi 12 mai 1361 – deci în aproximativ 9 săp-tămâni de sezon maritim relativ nefavorabil – înţelegeri plătibile la Pera, în valoare de 7 770 hiperperi de aur. Dacă adăugăm şi contractele înregistrate de cel de al doilea notar, ajungem la tranzacţii în valoare de cel puţin 10 000 de hiperperi pe aproximativ 2 luni şi 1 săp-tămânăsau o treime din venitul vămii imperiale bizantine în timpul Paleo'logilor105. Iar furnizorii mărfurilor exportate prin Chilia sunt tocmai ţinuturile româneşti. Dar grânele? în anii favorabili producţiei agricole se înregistrau unele excedente 106 folosite pentru negoţ. Cunoscutul manual al lui Francesco Balducci Pegolotti La prattica della mercatura, alcătuit între 1335-1340, aminteşte între varietăţile de grâu şi pe acelea de Vezina (Vi-cina) şi de „Maocastro" (Cetatea Albă), ultimul fiind însă de calitate inferioară primului. După ce enumera diferitele locuri de încărcare, Pegolotti conchide: „.şi grânele din aceste locuri, ca Varna şi întreaga Zagora şi Vezina şi Sinopli au acelaşi preţ, iar alte grâne nu sunt cunoscute în România"107 (subl. ns. D. C. G.). Denumirea „grano. di Vezina" arată că aici, la Vicina, se află, pe la 1335, o schelă cunoscută în comerţul internaţional, funcţionând de mai mulţi ani. O a doua ştire priveşte Chilia (Licostomo), unde se instalează o colonie genoveză: „.mulţi veneţieni – scrie ambasadorul Veneţiei, Damian Andrea, în 1359, în protestul oficial adresat Genovei – se plâng de genovezii care stau în părţile Licostomului şi în alte părţi chiar, unde sunt schele pentru grâu în Marea Neagră, zicând că nu li se permite de genovezi a cumpăra grâu în acele părţi, dacă nu se unesc cu dânşii în societate de cumpărat grâu; şi dacă se unesc cu ei în societate, genovezii îi înşeală, căci cumpără pe ascuns griul şi, la urmă, veneţienii nu mai au nimic dintr-însul. Şi, de aceea, două corăbii veneţiene au plecat în acest an din Licostomo, fiindcă

        105 In 1348, totalul încasărilor din vamă era de 30 000 de hiperperi; OCT. ILIESCU, op. cit., pp. 109-110 şi nota 47.

        106 Vezi mai sus, pp. 49-54.

        107 Adică din ţinuturile bizantine: La prattica., p. 25. Cf. DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. X-XIII, pp. 370-371 şi nota 1.

        I din pricina genovezilor, care nu lasă pe veneţieni să cumpere, cum s-a spus, şi-i înşeală, corăbiile acelea n-au putut avea jumătate din capacitatea lor, spre cea mai mare pagubă şi daună a negustorilor noştri şi a comunei Veneţiei"108 (subl. ns. D. C. G.). O întreagă corespondenţă urmă acestui conflict, obişnuit, de altfel, între cele două republici italiene 109.

        Registrul amintitului notar genovez Antonio de Po-denzolo confirmă negoţul cu grâu la Chilia în 1361. La 26 şi 27 aprilie, Iane Francopolos şi Iane Vassilicos din Adrianopol (cu afaceri la Constantinopol) dau lui Gio-vanni Zapos din Chilia 10 sommi şi 20 saggi de argint 110 „ad pondus Chili" lxl pentru a primi de la acesta o anume cantitate (nespecificată) de grâu, pe care o are în magaziile sale. O altă tranzacţie, înregistrată la 5 mai 1361, menţionează 157 „modii" de grâu (1 256 sau, după alte estimaţii, 1 068 kg), ce trebuiau transportate din portul dunărean la Sozopol sau la Agathopolis112. Alte trei contracte – datate 10 decembrie 1360, 2 şi 5 aprilie 1361 – nu arată încotro trebuie îndreptate cantităţile achiziţionate113. în sfârşit, Savone Pellegrino Daniele se obligă – la 3 martie 1361 – să transporte la Constantinopol 50 modii de grâu – măsurate „ad modius (sic) Peyre"114, – aparţinând lui Domenico de Monterosso, fiecare „modius" la preţul de 1 hiperper de aur şi 12 carate, determinate „ad sagium Peyre" 115.

        Mărturii concludente, dovedind că grâul achiziţionat la Chilia, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea, era destinat aprovizionării Constantinopolului şi altor oraşe de pe coastele Mării Negre. Centrul dunărean – situat

        108 NICOLAE IORGA, Chilia şi Cetatea Albă, pp. 49-50.

        109 Ibidem. Vezi şi N. IORGA, Veneţia şi Marea Neagră. l. Dobrotici, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, 'l914, pp. 1049- 1050; N. IORGA, La politique venitienne dans Ies eaux de la Mer Noire, Bucureşti, 1914, p. 297.

        110 Sommo – unitate de greutate, pentru argint, utilizată la Caffa şi la Tana: saggio = diviziune a unei sommo (1:45).

        111 Adică „controlat" (cântărit) după etalonul existent (în uz) la Chilia.

        112 Pe coasta de est a Bulgariei, azi Nesebăr, Sozopol, Akhtopol.

        113 Toate analizate de OCT. ILIESCU, în Notes sur l'apport; roumain. pp. 106-107 şi notele 8-25.

        114 „Controlat după etalonul în vigoare la Pera".

        115 OCT. ILIESCU, op. cit., p. 106.

        de fapt pe o insulă a fluviului116 – ocupa unul dintre locurile principale printre schelele cu grâne, profitul acestor exporturi revenind mai ales genovezilor. Ascensiunea portului data, probabil, din primele decenii ale secolului al XlV-lea; prezenţa aici, în 1332 li7 a unui consul ge-novez arată că încă de la această dată volumul afacerilor crescuse, că negustori italieni deveniseră tot mai numeroşi, că interesele lor, tot mai diverse, trebuiau apărate şi supravegheate de un dregător cu rang superior118. Foarte preţioase informaţiile privind modalităţile de procurare a mărfurilor. La 1359 genovezii şi veneţienii cumpără griul la Licostomo (Chilia) şi numai pe această cale ei izbutesc să-şi încarce navele de transport119. La 1361, Giovanni Zapos, Savone Pellegrino Daniele, ca şi ceilalţi genovezi trecuţi în contractele notarului Antonio di Po-denzolo, nu sunt decât intermediari (bancheri, armatori de corăbii, misiţi etc), care cumpără produsele de la populaţia locală românească, furnizorii fiind boieri fruntaşi, acei „majores terrae" din Oltenia şi Muntenia, amintiţi de Diploma ioaniţilor la 1247 sau acei „potentibus ilarum partium" din Moldova de sud, trecuţi în scrisoarea papală din 1332 12°, singurii în măsură, prin dijmele ce le percepeau, să strângă cantităţi suficiente de grâne, ceară, miere sau vite, pentru a fi vândute italienilor. Amploarea tranzacţiilor de la Chilia în 1361, ca şi poziţia fruntaşă a portului dunărean Vicina la 1281 121, în comerţul internaţional purtat pe căile Mării Negre, au

        116 Chilia Veche – vezi C. C. GIURESCU, Târguri sau oraşe., pp. 205-211; Chilia Nouă a fost clădită de Ştefan cel Mare, pe malul stâng, moldovean.

        117 W. HEYD, Histoire du commerce du levant au Moyen Îge, I, Leipzig, 1885, p. 533.

        11S DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIVXVI, pp. 181-182.

        119 Mărturia lui Damian Andrea este categorică: de 4 ori în pasajul citat, insistă asupra cumpărăturilor de grâu, vezi mai sus, pp. 159-160.

        120 DRH, B, I, p. 4 (nr. 1) şi HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, I, 1, p. 622.

        121 Vicina se situează în 1281, prin volumul tranzacţiilor, pe primul loc faţă de toate porturile Mării Negre şi pe locul secund faţă de valoarea globala a contractelor înregistrate de notarul genovez Gabrielo di Predono, la Pera: DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. X-XIII, pp. 380-381.

        ca temei capacitatea provinciilor româneşti de a furniza produsele căutate în diferitele centre urbane din Imperiul bizantin 122.

        Exporturi asemănătoare s-au făcut şi din Dobrogea

        — aşa cum se prevedea în tratatul încheiat de principele Ivanco şi genovezi la Pera, în 1387. Este probabil că atare negoţ să fi continuat şi după ce Dobrogea s-a aliat sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, deşi mărturii directe nu avem încă 123.

        Dar după ce Imperiul otoman a pus stăpânire pe toate porturile şi cetăţile din bazinul Mării Negre – cucerire încheiată la 1484, prin ocuparea Chiliei şi Cetăţii Albe – grânele au mai fost exportate? Vânzările au continuat tot spre Constantinopol sau alte centre din Peninsula Balcanică, dar cu schimbarea intermediarilor care sunt neguţătorii turci sau cei din teritoriile aflate sub stăpânirea otomană. Dovada o aduce tariful vămii de la Calafat, din 1502, cu confirmările ulterioare care fixează la 2 aspri taxa pentru un sac de grâu expediat prin vadul de la Vidin124. Iar un raport oficial otoman consemnează, la 15 aprilie 1520, că la Brăila câte 70-80 de vase din Marea Neagră soseau pentru a încărca grâne12S.

        Nu înseamnă însă că Ţara Românească a fost numai exportatoare de grâne în secolele XIV-XV. Din pricina recoltelor slabe era nevoie să se aducă uneori hrană din Transilvania.

        Ţara Românească şi Moldova au fost şi importante

        — dacă nu principalele – exportatoare de sare, îndeo-

        122 Ibidem. Aceeaşi concluzie, cu explicarea mecanismului şi circuitului complet al acestor cumpărări, OCT. ILIESCU, Notes sur l'apport roumain., pp. 110-112.

        123 DIR, XIII-XIV-XV, B, p. 37 (nr. 24). Pentru detalii vezi DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIV-XVI, p. 182 şi nota 3.

        124 DIR, XVI, B, I, p. 14 (nr. 8). La fel, în confirmările din 1 mai 1510, 1 apr. 1526, 12 mai 1529, 18 sept. 1533, 10 ian. 1533-1534, 10 apr. 1547, 5 sept. 1568, ibidem p. 57 (nr. 53) XVI, B, 2, p. 4, 62, 147, 118, 149 (nr. 5, 60, 147, 121, 366); XVI, B, III, p. 287 (nr. 332).

        125 IRENE BELDICEANU, NICOARĂ BELDICEANU, Actes du regne de Selim I., în „Sud-ost Forschungen", 1964, pp. 94, 115; vezi şi ŞT. OLTEANU, Aspecte ale dezvoltării agriculturii pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti în secolele X-XIV, în „Terra Nostra", II, Bucureşti, 1971, pp. 40-43.

        sebi în Peninsula Balcanică (Transilvania având propriile sale exploatări). Cifre nu putem da pentru secolele XIV-XV; dar judecind după numărul ocnelor, exportul de sare a fost în creştere. In veacul al XlV-lea se exploatau Ocnele Mari, lângă Râmnicul Vâlcea; în cel următor, şi Ocna Mică de lângă Târgovişte.Deschiderea unor noi saline o punem mai ales în legătură cu cererea de pe piaţa balcanică, întrucât Ţara Românească nu putea vinde în alte direcţii, iar consumul intern sporea încet de la o epocă la alta126.

        S-au păstrat şi mărturii. Eliano Domenico, locuitor al cartierului constantinopolitan Pera, era proprietar în 1361 al unei nave ce încărca sare la Chilia. El vinde, la 8 mai, încărcătura cetăţeanului genovez Giovanni Stancenco şi bancherului Lamberto Buscarini, cu reşedinţa chiar la Chilia, cu preţul de 9 sommi de argint „ad pondus Chili", sarea fiind cântărită „ad modium Chili". O lună mai târziu, la 9 iunie, întreaga tranzacţie fusese dusă la bun sfârşit, fiecare parte primindu-şi drepturile. Nu ştim destinaţia sării; de vreme ce se afla însă depozitată în portul dunărean, ea nu putea proveni decât din ocnele muntene sau moldovenevr!

        Importante cantităţi au fost trimise pe drumurile de uscat. Sarea constituia cel dintâi articol trecut în tariful vămii de la Calafat la 1480 128.

        I

        Au cuprins o variată gamă de mărfuri, consemnate, în primul rând, în privilegiile oficiale ale voievozilor Ţării Româneşti: „. Ca să dea de la un vilar (postav) de Ipriu (Ypres) 1 fertun, de la cel de Luvia (Louvain) 1 perperă, de la cel de Colunia (Koln) 12 ducaţi, de Ia. cel din Cehia 129 6 ducaţi; iar de la vilarul tăiat nimica. Şi cine aduce şăpci frânceşti, nimica. de la piper, de la şofran, de la bumbac, de la camelot 13°, de la pieile de miel, de la piei şi de la alte mărfuri, ce vin de peste

        126 DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIVXVI, p. 184.

        127 OCT. ILIESCU, Notes sur l'apport roumain., pp. 107- 108.

        « DRH, &, I, p. 279 (nr. 172);

        129 în versiunea latină „potonicalis";

        130 Camelot – stofă din lână de cămilă.

        a.

        mare 131, de la 100 perpere, 3 perpere." 132. Iar o confirmare din 1424 detaliază unele articole.

        „. De la o cergă 2 bani, de la o zeghe 1 ban; iar de la blănile ce le aduc în ţara domniei mele nimica; de la bobou1S3, de la fier, de la arcuri şi de la săbii şi de la funii, de la hamuri, de la pânză, de la in, de la cî-nepă, nimica."134. Mărfurile principale importate sunt confirmate şi de poruncile voievozilor adresate vameşilor de la Rucăr sau Dâmboviţa135. Se aduceau aşadar produse fine ale atelierelor din vestul şi centrul Europei, din Transilvania şi în primul rând din Braşov, cum şi mărfurile orientale, venite „de peste mare", vehiculate pe circuitele transcontinentale amintite.

        Ţesăturile şi mai ales postăvurile se situau pe cele din-tâi locuri, continuând situaţia din 1281, când notarul ge-novez Gabriel di Predono înregistra la Pera masive transporturi de postavuri lombarde şi franceze, ca şi unele ţesături bizantine, toate descărcate şi vândute în portul dunărean Vicina (probabil Isaccea) 136. Numai că, la începutul secolului al XV-lea, întâietateaaparţinea produselor din Flandra, Germania sau Boemia, reputate în întreaga Europă. Cel mai scump, postavul de Ypres, urmat de cele de Louvain (ambele în Belgia de astăzi), Colonia şi Cehia; judecind după taxele de vamă, pentru un bal de postav de Ypres se plătea cât pentru 1,53 de Louvain – 1,58 de Koln şi circa 1,78 de Cehia137. Autoritatea centrală a statului muntean încuraja importul lor. Pentru baloturile începute nu se percepea vamă – în

        131 Mărfuri orientale.

        132 Privilegiul din 6 august 1413, I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., pp. 4-5 (nr. I). La fel în confirmările ulterioare, pp. 16-17, 73.

        133 Postavul cenuşiu.

        134 I. BOGDAN, op. cit., p. 23 (nr. XI); redacţie similară, dar nu identică în privilegiul din 30 ian. 1431; ibidem, pp. 33-34 (nr. XVII).

        135 Din 1418-14,20, după 23 oct. 1422, 1424-1431: DRH, B, I, pp. 85, 101 şi 108 (nr. 40, 50, 54) şi I. BOGDAN, op. cit., pp. 18-19 (nr. IX), pp. 20-21 (nr. X).

        136 Vezi DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XXIII, pp. 377-378; C. C. GIURESCU, Târguri sau oraşe., p. 49, unde se dă şi bibliografia problemei.

        137 Evaluările pe temeiul privilegiului din 10 noiembrie 1424, unde taxele sunt exprimate toate în bani: I. BOGDAN, op. cit., p. 23 (nr. XI), II.

        acest sens intepretăm formularea „.iar de la un vig început nimica" 138. La fel precizase şi Mihail vameşilor săi de la Dâmboviţa, Rucăr şi Bran: „Şi bucăţile de postav, dacă le iau tăiate călţuni sau de câte 3-4 coţi, să nu-i vămuiţi, ci umblaţi cu dreptate."139. Aceeaşi scutire şi pentru unele articole de îmbrăcăminte croite din postav140, îndeosebi şepci (pălării) şi încălţăminte, tocmai pentru a încuraja aducerea lor141. De-a lungul secolului al XV-lea, varietăţile au devenit mai numeroase: în 1503 se importau în Ţara Românească – via Braşov – postavuri flamande de Briigge, Maestricht şi Mecheln; germane – de Aachen, Breslau, Koln, Niirn-berg, Speyer, Werden; italiene – de Bergamo şi Ve-rona; cehe – de Zhorelec; braşovene („cenuşiu") 142. Se adăugau mătăsurile numite bogazii, termenul însuşi arată provenienţa lor de pe piaţa otomană – de la Strâmtori (în turcă Bogaz – evident, sosite la Istanbul din diferite ale centre textile ale Anatoliei sau ale Orientului Apropiat). Vameşii Branului confiscă unor neguţători munteni „.două sute de bogazii", ceea ce atrage protestele lui Laiotă Basarab143. Jupanul Dragomir Udrişte semnalează judeţului din Braşov „.despre lucrul acelui piper şi a celor câteva bogasii", pe care ar vrea să le vândă în oraş şi roagă să fie „.îngăduit de vamă"144. Importul de ţesături din Imperiul otoman a început să devină mai frecvent de îndată ce relaţiile politice dintre Ţara Românească şi Poartă au cunoscut o relativă stabilitate. De aceea, acelaşi Basarab Laiotă reamintea braşovenilor că „.orice marfă vine din ţara turcească în ţara noastră, fie piper, fie mătase, fie orice" este liberă la tranzit spre Transilvania, fără vreo oprelişte 145. Importul de ţesături dispre Istanbul (continuând pe acelea din secolele XIII-XIV venite pe calea Mării Negre), seintensifică în veacul al XVI-lea şi în cel următor, dobândind o tot mai mare pondere.

        138 Ibidem.

        139 DRH, B, I, p. 85 (nr. 40).

        140 Ibidem, p. 108 (nr. 54).

        141 I. BOGDAN, op. cit., p. 76 (nr. LII).

        142 RADU MANOLESCU, Comerţul., p. 151.

        143 I. BOGDAN, op. cit., p. 122 (nr. XCV).

        144 I. BOGDAN, op. cit., p. 295 (nr. CCXXXIX) pe la 1482-1492.

        145 Ibidem, p. 129 (nr. Cil).

        Pentru cămăşi sau felurite căptuşeli se căutau pânze-turile. Voievozii scutesc complet de vamă importul lor de la Braşov146.

        Asemenea ţesături de diferite calităţi, preţuri şi provenienţe erau purtate de voievozi, de fruntaşii boierimii, de târgoveţii mai înstăriţi, de feţele bisericeşti. Vlad Călugărul roagă pe judeţul şi pârgarii Braşovului să-i scutească de vamă postavul ce urmează să-1 cumpere acolo pentru trebuinţa casei sale 147. Radu cel Mare trimite tot în oraşul transilvănean pe jupan Alexi să-i achiziţioneze postav spre a-1 împărţi „curţii" domneşti, deci dregătorilor148. Zanvel, locuitor al Târgoviştei, era om cu stare; dar, întorcându-se de la Braşov, a fost ucis, luându-i-se 250 de florini, 500 de perperi, sabia, precum şi hainele sale de Ypres, plus un inel de aur şi o şapcă; pe la 1438-1446 şi unii târgoveţi îşi croiau veşminte din postavul cel mai scump149. Călugării Vodiţei primesc danie anuală de la voievodul Vlaicu „12 postavuri de îmbrăcăminte şi 12 postavuri de încălţăminte" 150. De a danie similară se bucură şi călugării Tismanei151. Iar dintr-un inventar de epocă înţelegem mai limpede frecventa folosire a ţesăturilor de calitate – cel puţin de către oamenii înstăriţi: „.iată ce am dat noi pârgarii152 lui Duca din Greci153; un atlaz cu jderi şi două haine de jupâneasă, un urşinic 154 cu nasturi şi o camhă155, 40 de fote şi 6 coţi şi jumătate de ciocârlat156. şi un brâu de sabie şi un brâu femeesc ferecat şi un brâu mic ferecat şi un brâu cu pungă ferecat. şi două mâneci de hel-gie 157 şi două perini. şi două covoare şi o plapomă de

        146 Ibidem, pp. 19, 20, 23, 25, 28, 76.

        147 Scrisoarea din 27 iun. 1493, I. BOGDAN, op. cit., p. 341 (nr. CCXCIII).

        148 Ibidem, p. 243 (nr. GCIII).

        119 I. BOGDAN, op. cit., pp. 81-82 (nr. LVI); desigur, este vorba de un orăşan de seamă.

        150 Doc din (1374), DRH, B, I, p. 19 (nr. 6).

        151 Doc. din 3 oct. 1385; ibidem, p. 21 (nr. 7). Cf. pp. 24, 35, 41, 106, 144, 155.

        152 Braşovului.

        153 Boier probabil de pe vremea lui Viad Ţepeş – Radu cel Frumos.

        154 Sau ruşinic = catifea.

        165 Ţesătură de mătase (itaMaxi-camocatto.)

        156 Catifea roşie.

        157 Hermelin.

        camhă" 158. Ţesăturile erau un semn al stării sociale şi, fireşte, şi o rezervă de valoare.

        Uneori, constituiau şi un mijloc de plată. Radu Tră-mândan primeşte de la voievodul Vlad Călugărul, pentru satele Valea şi Izvârta (inclusiv morile), 200 florini, 500 aspri, 16 coţi postav de Ypres (= c. 10,62 m) şi 24 coţi postav aurit (=.' c. 15,94 m) 159. Pârcălabul Oancea cumpără jumătate din satul Mălureni cu 4 000 aspri, 6 coţi postav de Londra şi alţi 6, postav de Mecheln 16°, în timp ce Tatu şi Dragomir din Dibă-ceşti dau pentru 11 ogoare 550 aspri şi „un vig de postav" "1.

        Dintre importuri, frecventă căutare aveau mirodeniile sosite pe calea Mării Negre – sau mai târziu „din ţara turcească" l62 şi taxate global, cu 3°/o din valoarea lor163. Piperul – mult folosit în alimentaţie – este anume menţionat; el se află printre mărfurile cumpărate de târ-govişteni care beneficiau de o reducere de vamă, în timpul lui Dan al II-leai64. Anume cantităţi erau cu regularitate tranzitate prin Ţara Românească spre Transilvania 165.

        În grupa produselor orientale importate mai sunt specificate nominal şofranul, colorant vegetal, bumbacul, pieile de miel şi alte piei fine, camelotul, amintit la grupa textile şi, în sfârşit, „.alte mărfuri ce vin de peste mare", neprecizate i66.

        Fierul şi obiectele confecţionate din el constituiau o altă grupă importantă de produse aduse din alte ţări.

        158 I. BOGDAN, op. cit., p. 298 (nr. CCXLII).

        «9 DIR, XVI, B, I, p. 43 (nr. 38), doc. din 20 iun. 1507. Cf. RADU MANOLESCU, Comerţul.: p. 143 şi N. STOI-CESCU, Cum măsurau strămoşii, p. 88, luând ca echivalent 0,664 m = 1 cot. Posibil ca în secolul al XV-lea dimensiunea cotului să fi fost întrucâtva diferită.

        160 DIR, XVil, B, I, p. 83 (nr. 81), doc. din 30 iul. 1542.

        161 DIR, XVI, B, II, p. 66 (nr. 65), doc. din 17 mai 1529.

        162 Vezi Basarab Laiotă către braşoveni, pe la 1476, I. BOGDAN, op. cit., p. 129 (nr. Cil).

        163 I. BOGDAN, op. cit., pp. 3, 5, 11, 12, 16, 18, 19, 20, 23, 25 şi 28, 73 passim (vezi indice), DRH B, 1, p. 101, 108, 109 (nr. 50, 54, 55).

        1M DRH, B, I, p. 108 (nr. 55).

        165 Vezi mai jos, tranzitul, p. 170.

        166 Vezi privilegiul din 6 aug. 1413, I. BOGDAN, op. cit., p. 5 (nr. I). ibidem în toate confirmările ulterioare.

        Radu Praznaglava solicită pe braşoveni să nu pună oprelişti: „.şi să lăsaţi să vie orice marfă în ţara domniei mele, şi pâine şi fier sau orice, slobod să umble" 167. Iar privilegiul eliberat la 21 noiembrie 1421 scuteşte acest articol complet de vamă168, în timp ce negustorii din Târgovişte plătesc taxă mairedusă, atunci când cumpără felurite mărfuri, între ele şi fierul1B9. Când braşovenii iau măsuri discriminatorii împiedicând achiziţiile, domnii munteni protestează de îndată, în termeni hotă-râţi 17°. Câteodată se caută separat oţelul171. Alteori se adăuga arama şi obiecte făurite din ea 172. Radu cel Mare comandă meşteşugarilor braşoveni mai multe cazane mari de aramă „.din care unul mare aşa încât să se poată fierbe în el doi boi deodată, unul pentru un bou, al treilea pentru o jumătate de bou"; apoi alte trei cazane, tot de aramă, potrivite pentru a fierbe în ele respectiv doi ţapi, unul şi o jumătate de ţap 173.

        Dintre obiectele de metal revin periodic la import armele (săbiile) 17* şi îndeosebi cuţitele. Rădilă, angrosist din Câmpulung, revendică, cu sprijinul voievodului Radu cel Mare, o datorie de 18 000 de cuţite de la sasul Blaj175. Mihnea neguţătorul se judecă pentru 31000 cuţite 176. Nu mai puţin grăitoare este corespondenţa în legătură cu armele. Vladislav al II-lea protestează energic când braşovenii opresc un transport de scuturi177. La fel şi Basarab Laiotă178. în timp ce Vlad Călugărul invocă principiul reciprocităţii: „.să faceţi şi domnia voastră pe voia noastră, cum facem şi noi pe voia domniei voastre, şi să lăsaţi să se aducă de acolo la noi, fără

        167 I. BOGDAN, op. cit., p. 10 (nr. IV), doc. din 17 mai 1421.

        168 Ibidem, p. 12 (nr. V). La fel la pp. 18, 20, 23, 33, 251 şi DRH, B, I, p. 101, 108.

        «9 DRH, B, I, p. 109 (nr. 55).

        170 Vezi mai jos, politica comercială, p. 176-180.

        171 I. BOGDAN, op. cit., p. 94 (nr. LXXII).

        172 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Romaneşti., p. 256 (nr. CCXIII). Cf. pp. 58, 64, 67, 76, 251.

        «3 Ibidem, p. 348 (nr. CCCII). ™ Ibidem, pp. 19, 20, 23, 28, 34, 190.

        «6 Ibidem, p. 222 (nr. CLXXXV). Cf. p. 304 (nr. CCXLVIII).

        176 Doc. din 1500, ibidem, p. 345 (nr. CCXCIX). Cf. p. 347.

        177 Ibidem, p. 89 (nr. LXV). « Ibidem, p. 129 (nr. Cil).

        piedică, săgeţi şi arcuri şi săbii şi scuturi şi fier pentru arme."™ (subl. ns., D. C. G.).

        Printre alte mărfuri importate mai notăm inul şi cî-nepa, funiile (frânghiile) 180, cergile18i, şăpcile şi căl-ţiunii – ambele din postav182, cojoace183, şube184, zeghe1S5, săpun (erau 2 varietăţi „de câte 4 florini şi alte. mai proaste, de câte 3 florini") 186, care de transport (comandă specială) 187, trăsuri uşoare numite „leagăne" 1883 hamuri 1S9, cuie (de şindrilă şi de scânduri late) 19°, mese („.frumoase de lemn – scrie Basarab cel Tânăr – dar să mi le trimiteţi în grabă peste o săptă-mână, şi mesele să fie rotunde") 191, argintărie W2y candelabre 193, orologii şi ceasornice, medicamente, pergament, hârtie, ceară roşie, obiecte de cult etc.194. Grupa „diverse" are o pondere însemnată în totalul importurilor efectuate de pe piaţa braşoveană: în 1503, de exemplu, din 3 016 315 aspri, valoarea totală a mărfurilor trimise spre Ţara Românească (în principal) şi Moldova, articolele „nespecificate" nominal însumează 936 985 de aspri (deci circa 31%) iar în alţi ani ai secolului al XVI-lea – de exemplu în 1547 – acest procent urcă la aproape 97<>/0! "5

        179 Ibidem, p. 190 (nr. CLVI). întreaga corespondenţă este cu braşovenii.

        «o I. BOGDAN, op. cit., pp. 18, 20, 23, 28, 34. îşi Ibidem, pp. 19, 20, 23, 28.

        Ibidem, pp. 12, 16, 23, 28, 73, 76.

        Ibidem, pp. 34, 243.

        184 Ibidem, p. 248.

        Ibidem, pp. 23, 28.

        Ibidem, p. 244.

        187 Cerute anume de voievodul Radu cel Mare: I. BOGDAN, op. cit., pp. 220-221 (nr. CLXXXIII-IV).

        i«s Ibidem, p. 170 (nr. CXXXVII) şi p. 185 (nr. CLII).

        189 Ibidem, p. 23 (nr. XI), p. 28 (nr. XII), p. 165, (nr. CXXXIII).

        i»o Ibidem, p. 243 (nr. CCIV).

        "i Ibidem, p. 170 (nr. CXXXVII).

        192 Ibidem, p. 168 (nr. CXXXV).

        «3 Ibidem, pp. 339-340 (nr. CCXC).

        1U Vezi RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 148-150.

        i^5 RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 152-156. Pentru activităţile braşovene ceea ce interesa era mai ales valoarea mărfurilor exportate pentru a se şti ce taxe trebuiau percepute.

        Tranzitul Dar comerţul extern al Ţării Româneşti cuprindea şi o importantă activitate de tranzit, fie a produselor venite pe mare sau din Imperiul otoman spre Transilvania şi Ungaria, fie a celor de aici (inclusiv cele de provenienţă central-europeană) spre sudul Dunării. Voievozii au favorizat tranzitul, fiind aducător de venituri. O atare politică este atestată de înseşi amintitele privilegii eliberate între 1413 şi 1437, cum şi de alte mărturii. „Şi orice marfă vine din ţara turcească 196 în ţara noastră" – reaminteşte Laiotă Basarab „bunilor prieteni." pârgarilor din Braşov – „.noi nimic nu oprim şi nu împiedecăm ca să treacă la voi, ci toată intră în mâinile voastre." 19T. Din secolele XIV-XV nu ne-au rămas cifre; dar, la 1503, registrele vigesimale braşovene consemnează că din totalul de 8 365 034 de aspri, cât valorează comerţul global al oraşului, înregistrat oficial în acest an, 4 246 034 de aspri (50,7%) reprezintă mărfurile orientale tranzitate prin Ţara Românească şi Moldova spre oraşul transilvănean 198. Şi circuitul invers este atestat, deşi nu are importanţa primului, iar ştirile sunt sporadice. Tot în 1503 aflăm că s-au trimis la sud de Carpaţi 2 424 950 de bucăţi cuţite (din care 1 140 000 fabricate în Ştiria), re-prezentând aproape jumătate din valoarea exporturilor braşovene; o atare cantitate nu putea fi desfăcută în nici un caz pe piaţa munteană, ci o parte era îndreptată dincolo de Dunăre. Un astfel de tranzit se efectua şi în a doua jumătate a secolului al XV-lea; negustorul turc Balikci zade Hayreddin din Brusa trece în testamentul său, redactat la 6 septembrie 1480, între altele, 11400 de cuţite şi 4 700 de teci de cuţite, de provenienţă din Ţara Românească199. S-ar putea ca şi unele postavuri apusene să fi urmat acelaşicircuit, deşi lucrul nu este încă dovedit ^°.

        196 Este vorba fie de mărfuri „orientale", provenite chiar din teritoriile cucerite de Înalta Poartă, fie, mai ales, de cele din Orientul Mijlociu şi Depărtat, sosite la Dunăre via Istanbul Peninsula Balcanică.

        197 Pe la 1476: I. BOGDAN, op. cit., p. 129 (nr. Cil).

        198 RADU MANOLESCU, op. cit., p. 172 şi tabelul recapitulativ anexat la p. 308.

        199 Ibidem, pp. 160-161.

        200 Ibidem.

        mul COyfiertului exterior

        Care a fost mecanismul acestui comerţ exterior, cum se desfăşura el, de la strângerea mărfurilor destinate exportului şi până la achiziţionarea celor venite din alte ţări? Documentele nu ne arată întreaga sa funcţionare, dar ne lasă să vedem totuşi unele aspecte semnificative. Cele mai numeroase şi importante tranzacţii se efectuau în târ-guri unde se adunau cantităţile destinate exportului. Participanţii la negoţ din Ţara Românească au efectuat în 1503 – 452 de transporturi spre şi de la Braşov, vehiculând, la export, import şi tranzit, mărfuri în valoare globală de 4 272 547 de aspri. Registrele oraşului transilvănean au însemnat şi localităţile de provenienţă a participanţilor: 30 – din care 13 târguri şi 17 sate. Din cele 13 centre – Brăila, Bucureşti, Buzău, Câmpu-lung, Curtea de Argeş, Floci, Gherghiţa, Piteşti, Râm-nicul Vâlcea, Ruşii de Vede, Slatina, Târgovişte, Târg-şor – s-au efectuat, în direcţia amintită, 388 de transporturi (85,8%); pe când din 17 sate au pornit numai 40 – restul de 24 de transporturi neavând indicată localitatea 201. In fruntea centrelor promotoare ale comerţului extern se situau, în 1503, Târgşorul (cu 83 de transporturi), Câmpulung (cu 73), Târgoviştea (cu 67), Buzăul (cu 61) şi Gherghiţa (cu 27), care asigurau, ele 5 împreună, 66,5% din totalul transporturilor (301 din 452) efectuate în acel an202. Situaţia se menţine aceeaşi de-a lungul primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. De pildă, în 1542, când Brăila, Bucureşti, Buzău, Câmpulung, Curtea de Argeş, Floci, Gherghiţa, Piteşti, Râmni-cul Vâlcea, Târgovişte şi Târgşor au asigurat 1 182 de transporturi dintr-un total de 1 432 sau 82,5<>/0 203, procent sensibil egal cu acela din 1503, la un număr de transporturi de circa 3,16 ori mai mare. Cifrele, concludente, demonstrează că în 1503 (şi în deceniile următoare) oraşele Ţării Româneşti concentrau peste 80°/0 din exportul, importul şi tranzitul efectuat de neguţătorii munteni cu destinaţia Braşov. Şi deşi nu avem date asemănătoare, considerăm, pe temeiul unor fapte şi mărturii, că aceste târguri îndeplineau acelaşi rol şi de-a

        201 Toate datele la RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 260-261.

        202 Ibidem. Restul târgurilor enumerate au asigurat între 3 şi 15 transporturi.

        203 RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 265-267.

        lungul secolelor XIV-XV204. Observăm, în primul rând, că amintitele cifre marchează – în 1503 – nu un început, ci o etapă semnificativă a unei evoluţii anterioare şi care a continuat, în acelaşi sens, în decadele ce au urmat. Observăm, în al doilea rând, că târgurile se bucurau de sprijinul domniei – confirmat în scris pentru Câmpulung şi Târgovişte chiar de la începutul secolului al XV-lea. Reducerea de vamă acordată de Dan al II-lea târgoviştenilor 205 şi pentru mărfurile autohtone, şi pentru cele străine, favorizează, evident, pe târgoveţi, fiindcă le îngăduie să constituie şi partide de mărfuri pentru export, achiziţionate Ia un preţ mai scăzut decât alţi negustori. Observăm, în al treilea rând, că la 1413 Mircea cel Bătrân, acordând braşovenilor privilegiul de comerţ, precizează că ei vor plăti vamă „.prin târgurile din ţara domniei mele şi pe drumul Braşovului până la Brăila"206, formulare repetată în celelalte confirmări; de altfel, Brăila, Târgşorul şi Târgovişte sunt indicate anume pentru taxare în interiorul ţării. Dan al II-lea, după ce înnoieşte aceloraşi braşoveni hrisovul lui Mircea cel Bătrân, se adresează în 1431 „întregii ţări". Sunt indicate nominal Câmpulungul, Curtea de Argeş, Târgovişte, Târgşorul, Gherghiţa, Brăila, Buzău, Flocii – adică tocmai principalele oraşe care, şi la 1503207, asigurau 4/5 din tranzacţiile neguţătorilor munteni în circuitul spre şi dinspre Braşov. Dovadă evidentă despre rolul preponderent al târgurilor în comerţul extern în secolul al XV-lea şi – adăugăm noi – şi înainte de 1400.

        Înseamnă că satele nu participau la schimburile economice cu alte ţări? Le aflăm prezente dar, în mod firesc, cu o activitate modestă. La 1503, aceleaşi registre

        204 Desigur, a existat o evoluţie şi în acest sector în intervalul 1300-1500, pe măsura creşterii activităţii comerciale, a dezvoltării târgurilor, a consolidării puterii politice şi militare a Ţării Româneşti. O atare evoluţie a mers tocmai în direcţia ilustrată de cifrele din 1503.

        205 Vezi mai sus, pp. 147.

        206 I. BOGDAN, op. cit., p. 4 (nr. 1).

        207 Porunca lui Dan al II-lea nu menţionează Bucureştii, Piteştii, Râmnicul Vâlcea, Ruşii de Vede, Slatina, dar le înglobează în formularea „.tuturor celorlalte târguri". De remarcat că, la 1503, aceste 5 oraşe, omise de Dan al II-lea, asigurau numai 45 din cele 388 de transporturi, cât totalizează toate centrele urbane la un loc. RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 260-261.

        braşovene, înregistrează 17 sate cu 40 de transporturi, în frunte situându-se Stoeneştii cu 7 transporturizu8. E adevărat că, în anii următori, participarea sporeşte numeric, ponderea lor modificându-se însă foarte puţin; în 1529-1530 întâlnim 31 de sate, iar în 1542-5520*». Făceau unele sate tranzacţii similare şi în secolul al XV-lea? Răspunsul este afirmativ: pe de o parte cifrele din 1503 consemnează un moment dintr-o evoluţie de ansamblu; pe de altă parte, dispunem şi de unele sporadice mărturii directe: Bobul, negustor din Sărata se plânge voievodului Vlad Călugărul că a fost prădat prin părţile Braşovului, de un anume Capotă 'nu; Neagoe din Măgureni duce marfă spre vânzare în acelaşi oraş, cam în aceiaşi ani 211.

        Rolul Dar când neguţătorii sunt străini şi vin în Ţara Româ-bruşonească, care era mecanismul schimburilor? Imaginea cea venilor mai completă ne-o dau tot braşovenii, parţial genovezii şi liovenii. Politica economică a voievozilor munteni faţă de marele centru transilvănean este consemnată într-o sumă de tratate şi în corespondenţa oficială a epocii. Primul act, din 20 ianuarie 1368, trimite la înţelegeri anterioare („ab antiquo"), scrise sau orale212. Sunt statornicite regulile pentru tranzit şi cele privind vânzarea şi cumpărarea în Ţara Românească a mărfurilor aduse de braşoveni. Pentru tranzitare vor plăti 2 vămi (trice-sime, 3%) la ducere, una la Câmpulung sau în proximitate, iar la întoarcere a doua, la vadurile Dunării. In ambele cazuri, primeau un înscris („pecetea" vameşilor), cu care circulau apoi liberi. Tranzitul prin Brăila avea regim preferenţial, deoarece plătea numai o vamă la Câmpulung fie la ducere, fie la întoarcere. Pentru ceea ce vindeau şi cumpărau înlăuntrul Ţării Româneşti se prevedea o singură taxare, tot la Câmpulung sau în

        208 RADU MANOLESCU, op. cit., p. 261.

        20» Ibidem, pp. 265-267. Vezi şi analiza de la pp. 214-223 pentru secolul al XVI-lea.

        210 I. BOGDAN, op. cit., p. 207 (nr. CLXXII) şi (nr. CCXXXVII).

        2" Ibidem, p. 301 (nr. CCXLV). Cf. RADU MANOLESCU, op. cit., p. 215.

        212 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/l, pp. 1-2 (nr. II).

        Împrejurimi, dar probabil inferioară tricesimei „.sunt datori să ne plătească numai dreapta şi vechea (vamă)" 213.

        Actul din 1368 acorda, aşadar, facilităţi braşovenilor, atât pentru comerţul lor de tranzit, cât şi pentru cel desfăşurat direct în ţară, simplificând mult formalităţile de taxare. Dar, clauzele astfel formulate erau avantajoase şi statului muntean – veniturile sale sporeau proporţional cu volumul şi valoarea mărfurilor vehiculate de braşoveni sub diferite forme – şi oraşelor Câmpulung şi Brăila, unde staţionarea transilvănenilor însemna activitate, prilej de câştig pentru o sumă de târgoveţi – hangii, ospătari, fierari şi deopotrivă pentru neguţătorii locali care adunau „partidele" de produse destinate exportului 214. Mai mult, Brăila pare a fi direct favorizată, întrucât, prin plata unei singure tricesime, comercianţii erau îndemnaţi să se îndrepte aci – unde, de altfel, găseau şi mărfurile sosite peste mare215. In ultimii ani ai secolului al XlV-lea, germanul Hans Schiltberger vizitează oraşul dunărean, unde „.coccele şi galeele îşi descărcau mărfurile aduse de negustori din păgânătate". Termenul folosit de Schiltberger – niderlegung – arată că Brăila a avut, probabil, un drept de depozit al mărfurilor orientale 216.

        La 6 august 1413, Mircea cel Bătrân întăreşte braşovenilor reprezentaţi la Câmpulung prin Valentinus – judex Brassoviensis – şi Martinus şi Crusius – seniores de villa Rosarum (Râşnov) – „.aşezămintele ce le-au avut de la strămoşii domniei mele pentru vamă."217.

        213 HURMUZAKI, Documente, 1/2, pp. 144-145 (nr. CVIII).

        214 înţelegerea din 1368 menţiona că braşovenii nu vor mai plăti vamă la Slatina, dar aceasta nu înseamnă că veniturile statului muntean se reduceauobligatoriu.

        215 C. C. GIURESGU, Istoricul oraşului Brăila, Bucureşti, 1968, pp. 44-45. Vezi şi RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 26-27: M. HOLBAN, în Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină, în „Studii", XV, 1962, nr. 2. pp. 338-344, vede în acest regim preferenţial acordat Brăilei o concesie făcută de voievodul Vlaicu regelui Ungariei, care la 1358 formulase pretenţii teoretice asupra teritoriului muntean cuprins între vărsarea Ialomiţei şi cea a Şiretului în Dunăre.

        216 Reisebuch, ed. V. Langmantel, Tubingen, 1885, p. 52. Cf. DINU C. GIUiRESCU, Relaţiile economice. sec. XIV-XVI, pp. 175-176 şi ŞTEFAN METEŞ, op. cit., pp. 45-46.

        217 I. BOGDAN, op. cit., pp. 4-6 (nr. I).

        Aceeaşi referire deci la convenţii mai vechi, poate acte emise între 1368 şi 1413, pierdute între timp. Oricum însă, textul a slujit de model pentru privilegiile ulterioare emise până la 1437 şi care nu diferă decât în detaliu 218. Erau supuse la plata vămii toate articolele importate, exportate sau tranzitate de braşoveni, afară de unele produse 219.

        Privilegiul eliberat de Mircea cel Bătrân şi cele ulterioare precizează şi regimul datornicilor: pentru debitele neonorate să nu se oprească, în compensaţie, aşa cum se obişnuia în acea epocă, marfa altui negustor sas220. Iar textul din 1431 vine cu lămuriri şi cere aplicarea principiului reciprocităţii: „Şi cine are datornici sau din ţara domniei mele la Unguri, sau de la ţara ungurească în ţara domniei mele, să-şi ceară datoria după lege şi să i se plătească, iar opreală221 să nu fie; şi nici omul, nici marfa să nu se zălogească" 222. Sau aşa cum se exprimă Radul cel Mare: „Căci la noi e obiceiul: nu plăteşte bogatul, ci plăteşte datornicul"223.

        Uneori, braşovenii obţin anumite avantaje suplimentare „Pentru aceasta, poruncim oricărui om mai susspus – scrie Vlad Călugărul – ca în oricare târguri sau la Dunăre sau oriunde ar veni dintre oamenii Braşovului cu marfă, fie să vândă, fie să cumpere, să fie volnici şi să vândă şi să cumpere şi prin târguri şi la bălţi sau la Dunăre peşte sau fie orice marfă"'224 (subl. ns., D. C. G). Domnul cere, în schimb, libera vânzare pentru Ţara Românească de săgeţi, arcuri, săbii, scuturi şi fier pentru arme225, precum şi apărarea neguţătorilor mun-

        218 Vezi mai sus. Aceste privilegii sunt întărite şi prin ordine ale voievozilor către autorităţile muntene: ibidem, pp. 7, 14, 28, 98, 119 (nr. II, VI, VII, XII, LXXVI, XCI). Vezi şi DRH, B, I, p. 85 (nr. 40) p. 101 (nr. 50), p. 108 (nr. 54), p. 131 (nr. 69), p. 141 (nr. 78), p. 295 (nr. 182).

        219 I. BOGDAN, op. cit., pp. 4-5-6 (nr. I). Cf. pp. 22-24, 33, 73 (nr. XI, XVII, XLIX). Vezi mai sus, exportunie şi importurile.

        22" Ibidem, privilegiul din 1422, p. 17 (nr. VIII); la fel la pp. 6, 23.

        221 Confiscare.

        222 Ibidem, p. 34 (nr. XVII).

        223 Ibidem, p. 235 (nr. CXCV).

        224 DRH, B, 1, p. 295 (nr. 182). Cf. I. BOGDAN, op. cit., p. 184 (nr. CLI), p. 189 (nr. CLV), p. 190 (nr. CLVI).

        225 Ibidem, p. 190 (nr. CLVI).

        teni care vin în Transilvania (să nu li se confişte mărfurile) 226. Se vede că braşovenii nu au preţuit cum se cuvine avantajul obţinut, de vreme ce continuă aplicarea unor măsuri discriminatorii neguţătorilor munteni: „Sau n-am făcut pe voia voastră, cum n-a făcut nici un domn din Ţara Românească cum am făcut eu cu voi până acum? – li se adresează Vlad Călugărul. Că nu se pot hrăni săracii227 domniei mele din pricina voastră. Căci v-am slobozit drumurile peste tot prin Ţara Românească, ca să umble oamenii voştri şi să se hrănească şi să cumpere ce le place. Când au mai umblat oamenii voştri la Brăila şi la Floci şi peste tot locul la Dunăre, să-şi cumpere ei singuri peştele, cum umblă acum? Altă dată oamenii voştri cumpărau doar peştele şi tot ce le trebuia de la oamenii noştri şi n-au fost niciodată aşa volnici cum sunt acum; căci i-am slobozit domnia mea, ca să trăim (în pace) şi să fie o ţară ca şi cealaltă". De aceea Vlad Călugărul le reaminteşte că ar putea trece el însuşi la represalii, „Căci domnia mea văd că oamenii noştri n-au nici o dreptate de la voi, ci le luaţi cu de-a sila avutul, cum le-aţi luat şi acum acestor săraci oile din Săcuime. Nu ştiu ce voiţi voi. Şi eu v-aş putea face destul rău, căci oameni de-ai voştri se găsesc întotdeauna în mâna mea; dar ştiu că am pace cu domnul meu Craiul, şi cu părintele meu Batăr Işt-fan."228 (subl. ns.5 D. C. G.).

        Privilegiile acordate braşovenilor nu au stânjenit activitatea neguţătorilor din Ţara Românească? Voievozii munteni au sprijinit deliberat, prin autoritatea lor, negoţul propriilor lor supuşi? Sau o atare politică economică au adoptat-o – aşa cum s-a susţinut229 – abia în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, o dată cu o presupusă creştere a producţiei de marfă în ţările româneşti

        226 Ibidern, p. 195 (nr. CLIX).

        227 Neguţători, vezi mai 'sus, p. 147.

        228 I. BOGDAN, op. cit., pp. 194-195 (nr. CLIX). Craiul = regele Ungariei; Batăr Iştfan = voievodul Transilvaniei Ştefan Bâthory. Vezi şi C. C. GIURESCU, Istoria pescuitului, pp. 249-250.

        229 BARBU T. CÂMPINA, Dezvoltarea economiei feudale şi începuturile luptei pentru centralizarea statului în a doua jumătate a secolului al XV-lea în Moldova şi Ţara Românească, în.,Acad. Rom. Lucrările sesiunii generale din 2-12 iun. 1950", pp. 1603-1604, 1611-1613, 1620 passim.

        de la sud şi este de Carpaţi? 230 Să căutăm răspunsurile în documentele vremii: în unele aflăm formularea principială a poziţiei domnilor munteni, în altele aplicarea ei practică.

        Chiar la 1421, Radu Praznaglava, după ce reaminteşte bazele politice ale alianţei, trece la clauzele economice: „Şi să umble cu marfă oamenii domniei mele în ţara voastră şi să lăsaţi să vie orice marfă în ţara domniei mele: şi pâine şi fier sau orice, slobod să umble şi să trăim în pace şi în bună înţelegere, cu dreptate şi cu adevăr"231. Şi adaugă la sfârşit: „Şi să se judece săracii(neguţătorii) domniei mele înaintea domniei mele, iar săracii voştri înaintea voastră, şi să nu li se facă nedreptate". Cu alte cuvinte, alianţa se întemeiază pe libertatea reciprocă a negustorilor celor două părţi, de a-şi desfăşura activitatea, fiindu-le asigurată, în caz de litigii, jurisdicţia ţării căreia aparţin.

        Atitudine de circumstanţă? Nicidecum; e vorba de o poziţie constantă a voievozilor Ţării Româneşti care sprijină interesele economice ale supuşilor lor, poziţie consemnată încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, de mărturii scrise categorice. Să-1 ascultăm pe Dan al Il-lea, urmaşul şi rivalul lui Radu: „Şi să ştiţi că s-a învoit domnia mea cu braşovenii, ca să umble cu negoaţe oamenii domniei mele şi să ducă la Braşov cine ce voieşte: fie ceară, fie său, fie argint, fie aur, fie mărgăritar sau orice ar vrea cineva, să fie slobod să ducă la Braşov şi să vânză, cine ce voieşte şi să nu se teamă de nimic, fiindcă aşa a întocmit domnia mea". Şi deopotrivă: „Şi iarăşi, din Braşov să aducă în ţara domniei mele cine ce voieşte şi să facă negoţ cu postav, ori cu argint, ori cu florini, sau cu orice ar vrea cineva să aducă în ţara domniei mele şi să vânză, şi să fie cum a "fost în zilele moşului domniei mele Ioan Mircea Voievod. Tot aşa să fie şi acum slobode toate" 232. Formularea acestei reciprocităţi în exercitarea negoţului – inclusiv referirea la anii lui Mircea cel Bătrân – este cu atât mai semnificativă cu cât Dan al Il-lea se adresează, în primul rând, târgoveţilor pe care-i enumera după numele ora-

        230 Ibidem.

        231 I. BOGDAN, op. cit., p. 10 (nr. IV).

        232 Ibidem, p. 39 (nr. XVIII).

        II şelor respective, cei dintâi interesaţi în învoiala statornicită cu braşovenii.

        Urmaşii lui Dan al II-lea formulează periodic acelaşi principiu al reciprocităţii, de exemplu, Alexandru Al-dea233, Vlad Dracul234, Radu cel Frumos*35. Basarab Laiotă 236 sau Basarab cel Tânăr, care spunea: „Şi după aceasta dau de ştire. că oamenii voştri pot să vie cu marfă mare în ţara noastră să se hrănească slobod şi în bună voie ca şi până acum şi nimănui nu i se va întâmpla nimic, fie orice va fi. Şi apoi să ia şi milostivirea voastră pe sufletul şi pe credinţa voastră, ca neguţătorii din ţara domniei mele să poată veni la milostivirea voastră cu marjă mare şi să facă negoţ şi să se hrănească slobod şi în bună voie şi nimănui nimic să nu i se întâmple, de-ar fi chiar răsmeriţă" 237 (subl. ns., D. C. G.). Menţiunea „cu marfă mare" arată că avem de-a face cu angrosişti. Ţe-peluş merge chiar mai departe, hotărând ca braşovenii să-şi caute mărfurile în anume puncte de la hotarul Ţării Româneşti: „.de aci înainte aveţi să vă înţelegeţi cu negustorii noştri aşa: să veniţi să luaţi marfa de la neguţătorii noştri la hotar; astfel neguţătorii noştri vor plăti vamă turcilor şi nouă, iar voi veţi plăti ungurilor" 238. Drepturi egale pentru neguţătorii ambelor părţi sunt reafirmate de Vlad Călugărul, care însă ridică restricţiile edictate de predecesorul său 239 – ca şi de unii dregători cum ar fi jupanii Dragomir al lui Manea, Neagoe al lui Radul, Stănilă vornicul şi Bălea paharnicul – în timpul cârmuirii lui Basarab Laiotă 24° sau de marele vornic Cazan 241.

        233 I. BOGDAN, op. cit., p. 46 (nr. XXV).

        234 Ibidem, p. 76 (nr. LII).

        235 Ibidem, p. 109 (nr. LXXXIII). "« Ibidem, p. 129 (nr. Cil).

        237 Ibidem, pp. 136-137 (nr. CIX). Cf. pp. 137-138 (nr. CX), p. 146 (nr. CXVIII), p. 157 (nr. CXXVI).

        238 Ibidem, pp. 176-177 (nr. CXLV). Organizarea unor asemenea puncte pentru tranzacţii comerciale între negustorii celor două ţări a fost atribuită şi lui Vlad Ţepeş; vezi întreaga expunere a lui RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 54-57. Problema necesită ştiri suplimentare.

        239 I. BOGDAN, op. cit., p. 186 (nr. CLIII), p. 203 (nr. CLXVIII).

        240 I. BOGDAN, op. cit., p. 268 (nr. CCXXX).

        241 Al lui Basarab Ţepeluş, ibidem, p. 287 (nr. CCXXXII).

        Cazurile individuale, adică intervenţiile voievozilor Ţării Româneşti în favoarea neguţătorilor aflaţi în litigiu cu braşovenii sunt exemplificări practice ale principiilor formulate mai sus, manifestări concludente în politica voievozilor munteni, care sprijină interesele eco^ nomice ale propriilor lor supuşi. Dan al II-lea cere categoric pedepsirea pârcălabilor de la Bran care „prigonesc" pe neguţătorii munteni „şi le fac rău", subliniind: „Şi de nu-i veţi pedepsi, să ştiţi că nu voi lăsa pe oamenii domniei mele în pagubă, ci voi răzbuna eu pe oamenii mei" (subl. ns., D. C. G.). Iritarea reală a voievodului muntean şi hotărârea sa de a obţine satisfacţie reies şi din tonul sec al scrisorii, fără nici o formulă introductivă de politeţe la adresa pârgarilor din Braşov şi nici obişnuita urare de încheiere242. Vlad Dracul, folosind şi salutările de rigoare, scrie la fel şi încheie: „Acum văd însă că săracii mei nu pot să se hrănească slabozi din pricina pârcălabilor de la cetate, care-i pradă şi-i jupuesc fără lege. Spuneţi-mi: pentru ce fel de vină se prăpădesc săracii mei? Nu sunt şi eu în state să pot face dreptate săracilor mei?" 243

        Atare intervenţii se repetă: Vladis'lav voievod pentru cumpărături de oi şi porci244, Vlad Ţepeş pentru o anume cantitate de oţel245, Radu cel Frumos pentru datorii în valoare de 15 000 de florini246, Basarab cel Bâ-trân pentru o confiscare de 200 de bogasii247 şi pentru fierul şi armele cerute chiar de el însuşi 24B. Acelaşi sprijin pentru neguţătorii din Ţara Românească îl acordă şi voievozii Basarab cel Tânăr249, Vlad Călugărul250, Radu cel Mare251 care ameninţă pe braşoveni cu repre-

        242 I. BOGDAN, op. cit., p. 31 (nr. XVI). La fel şi în scrisoarea aceluiaşi domn, la p. 30 (nr. XV), unde începe direct: „.astfel vă porunceşte domnia mea".

        243 Ibidem, p. 79 (,nr. LIV). „Cetate" = Branul.

        244 Ibidem, p. 88 (nr. LXIV) şi p. 89 (nr. LXVI).

        245 I. BOGDAN, op. cit., p. 94 (nr. LXXII).

        246 Ibidem, p. 107 (nr. LXXXII).

        247 Ibidem, p. 122 (nr. XCV). 2« Ibidem, p. 125 (nr. XCIX).

        2« Ibidem, p. 170 (nr. CXXXVI), pp. 172-173 (nr. CXXXIX-CXL).

        2M Ibidem, p. 191 (nr. CLVII). p. 202 (nr. CLXVII), pp. 205-206 (nr. CLXX şi CLXXI), p. 209 (nr. CLXXV).

        251 Ibidem, p. 221 (nr. CLXXXV).

        sălii, cu închiderea drumurilor252. Aceeaşi politică este continuată de voievozii munteni din secolul al XVI-lea, de la Mihnea cel Rău şi până la Mircea Ciobanul253.

        Interesant de relevat că şi suveranii Ungariei – deşi adoptă periodic, din pricina împrejurărilor politice sau la intervenţia braşovenilor sau sibienilor, măsuri restrictive privind circulaţia anumitor mărfuri la sud de Car-paţi 254, recunosc necesitatea aplicării unui tratament egal neguţătorilor celor două ţări. La 26 aprilie 1438, regele Albert porunceşte castelanilor de la Bran să nu încarce cu vămi pe cei din părţile „transalpine", deoarece în acest caz şi transilvănenii vor fi supuşi în Ţara Românească unui regim asemănător, suferind pagube; motivarea însăşi arată reacţia efectivă a voievozilor de la sud de Carpaţi pentru a-şi apăra supuşii255. Încheind pacea cu Vladislav al II-lea, Iancu de Hunedoara dă asigurări, la 15 noiembrie 1455, asupra libertăţii exportului şi importului de mărfuri în Transilvania256. La 6 septembrie 1468, Ioan Pongracz, voievodul Ardealului, şi la 4 noiembrie 1491 regele Ungariei repetă braşovenilor şi brănenilor interdicţia majorării nedrepte a vămii, cu aceeaşi motivare ca în cazurile precedente257.

        Se poate aprecia ponderea neguţătorilor din Ţara Românească şi Transilvania în comerţul dintre cele două ţâri, în ce măsură participă ei la realizarea feluriteioi tranzacţii? Registrele vigesimale ale Braşovului din 1503 ne dau putinţa de a aprecia care au fost tendinţele acestor raporturi de-a lungul secolului al XV-lea. In anul amintit, neguţătorii munteni aduc pe piaţa Braşovului 17,6°/0 din produsele exportate de Ţara Românească,

        252 Ibidem, p. 227 (nr. CLXXXVIII). Of. p. 234 (nr. CXCV) şi p. 242 (nr. CCII).

        253 Vezi DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIV-XVI, p. 171 şi RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 54-65.

        254 Vezi RADU MANOLESCU, op. cit., pp. 47-53.

        255 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/l, pp. 25-26 (nr. XI). Cf. N. IORGA, Istoria comerţului, I, ed. a 2-a, p. 70.

        256 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/l, p. 41 (nr. LXXII).

        257 Ibidem, XV/l, p. 69 şi 132 (nr. CXXI şi GCXXXIX). Pentru legăturile comerciale ale Ţării Româneşti în secolele XIV-XV vezi şi N. IORGA) Istoria comerţului, şi Şt. Meteş, op. cit.

        În timp ce colegilor lor transilvăneni le revine 64,3%258. Obiectivul braşovenilor rămâne, aşadar, în secolul al XV-lea, de a se aproviziona direct cu peşte, vite, miere, ceară, vin, piei din Ţara Românească, deoarece în acest fel realizau câştiguri mai bune: privilegiile de liberă circulaţie obţinute de la unii voievozi confirmă o atare tendinţă. Dar concurenţii lor „transalpini" îşi fac treptat loc şi de-a lungul deceniilor secolului al XVI-lea, sfârşesc prin a aduce la Braşov mai multe mărfuri tradiţionale ale exportului Tării Româneşti259.

        Dar cu articolele de import – postavuri, fier, oţel şi multiplele bunurimeşteşugăreşti – care se aduceau din sau prin mijlocirea marelui centru transilvănean? Aici comercianţii munteni vehiculează, în 1503, 43,9%, iar braşovenii 48,4%, deci o situaţie aproape de egalitate. Şi la acest capitol, procentele evoluează în favoarea primilor, ajungând în 1542 – 67% şi 28.4% în 1547 – 77,8o/0 şi 10,50/0 iar în 1554 – 91,5<y0 şi 5,6% 260.

        Dar în negoţul de tranzit? E drept că braşovenii obţin, de timpuriu, să se aprovizioneze direct în târguri sau la schelele muntene cu produsele „.ce vin de peste mare"; dar de-a lungul secolului al XV-lea cei din Ţara Românească preiau iniţiativa şi dobândesc preponderenţa. Un episod semnificativ al acestei concurenţe ni-1 descrie Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) pe la 1478-1482: „.dar săracii (neguţători – N. A.) noştri iau marfa de la turci şi aceştia le pun soroc, iar ei la soroc nu pot plăti, fiindcă nu le plătiţi voi, ca să se plătească şi ei de turci. Astfel (aceştia) aduc cărţi de la împăratul şi neavând ei261 de unde să plătească, îi dăm legaţi turcilor. Aşa mi s-au sărăcit toţi neguţătorii, căci voi nici nu le plătiţi, nici nu-i lăsaţi să vânză altor neguţători din ţara ungurească. Şi iarăşi, marfa care nu vă place voi nu lăsaţi să şi-o trimită îndărăt, ca s-o dea de la cine au luat-o, ci le aprindeţi piperul şi vreţi să-i nimiciţi şi pe ei, cum aţi făcut cu Dragotă"262 (subl. ns., D. C. G.).

        258 Iar moldovenilor şi altora 18,1% = 100% – RADU MANOLESCU, Comerţul., tabelul anexă, p. 308.

        259 în 1543, neguţătorii munteni aduc 25,3o/0, în 1546-35,2%, în 1549-40,3«/o, iar în 1554-54,7% depăşind pe braşoveni: RADU MANOLESCU, op. cit.

        260 Ibidem, tabelul citat.

        261 Adică neguţători munteni.

        262 I. BOGDAN, op. cit., p. 176 (nr. CXLV).

        Alţi participanţi la comerţul extern al tării

        Evoluţia nu a putut fi împiedicată, cu toate măsurile de acest fel. In 1503, neguţătorii munteni vin la Braşov cu mărfuri orientale în valoare de 2 749 472 aspri – 64,8% din total – în timp ce braşovenii aduc la ei acasă aceleaşi produse în valoare numai de 1 296 879 aspri sau 30,5<y0 din totalul de 4 246 034 aspri, realizat în acest an, la categoria amintită263. O situaţie similară oferă şi piaţa Sibiului, unde, la 1500, soseau cu aceleaşi mărfuri „turceşti" neguţătorii din Curtea de Argeş, Râm-nicul Vâlcea, Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti şi din satul Mărceşti264.

        Dacă socotim anume per global, tot în 1503, negustorii munteni sunt prezenţi în comerţul braşovean – import, export şi tranzit – cu un procent (valoric) de 51,1%, care sporeşte la 59,2% – 66,3o/o între 1545-1550 şi la 82,1% în 1554 265: sunt etapele succesive ale unei evo-luiţii de durată, continuată de-a lungul secolului al XV-lea şi confirmată de politica domnilor români care au sprijinit cu regularitate interesele propriilor lor neguţători, în primul rând târgoveţii, în schimbul de mărfuri cu Transilvania 2<>6. Cifre care pentru ansamblul circulaţiei comerciale ilustrează rolul aparte al Braşovului, ca centru al negoţului dintre ţările române 267.

        Dar în comerţul exterior al Ţării Româneşti găsim şi pe alţii. Genoveziisunt prezenţi la Chilia, la 1359-1361, unde fac tranzacţii cu grâu, miere, vin, sare etc.268, la Caffa, unde aduc, cu bani mulţi, trei clopote din Moldova 269 şi, eventual, la Mangalia 27°. Mecanismul aces-

        263 RADU MANOLESCU, Comerţul., tabelul citat şi DINU C. GIURESCU, op. cit., pp. 189-192.

        264 RADU MANOLESCU, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul., pp. 207-240.

        265 Idem, Comerţul., tabelul anexă, p. 308.

        266 DINU C. GIURESCU, op. cit., pp. 191-192.

        267 RADU MANOLESCU, Unitatea economică a Ţărilor Ronăne în evul mediu (secolele XIV-XVI), în „Unitate şi continuitate în istoria poporului român", Bucureşti, 1968, pp. 135-152.

        268 Vezi mai sus, p. 158-162.

        269 Pe la 1410: N. IORGA, 'Studii istorice asupra Chiliei., p. 58.

        270 Judecind după un fragment de sticla eu scena Sf. Gheorghe, omorând balaurul: I. BARNEA, Descoperiri arheologice din epoca feudală la Mangalia, în M. C. A., VI, 1959, pp. 908-909. La 1392, italienii Iullianus de Fânărio şi Johannes Daniele sunt tor tranzacţii se urmăreşte în scrisorile de schimb înregistrate la Chilia exigibile la Constantinopol. Nichita şi Sava Azaman de Ghirissunda primesc, la 8 martie 1361, de la Iane Coschina din Chilia, o sumă de argint,ad pondus Chili", obligându-se a restitui la Pera 130 de hiperperi,ad sagium Peyre" (reprezentând împrumutul contractat plus beneficiul creditorului). Restituirea se efectua în termen de 12 până la 15 zile după sosirea corăbiei la Constantinopol271. Comercianţii din Chilia genovezi, greci, armeni – ca şi predecesorii lor din Vi-cina la 1280 – cumpărau cu banii lor sau cu aceia împrumutaţi feluriţilor bancheri produse ale ţărilor române 272, pentru a le revinde mai ales în capitala Bizanţului unde, obţinând preţuri superioare, îşi achitau datoriile (inclusiv dobânzile) şi realizau profitul scontat. De la Constantinopol, aceiaşi neguţători cumpărau ţesături fine (postavuri, mătăsuri), bumbac, in, podoabe etc., pe care le revindeau, fireşte, iarăşi cu un beneficiu la Dunărea de Jos, unde erau preţuite şi căutate. Furnizorii mărfurilor expediate spre Constantinopol erau feudalii români de la Dunărea de Jos. deoarece singuri ei puteau strânge – din dijme – cantităţi mai importante de grâne, miere, ceară, sare etc. şi tot ei cumpărau postăvurile aduse la Chilia. Fără acest comerţ întemeiat pe capacitatea de export şi de import a ţinuturilor româneşti, amploarea tranzacţiilor de la Chilia, la 1360-1361 ca şi la Vicina, cu aproximativ opt decenii mai înainte, nu se poate în nici un fel explica, genovezii, ca şi ceilalţi negociatori, fiind simpli intermediari vehiculând în ambele sensuri mărfurile produse de alţii, în vederea realizării unui câştig. Tratau ei direct cu fruntaşii români sau cu alţi neguţători locali? Credem că şi cu unii şi cu ceilalţi (prin analogie cu comerţul braşovenilor în Ţara Românească, deşi actele Chiliei nu cuprind vreo desluşire). Evident, şi neguţătorii de la Chilia plăteau vamă autorităţilor politice româneşti pentru ceea ce vindeau sau cumpărau. Numai aşa – din taxele achitate de toţi aceşti străini şi din comercializarea produselortradiţiosemnalaţi în Valahia, fără a se preciza însă rosturile lor; N. IORGA, Acte şi fragmente, III, p,p. 3-4 şi DINU C. GIU-RESCU, op. cit., pp. 192-193.

        S7i OCT. ILIESCU, Notes sur Vappart roumain., pp. 108-110.

        — Vezi mai sus, pp. 158-162.

        1S3 nale ale ţărilor române – s-au constituit rezervele impresionante de numerar de care dispun voievozii în secolul al XlV-lea: Basarab cel Mare oferă regelui Carol Robert, la 1330, pentru restabilirea păcii, 7 000 de mărci de argint – echivalentul a 1 157,9 kg de argint pur sau 74 kg de aur pur sau ceva peste 20 000 de ducaţi veneţieni273, în timp ce voievodul Moldovei, Petru Mu-şat, împrumută pe regele Poloniei, Vladislav Iagello, cu 3 000 de ruble argint, echivalent cu 493,4 kg de argint fin sau 47,49 kg de aur curat sau 13 377 de ducaţi veneţieni 274. Este probabil că schimburile comerciale ale Ţării Româneşti, prin intermediul genovezilor, au continuat şi de-a lungul deceniilor secolului al XV-lea; este sigur însă că ele scad continuu după 1400 şi încetează cu totul la 1475, când coastele Mării Negre intră aproape în întregime în stăpânirea otomană.

        Prezenţi în Ţara Românească – cel puţin în unele perioade – au fost şi Hovenii din marele centru Lvov (Liov în vechile noastre documente): la 1408, ei vin obişnuit la Brăila, de unde cumpără peşte pe care-1 transportă de-a lungul Moldovei până în Polonia275; tot în Muntenia achiziţionează şi ceară276. După 1401 Mircea cel Bătrân le acordă un privilegiu menit, în mod evident, să le favorizeze negoţul în Ţara Românească. Sunt slobozi să vină în ţară cu „.marfă cât de multă, chiar de ar fi nenumăratele nenumăratelor şi miile miilor" (îndemnul este exprimat la superlativ!). Vor plăti o singură vamă la Târgovişte – unde domnul îşi rezervă dreptul de a cumpăra din mărfurile aduse ce-i va fi de trebuinţă – după care sunt liberi să circule pretutindeni prin ţară scutiţi de orice alte taxe 277. Scutirea este efectivă şi generală – cu excepţia Târgoviştei – şi voievodul adaugă, pentru a preveni vreo interpretare contrarie: „.unde va fi vama vândută de domnia mea, vameşii

        273 OCT. ILIESCU, Despre natura juridică şi importanţa despăgubirilor oferite de Basarab voievod regelui Carol Robert (1330), în SMIM. V, 1962, pp. 139-141.

        274 OCT. ILIESCU, Note sur l'apport ronmain., pp. 112-113.

        275 MIHAI COSTACHESCU, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, pp. 632 şi 635-636.

        276 Ibidem.

        277 HAŞDEU, Arhiva, I, pp. 3-4; P. P. PANAITESCU, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, pp. 101-102.

        domniei mele să se socotească cu domnia mea". Prin intervenţia factorului politic se instituie atare clauze favorabile (în comparaţie, de exemplu, cu braşovenii), tocmai pentru a stimula fluxul de mărfuri pe un nou important circuit (transcontinental), spre şi dinspre Polonia. In 1409 privilegiul este confirmat cu câteva precizări: vama este obişnuita „tricesima"; dintre mărfurile aduse de lioveni, „postăvurile" sunt trecute aparte, iar la exporturile din ŢaraRomânească intervine o interdicţie: argintul278. Oricum, regimul acordat „mercatonbus ci-vitatis Leonburgensis" (actul este scris în latină), ră-mâne preferenţial faţă de alţi neguţători străini. Cât timp durează exact nu ştim: în 1439 constatăm revenirea la normal: ei plătesc prima vamă la Râmnicul Sărat – doi florini ungureşti de căruţă încărcată, apoi dau şi celelalte vămi: „.precum plătesc şi oamenii mei" precizează voievodul Vlad Dracul; tariful spre „ţara turcească" este liber, fireşte tot cu plata cuvenitelor taxe279. Ameninţau tarifele preferenţiale din 1401-1409 să fie revendicate şi de alţi parteneri comerciali ai Ţării Româneşti şi, ca atare, a fost necesar să se renunţe la ele? Posibil. Dar nici conjunctura politică280 nu mai făcea utile probabil asemenea concesii.

        La comerţul exterior al Ţării Româneşti au participat, în secolul al XlV-lea şi îndeosebi al XV-lea, şi ragu-zanii. Dar până către mijlocul veacului al XVI-lea, volumul lor de afaceri rămâne relativ restrânsz81. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea beneficiind de autoritatea înaltei Porţi, instalaţi solid în centrele mari sud-dunărene, ei îşi extind sfera intereselor şi în Ţările Române, ca şi neguţătorii levantini din Imperiul otoman 282.

        Despre greci, ca mijlocitori ai schimburilor comerciale, avem ştiri disparate. Pe unii i-am întâlnit la Chilia, pe

        278 P. P. PANAITESCU, op. cit., pp. 103 şi 353. 2?a Haşdeu Arhiva, 1/1, pp. 84-85?i P. P. PANAITESCU, op. cit., p. 104.

        280 O constantă a politicii externe a lui Mircea cel Bătrân a fost alianţa cu Polonia.

        281 Vezi mai sus, p. 44-45.

        212 Vezi detalii şi bibi. în DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIV-XVI, pp. 194-196.

        alţii la Bucureşti 283. Până îndată după 1500, prezenţa lor continuă a fi sporadică în legăturile comerciale ale Ţării Româneşti. Ea se va accentua sensibil după victoriile otomane în Ungaria şi transformarea Transilvaniei într-un principat vasal Porţii, după campania din Moldova (în 1538) şi după organizarea Paşalâcului de la Buda. Contemporanii au înţeles şi exprimat limpede schimbările în curs de desfăşurare: „Iar pentru greci – scrie voievodul Radu Paisie braşovenilor – domnia voastră i-aţi învăţat astfel şi opriţi-i precum ştiţi, căci domnia mea nu vreau să-i opresc, fiindcă ţara noastră este a domnului nostru, cinstitului împărat, precum şi ei sunt; şi s-au învăţat a se hrăni astfel şi eu nu pot să-i opresc; iar domnia voastră măcar dacă şi puteţi,- apoi opriţi-i". Nevolnicul Radu Paisie, care, de altfel, pierduse şi ultimul mare port dunărean al ţării, Brăila, ocupat de otomani, declara deschis vecinilor săi că nu poate opri infiltraţia grecilor neguţători aflaţi sub protecţia sultanului; braşovenii nu aveau decât să încerce singuri îndepărtarea concurenţilor, deşi domnul român adăuga sceptic „.măcar dacă şi puteţi" 284.

        Câteodată mai sosea şi un otoman la Bucureşti „.cu marfă bună şi multă"285. Eveniment puţin obişnuit pe la 1474-1476, explicabil prin legăturile personale dintre musulman şi voievodul Laiotă. Obişnuit însă, „marfa turcească" se prelua la vadurile dunărene de neguţătorii Ţării Româneşti – aşacum ne desluşeşte o scrisoare din aceeaşi vreme a lui Basarab Ţepeluş 'Mi>.

        Prezenţa militară otomană la Giurgiu şi Turnu, relaţiile speciale dintre Ţara Românească şi înalta Poartă nu s-au repercutat şi asupra schimburilor economice? In genere nu, în secolul Ăl XV-lea şi în prima jumătate a celui următor. Dovada ne-o aduc des invocatele registre vigesimale braşovene, care consemnează că, în 1503,

        283 N. IORGA, Studii istorice asupra Chiliei, p. 35; D. RUSSO. Elenizmul în România, pp. 520-521; HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/I, p. 15 (nr. XIX), p. 73 (rar. CXXVII): Cf. N. IORGA, Istoria comerţului, I, pp. 130-131; I. BOGDAN, op. cit., pp. 68-69 (nr. XLV-XLVI).

        284 GR. TOCILESCU, 534 documente., p. 341 (nr. 343).

        285 I. BOGDAN, op. cit., p. 124 (nr. XC VIII). 283 Ibidem, p. 176 (nr. CXLV).

        mărfurile orientale au fost aduse în marele oraş, în proporţie de 64,8% de neguţătorii munteni, 30,5% de braşovenii înşişi şi 4,70% de moldoveni. La 1530, participările devin 45,9% munteni, 36,3% transilvăneni, 2% moldoveni şi 14,4»/0 neguţători orientali287. Concluzia este că până către mijlocul secolului al XVI-lea vadurile comerciale ale Dunării au rămas – cu toată prezenţa garnizoanelor otomane de la Turnu şi până la Chilia – sub controlul negustorilor Ţării Româneşti care au împiedicat pătrunderea în târgurile nord-dunărene a concurenţilor lor din Imperiul otoman 288. Temerile şi îndoielile lui Radu Paisie nu erau totuşi nefundate – dar ele ainunţau mai ales o stare de lucruri de mai târziu (după 1550), când ţările române sunt obligate să participe tot mai intens la piaţa comună din Imperiul otoman.

        Mai rămân trei aspecte legate organic de buna desfăşurare a schimbului de mărfuri: drumurile şi mijloacele de transport; organizarea aparatului de stat pentru a sprijini şi controla negoţul; circulaţia monetară.

        Drumurile Drumurile sunt realităţi bine incorporate în viaţa socie-de uscat, taţii româneşti a secolelor XIV-XV. Suntem foarte de-vechimea parte de căile pietruite romane, de „pavimentum"r-ul an-lov tichităţii, care a impresionat într-atât pe înaintaşii dacoromâni, încât a dat în limba română „pământ" 289. Mergeau pe drumuri de pământ devenite şleauri pe timp de ploaie, greu de străbătut când sunt acoperite cu zăpadă, cu trecerile prin vadurile râurilor şi numai din când în când pe câte un pod. Dar aşa se circula cam pretutindeni în Europa. Ţara este străbătută de-a lungul şi de-a latul. Voievozii stau în capitală – Argeş, Târgovişte sau Bucureşti; dar îi aflăm cu a lor curte şi în alte localităţi, în noiembrie 1480, Basarab cel Tânăr este la Bucureşti, în iunie 1481 la Târgovişte, în august la Piteşti, în martie 1482 la Gherghiţa, în iulie din nou la Târgo-

        257 Iar în 1544 98,9«/o din mărfurile orientale sosite la Braşov erau aduse prin intermediul neguţătorilor din Ţara Românească: RADU MANOLESCU, Comerţul., pp. 172-173.

        288 DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIVXVI, pp. 191-192.

        289 C. C. GIURESCU, Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1946, p. 193. —'.;vâşte 29°. La fel circulă Vlad Călugărul291 sau Radu cel Mare 292. O dată cu voievodul se mişcă marii dregători, cancelaria, oşteni, slujitori: „Şi aceasta – citim într-un hrisov al lui Mireea cel Bătrân – a fost în anul 6915 (1406) indicţion 15, mergând domnia mea către Severin să mă întâlnese cu craiul293, astfel am ajuns la mănăstire, în luna noiembrie 23 zile, cu toţi egumenii mănăstireşti şi cu toţi boierii domniei mele" 294.

        Drumurile sunt cunoscute de fieştecare. Cel mai adesea se amintesc „global", nefiind nevoie de alte precizări. „Să umblaţi – porunceşte Dan al II-lea târgovişteni-lor – şi pe la Severin şi prin toate târgurile şi la Brăila şi prin toată ţara domniei mele"295. La fel şi căruţele Coziei: „.să umble slobode. nicăieri să nu dea vamă, la toate târgurile şi la toate vadurile, de la Severin până la Brăila, nici pe drumurile munţilor.": de la vadurile Dunării la oraşe şi de aci la munte, iată întreaga reţea de căi de comunicaţie cuprinsă într-o singură formulare 296.

        La nevoie, actele dau precizări: „V-a slobozit Dumnezeu pretutindeni drumurile şi pe la Rucăr şi pe Prahova şi pe Teleajen şi pe Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe unde vă place şi hrăniţi-vă"2tf7. Divinitatea invocată, fuseseră de fapt armatele trimise de Matei Corvin şi de Ştefan cel Mare să ajute pe Vlad Ţepeş, în noiembrie 1476, să ia domnia; o dată instalat, domnul se grăbeşte să vestească şi pe braşoveni că pot veni iarăşi cu mărfurile lor 298.

        Alături de căile mai mari, purtând numele unor văi (Topologul) sau al unui târg (Slatina) 299, se răsfiră numeroasele poteci ce leagă un loc de altul în hotarele ce-

        280 DRH B, I, pp. 285, 287, 288, 292-294 (nr. 175, 177, 178, 179, 181).

        281 DRH, B, I, pp. 328, 329, 331, 332 (nr. 203, 205, 206, 207).

        2»2 DRH, B, I, pp. 459, 463, 465 (nr. 281, 284, 285). 293 Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. 234 DRH, B, I, p. 71 (nr. 32).

        295 DRH, B, I, p. 109 (nr. 55).

        296 DRH, B, I, p. 187 (nr. 106).

        297 I. BOGDAN, op. cit., p. 98 (nr. LXXVI), alt exemplu: Ibidem, p. 251 (nr. CCX), pe la 1433.

        298 I. BOGDAN, op. cit., p. 98.

        299 DRH, B, I, p. 148 (nr. 84).

        lor peste trei mii de sate ale ţării Româneşti. Poteci care în unele zone – vezi satele Bahna şi Vârful Vladului şi Cleceveţ în apropierea Turnului Severin – reprezentau* şi o obligaţie în muncă pentru locuitorii aşezărilor, „datori" să deschidă sau să întreţină – pentru autoritatea de stat asemenea căi 30°. Hotarul satului Călugăreni – spune o însemnare de pe un act de la Vlad Ţepeş – trece „.de la metoh pe calea Giurgiului, până în calea Prundului şi din calea Prundului până în calea Mujdreanului şi din calea Mujdreanului până jos în vale."301. Iar hotarul unei poieni numită Nevoia ajunge şi „.până la drumul Topanei care merge la Piteşti." 302 etc.

        Drumuri nu întotdeauna sigure. Zanvel târgovişteanul este ucis în Ţara Bârsei şi prădat303. „Ţâţul Duvalmă din Râjnov şi Secară şi alţi robi împreună cu ei. au venit în muntele mare (Bucegi – N. A.) şi s-au făcut tâlhari şi auomorât oameni şi multă marfă au furat. Şi au dat de nişte femei sărace cu carul şi le-au luat tot ce au avut şi le-au desbrăcat şi le-au lăsat numai cu pielea. Astfel au dat acolo peste ei nişte oameni buni ai noştri şi i-au lovit, ca să scoată pe acele femei, atunci ei au săgetat pe un om bun al nostru, pe ginerele lui Voină din Buzău, care acum e mort. Apoi au mai omorât doi turci şi acum ni se cere să plătim pentru ei năpaste 50 000" relatează Vlad Călugărul304. Nicula şi Maglavit cumpără la Breţcu de la nişte moldoveni, 450 de berbeci, iar când sosesc la Drajna, pe drumul Tdleajenului, „.i-au ajuns 22 de oameni şi i-au tăiat şi le-au luat dobitoacele" 305.

        Drumuri uneori ascunse, pe unde treceau lucrurile furate sau de contrabandă 306.

        308 DRH, B, I, p. 459 (nr. 281), doc. din 9 ian. 1498. 3»l DRH, B, I, p. 206 (nr. 121), doc. din 27 sept. 1461.

        302 DRH, B, I, p. 478 (nr. 293), doc. din 13 iul. 1499.

        303 I. BOGDAN, op. cit., p. 81 (nr. LVI) în timpul lui Vlad Dracul.

        3M Ibidem, p. 192 (nr. CLVIII). Cf. p. 147 (nr. CXIX) şi p. 296 (nr. CCXL).

        3(15 Scrisoarea lui Vlad Căiugăruii către braşoveni, ibidem, pp. 206-207 (nr. CLXXI).

        3°« Ibidem, pp. 83, 237 (nr. LVIII, CXCVII); RADU MA-NOLESCU, Comerţul., pp. 94-95.

        Drumuri totuşi controlate: voievozii ameninţă, nu o dată, cu închiderea lor, ca represalii la discriminările braşovenilor: „.să nu vă pară rău dacă voi închide toate drumurile pe unde umblaţi, drumul Dâmboviţei şi drumul Prahovei şi drumul Teleajenului, ca să nu mai umble oamenii" – avertizează Radu cel Mare307.

        Căile cuprindeau ţara în toate punctele ei importante, din păsuirile şi plaiurile munţilor, la vadurile Dunării, de la Severin până la Brăila, străbătând toate târgurile şi făcând fireşte legătura cu drumurile din Transilvania, Moldova sau Bulgaria (Imperiul otoman). Cele de deal şi munte purtau obişnuit numele râurilor a căror cale o urmau308; cele de la şes, numele vadului dunărean unde ajungeau („calea Giurgiului"309. drumul Şiştovu-lui"3i<>, al Ţibrului311, al Nicopolei312).

        Căile de comunicaţie ale Ţării Româneşti în secolele XIV-XV asigurau legăturile dintre principalele trecători ale Carpaţilor spre Transivania – pe Jiu, Olt, Dâmboviţa, Prahova, Teleajen, Buzău – cu vadurile Dunării – la Calafat, Ţibru. Turnu, Zimnicea, Giurgiu, Drâstor, oraşul de F'loci, Brăila; uneau între ele toate târgurile ţarii din zonele de munte şi dealuri cu acelea de la câmpie şi cu porturile-schele dunărene. Orientarea lor generală era NV-SE – aşa cum curg şi râurile de la munte spre Dunăre, dar două străbăteau de la vest la est, unul pe sub munte – Severin, Baia de Aramă, Râmnicul Vâl-cea, Curtea de Argeş, Câmpulung-Bran, al doilea peste dealuri şi şes – Severin, Craiova, Slatina, Piteşti, Bucureşti şi de aici cu bifurcaţiile spre Buzău-Brăila, spre Urziceni – oraşul de Floci, spre vadul de la Drâstor. Iar denumirile lor în zona de şes, drumul Diului (Vidin), Ţibrului, Nicopolei, Şiştovului şi Drâstorului,după oraşele

        30T I. BOGDAN, op. cit., p. 227 (nr. CLXXXVIII); Cf. DRH, B, I, pp. 285-286 (nr. 176).

        308 Cf. DRH, B, I, pp. 285-286 (nr. 176). Vezi şi citatul de la nota precedentă.

        3<>9 DRH, B, I, p. 206 (nr. 121) act din 27 sept. 1461.

        310 Pe aici intră pelerinii germani Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstadt, la 1385; DIR, XVI, B, I, p. 81 (nr. 79), doc. din 23 iul. 1512-1513.

        311 DIR, XVI, B, 4, p. 379 (nr. 382), doc. din 30 apr. 1579; şi DRH, B, I, p. 268 (nr. 162) cu menţiunea vămii de la „Timbru".

        312 DIR, XVI, B, I, p. 80 (nr. 79).

        situate pe,malul drept al Dunării, aduc o dovadă directă a circuitului continuu de mărfuri şi oameni spre şi dinspre Peninsula Balcanică, circuit care a determinat şi fixarea acestor nume în toponimia medievală românească 313.

        CU de vechi sunt aceste căi? Către mijlocul secolului al XlV-lea, ele erau obişnuit umblate; pe ele îşi duceau braşovenii mărfurile până la Dunăre şi de aici înapoi în Transilvania; hrisovul voievodului Vlaicu, care la 1368 le întăreşte libera circulaţie, nu mai numeşte tiecare drum în parte, deoarece ele constituiau o realitate de la sine înţeleasă, care nu avea nevoie de menţiune anume. Numai oând stabileşte un tarif aparte pentru una dintre direcţii – cazul Brăilei în acelaşi hrisov din 1368 – cancelaria face cuvenita precizare spre a marca deosebirea faţă de regimul de taxare obişnuit aplicat celorlalte circuite rutiere 314.

        Au fost ele folosite şi înainte de 1300? Amintim că monedele şi mărfurile bizantine s-au răspândit în teritoriile româneşti de-a lungul întregii perioade a feudalismului timpuriu, ceea ce postulează căi de legătură, unele limitate la zone mai restrânse – cum ar fi cele apropiate de centrele urbane de pe malul drept al Dunării, altele importante – cum ar fi pe la Severin, pe văile Jiului, Oltului, Dâmboviţei sau Buzăului, răspunzând în Transilvania 315. Pentru primele decenii ale secolului al XlII-lea ne vine şi o mărturie scrisă. La 1247, regele Ungariei autoriza pe cavalerii ioaniţi să scoată sare din ocnele transilvănene şi să o ducă în Oltenia, în Banatul de Severin, ca şi în părţile „.dinspre Bulgaria, Grecia, Cu-mania.", beneficiile împărţindu-se pe jumătate 316. Sarea circula, aşadar, şi spre sudul Dunării (Bulgaria), cât şi spre Muntenia (numită atunci şi „Cumania"). Dar diploma din 1247 se referă la o situaţie reală, existentă, nu la una de viitor; regele Ungariei urmărea să asigure călugărilor ioaniţi venituri efective, nicidecum să-i oblige

        313 DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIVXVI, pp. 178-179.

        311 Privilegiul în HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, 1/2. pp. 144-145 (nr. CVIII).

        315 DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. X-XIII, pp. 375-378.

        316 DRH, B, I, p. 8 (nr 1).

        să înceapă un negoţ ipotetic, în direcţii nestrăbătute până atunci. Când s-a constituit statul feudal unitar al Ţării Româneşti, sub cârmuirea lui Basarab I, principalele căi de comunicaţie străbăteau teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre, umblate de generaţii şi supravegheate de cnezii şi voievozii locali; aceste căi au intrat sub autoritatea marelui voievod de la Curtea de Argeş, care a garantat, prin puterea sa politică şi militară, circulaţia de-a lungul lor, încasând totodată veniturile vămilor.

        Căile Dar comunicaţiile fluviale şi maritime? Pe Dunăre fluviale românii erau la ei acasă. Walerand de Wavrin la 1445 no-şi tează: „Şi a făgăduit acel domn al românilor că, pentru maritime a călăuzi galerele pe râu, el le va da 40 sau 50 de vase numite monoxile, care sunt făurite dintr-o singură bucată ca o troacă pentru porci, lungi şi înguste şi cu mulţi luptători înăuntru, în unele mai mulţi, în altele mai puţini" 317. Aceleaşi monoxile pe Dunăre de care aminteşte scriitorul Arrian, când povesteşte expediţia lui Alexandru cel Mare la nord de fluviu (335 î.e.n.) 318.

        Sultanul Mahomed al II-lea, prin firman special, autoriza la 9 iunie 1456 comerţul moldovenilor „.cu corăbiile lor" la Istanbul şi mai departe pe uscat, la Brussa şi Adrianopol319. Tot corăbii ale românilor moldoveni sunt semnalate în 1462 şi în Creta 32°; atâta vreme cât Marea Neagră era încă o mare liberă, Moldova a utilizat şi propriile ei nave în transportul mărfurilor şi al călătorilor. N-avem informaţii similare pentru Ţara Românească. In schimb putem urmări politica voievozilor munteni de a stăpâni porturile, unde se descărcau direct mărfurile ce veneau „de peste mare". Arabul Abul-feda (Abul Fida), autorul unei geografii universale terminată pe la 1321, notează că Isaccea („Isakgi") este un oraş în Ţara Valahilor (Alualak) şi în dependenţă

        317 Călători străini, I, p. 86. Cf pp. 89, 92, 93.

        318 ARRIAN, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, ed. Radu Alexandrescu şi Alex. Suceveanu, Bucureşi, 1966, pp. 55-56.

        319 MIHAI GUBOGLU, Paleografia şi diplomatica turco-osmană, Bucureşti, 1958, p. 132. Cf. „Rev. ist.", X, 1924, nr. 1-3, p. 105.

        320 ŞT. METEŞ, Relaţiile., p. 13; BARBU T. CÂMPINA, Despre rolul genovezilor la gurile Dunării în secolele XIII-XV, în „Studii", 6, 1953, nr. 1, pp. 211-213.

        MONEDA BIZANTINĂ DE BRONZ ŞI AUR A AVUT O CIRCULAŢIE EFECTIVĂ ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI ÎNTR-O PRIMĂ ETAPĂ PlNĂ ÎN SECOLUL VII INCLUSIV, ŞI DIN NOU'ÂNTRE SECOLELE IX/X şi XIV. CELE DE AUR NUMITE HYPERPERI (PERPERI) AU FOST UTILIZATE ÎNDEOSEBI ÎN SECOLELE XIII-XIV. ÎN IMAGINE, UN HYPERPER EMIS DE IOAN AL III-LEA DUCAS VATATZES, ÎMPĂRAT DE NICEEA (1222-1254): a) AVERS b) REVERS (ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA. CABINETUL

        NUMISMATIC).

        DUCAT DE ARGINT DE LA VLADISLAV AL II-LEA (1447-1456). PE AVERS UN SCUT ŞI PE REVERS ACVILA ŢĂRII ROMÂNEŞTI PE UN COIF. (ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA. CABINETUL NUMISMATIC).

        În secolul al xv-lea începe să circule In ţările române şi asprul, monedă de argint a imperiului otoman. în imagine, asprul de la sultanul baiazid al ii-lea (a – avers şi b – revers). (academia republicii socialiste românia. cabinetul numismatic).

        de Constantinopol321: reţinem stăpânirea românească şi legătura cu capitala Bizanţului. în 1324-1328, poate în urma unor lupte cu tătarii, Basarab I îşi întinde câr-muirea până spre Chilia, de-a lungul Dunării maritime 322. In 1337-1338 emirul de Efes, Umur beg, pătrunde în Marea Neagră cu 300 de vase, ajunge la Chilia „la graniţa Valahiei" şi începe să prade. „Creştinii" (identificaţi de cercetători cu românii) dându-şi ştire prin focuri, adunară „multe trupe" dar, după aprigă luptă, au fost în-frânţi şi ucişi 323. In 1403, hotarul Ţării Româneşti înaintează mai spre est, cuprinzând şi Chilia, aflată până atunci sub dominaţia genovezilor324. Un an mai târziu, Mircea cel Bătrân domneşte şi în Dobrogea, ajungând cu hotarul Ţării Româneşti până la Marea Neagră şi reunind sub a sa stăpânire şi pe românii locuitori în aceste părţi; este, totodată, încununarea politicii voievozilor munteni de a stăpâni ieşirile maritime, politică motivată, credem, şi de legăturile continue, de traficul pe aceste căi. Această situaţie favorabilă a fost de scurtă durată: moldovenii ocupă Chilia, poate chiar în 1411, iar turcii, în 1417 Dobrogea. Dar competiţia pentru stăpânirea importantului port de la Dunăre continuă. Walerand de Wavrin precizează, la 1445, că Lycostomo aparţine „.au seigneur de la Vallaquie", fiind situat,en la Vallaquie" şi că la Chilia seniorii burgunzi „.au găsit pe români" 325. Garnizoana munteană rămâne aici şi după ce, în 1448, cetatea intră sub controlul lui Iancu de Hunedoara şi a Ungariei326 până când, în 1465, moldovenii izbutesc s-o ocupe. Frecvenţa acestor lupte arată şi importanţa acordată Chiliei pentru controlul militar, cât şi cel al traficului de mărfuri, la Dunărea de Jos.

        321 Georgraphie d'Aboulfeda, p. 31.

        322 C. C. GIURESCU, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, p. 684; Istoria României, II, p. 151.

        383 V. LAURENT, La domination byzaniine., pp. 197-198. M. ALEXANDRESCU DERSCA, Vexpedition d'Umur beg d'Ay-din aux bouches du Danube, în St. A. O., II, 1960, pp. 3-23.

        324 P. P. PANAITESCU, Legăturile moldo-polone în sec. XV Şi problema Chiliei, în RSL, III, 1958, pp. 100-101.

        325 Cronica lui Wavrin, ed. N. Iorga, pp. 100-101 şi Călători străini, I, p. 82.

        326 P. P. PANAITESCU, Legăturile molda-polone., pp. 105- 107.

        Cum însă zona Deltei era totuşi un teritoriu mai greu de apărat, voievozii Ţării Româneşti au căutat să dispună de o poartă mai sigură, tot în porţiunea maritimă a Dunării, dar situată mai spre vest, pentru a primi corăbiile din Marea Neagră. Aşa s-a ridicat Brăila, a cărei primă menţiune o aflăm, probabil, în descrierea geografică spaniolă Libro del Conoscimiento, pe la 1350, subforma „Drinago" (corectată de cercetători în „Bril-lago") 327. La 1368, voievodul Vlaicu acordă portului un regim vamal preferenţial 328, tocmai pentru a atrage aici un număr mai mare de neguţători. Către finele secolului al XlV-lea, portul avea un drept de depozit al mărfurilor329; aici sosesc produsele orientale trecute în aproape toate privilegiile comerciale muntene din prima jumătate a secolului al XV-lea. „In acest port al Brăilei

        — scrie Walerand de Wavrin la 1445 – se află o mică navă care adusese mărfuri de la Constantinopol şi care se înapoia acolo. Pe această navă s-a urcat domnul Pietre Vast, pentru a se duce la Constantinopol, la împărat" 330. întreaga relatare a cruciatului francez confirmă circulaţia maritimă obişnuită pe ruta ConstantinopolMesembria-Mangalia (unde portul funcţiona la acea dată)

        — Delta Dunării-Chilia-Brăila331, ultimele două fiind considerate ca importante centre la Dunărea de Jos – de autorul unei continuări la cronica lui Andrei de Ratisbona 332. în 1462, o flotă otomană cu 25 de trireme şi 150 de vase obişnuite venind prin deltă, arde acest „.oraş al dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării"333: cronicarul Laonic Chalcocondil, contemporan al evenimentelor relatate, situează Brăila pe primul loc în negoţul Ţării Româneşti, pe ruta Mării Negre. Repede refăcută, ea cunoaşte o nouă pustiire, la 1470, a oştenilor lui Ştefan cel Mare, act nu numai politic, dar poate şi economic pentru a înlătura concu-

        327 J. BROMBERG, Toponymical and Historical MisceUanies on Medieval Dobroudja., în Byzantion, XII, 1937, p. 469.

        328 Vezi mai sus, pp. 173-174.

        3ZS Vezi mai sus, p. 174, interpretarea dată mărturiei lui Schilt-berger.

        330 Călători străini, I, p. 85.

        331 Ibidem, pp. 81-122.

        332 La 1461 N. IORGA, Acte şi fragmente, III, p. 38.

        333 LAONIC CHALCOGONDIL, Expuneri istorice, p. 285.

        renta acestui centru în traficul maritima34. In sfârşit, oraşul întărit „Brilagum sive Braylorum" este indicat, într-un raport străin, ca loc de îmbarcare într-o eventuală campanie militară împotriva otomanilor 335. In concluzie, de pe la mijlocul secolului XIV şi până la 1543, când Brăila a fost ocupată de o garnizoană turcească şi transformată în raia, Ţara Românească a avut în permanenţă un port propriu pentru traficul maritim 336.

        Mijloacele Pentru încărcăturile mari era carul, luat ca unitate de de taxare vamală în toate privilegiile acordate braşovenilor transport între 1413-1437. Capacitatea sa este variabilă: sare se încărca până la 400 de bolovani 337.

        Radu cel Mare comanda la Braşov un „.car ferecat. cu obezi de acelea mari cari sunt de o maja" 338, ceea ce însemna o încărcătură mare, probabil trasă de şase boi. Iar „.căruţe mici, cu patru roţi" a întâlnit şi cronicarul Wavrin la 1445 339.

        Documente ulterioare dau greutăţi diverse pentru un car, de la 445 la 1272 kg, evident şi în funcţie de numărul boilor care trăgeau340. Pentru transporturi mai mici sau pe drumuri anevoioase, se folosea calul: „.un cal încărcat, fie cu orice, 3 ducaţi" vama fixată în 1413 341. Exista o încărcătură medie „pondus equi" – în registrele Braşovului sau „povară pe cal" în tariful vămii de la Calafat la 1502342, echivalând cu aproximativ 135 kg,

        334 N. IORGA, Istoria comerţului, I, p. 104.

        335 Idem, Acte şi fragmente, III, p. 62.

        336 Vezi DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. XIV-XVI, pp. 175-176 şi C. C. GIURESCU, Istoricul oraşului Brăila, pp. 62-68.

        3" DRH, B, I, p. 451 (nr. 276).

        338 GR. TOCILESCU, 534 documente., p. 203 (nr. 213).

        339 Călători străini, I, p. 103.

        340 D. MIOC, N. STOICESCU, Măsuri medievale de greutate din Ţara Românească., în „Studii", XVII, 1964, nr. 1, pp. 88-89; idem, Mesures et instruments medievaux de mesure en Valachie et en Moldavie, în RRH, XI, 1967, nr. 3, p. 374 (tabloul 5); Cf. N. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, pp. 254-256.

        341 I. BOGDAN, op. cit., p. 5 (nr. I). Revine în confirmările ulterioare; Ibidem, passim.

        342 RADU MANOLESCU, Comerţul., p. 305 şi DIR, XVI, B, I, p. 14 (nr. 8).

        , i: dar variind între 127 şi 159 kg şi excepţional până la circa 180 kg 343.

        Pentru traficul pe apă o informaţie din 1502 ne arată transporturile de peşte sărat, pornind de la punctele de pescuit Bistreţul, Balta Albă şi Platăţa: „Şi la acele bălţi, cine va săra cu corabia, de corabie 30 aspri." (cuprinzând aproximativ 2 măji sau 15 poveri încărcate pe cai = c. 2 025 kg) 344. * i

        Vămile La acest trafic de mărfuri, pe planul organizării de stat, i V răspund vămile, situate la hotare, în apropierea lor sau în anume puncte din interior. Ele sunt confirmate în cele.ivi mai vechi privilegii de negoţ cunoscute. Hrisovul eliberat, de voievodul Vlaicu braşovenilor la 1368 3'15 arată limpede că la mijlocul secolului al XlV-lea vămile erau în fiinţă, cu dregători anume, care lucrau după norme bine ştiute. De aceea, şi referirile la ele sunt adesea făcute global, ca despre un sector al administraţiei de stat cu rân-duieli cunoscute de toţi 346. Numai când domnia hotărăşte un tarif preferenţial pentru una dintre direcţiile traficului, atunci îl menţionează separat, tocmai pentru a-1 deosebi de regula comună şi a-1 aduce la cunoştinţă tuturor 347 O formulare extrem de generală – ca, de exemplu, aceea folosită de Mircea cel Bătrân pe la 1406 – a fost considerată suficientă pentru ca negoţul Coziei să se desfăşoare fără piedici prin ţară. Alteori intervine şi câte un element de localizare, dar numai pe zone foarte mari (Vlad Ţepeş către braşoveni) 348.

        Pe linia Dunării, vămile funcţionau la vaduri, la punctele unde trecerea oamenilor şi a mărfurilor se efectua

        343 D. MIOC, N. STOICESCU, Mesures et instrument s., p. 374 (tabloul 5).

        M4 DIR, XVI, B, I, p. 14 (nr. 8) considerând povara 135 kg; Cf. N. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, pp. 252-253 şi 256-258.

        345 Vezi mai sus, p. 173.

        u6 Este chiar tariful aplicat drumului spre Brăila la 1368. Vezi.mai sus, p. 173; ŞT. ŞTEFĂNESCU, Reconstitution de la vie d'etat sur la territoire de la Roumanie au cours du Haut Moyen Age, în RRH, IX, 1970, nr. 1, p. 8 conchide asupra funcţionării vămilor la începutul secolului al XlV-lea.

        3« DRH, B, I, p. 67 (nr. 30).

        348 La 7 oct. 1476: I. BOGDAN, op. cit., p. 97 (nr. LXXV); Cf. DRH, B, I, p. 187 (nr. 106); Cf. doc. din 14 oct. 1465 şi din 4 iun. (1497), ibidem, p. 220 (nr. 128) şi p. 449 (nr. 275).

        mai uşor. Enumerări parţiale ale lor găsim şi în unele documente târzii, din secolul al XV-lea: „Şi trecând braşovenii peste Dunăre cu marfă – citim în privilegiul lui Dan al II-lea la 1431 – fie la Dârstor, fie la Giurgiu sau la Nicopol, să dea de la o sută trei." 349. Sau mănăstirea Bolintinu care primeşte învoire de la Basarab cel Tânăr „.să nu dea vamă la Brăila şi la Dârstor şi la Giurgiuv şi la Sfiştov şi la Nicopoe (sic) şi la Tim~ bru"™.

        Care au fost, aşadar, principalele vămi pe linia Dunării în secolele XIV-XV? De la vest la est, cea dintâi con-trolând malul pe o porţiune de circa 150 km, era la Calafat, având pe malul drept Vidinul, important oraş bulgăresc, unde otomanii instalaseră şi o puternică garnizoană pentru supravegherea trecerii peste fluviu. Prima menţiune scrisă o găsim la 5 august 1424, într-un act dat mănăstirii Tismana: vama exista, evident, şi în secolul al XlV-lea (vezi privilegiul ţarului bulgar Sracimir la 1369); ea apare în documentele interne ale Ţării Româneşti abia în momentul când se produce o schimbare în statutul ei juridic, o parte din venit fiind cedat de domnie menţionatei ctitorii 351. Confirmările ulterioare, de la 3 aprilie 1480 şi până la 5 septembrie 1568, arată funcţionarea neîntreruptă a vămii.

        Lângă balta Bistreţ, la capătul ei vestic, în faţa localităţii Ţibru (Ţibăr de azi în Bulgaria) funcţiona în 1419 un punct de control şi de impunere a mărfurilor352.

        "49 Adică 3°/o j,ad valorem" vamă: ibidem, p. 34 (nr. XVII).

        350 La 1 sept. 1479 – 31 aug. 1480, DRH, B, I, p. 268 (nr. 162).

        351 Menţiunea este indirectă, deoarece în hrisovul Iui Dan al II-lea citim: „.şi Bistriţa cu vamă", DRH, B, I, p. 106 (nr. 53); la 1480, apr. 3, vama este numită direct: „.vama de la Calafat cu târgul şi balta Bistreţu cu vama"; idem, p. 279 (nr. 172); dintr-un act ulterior, din 18 apr. 1560, aflăm că hotaruî vămii de la Calafat se întindea de-a lungul Dunării pe mai mult de 150 km, înglobând şi punctul de control de ia Bistreţ, DIR, XVI, B, III, p. 116 (nr. 140); pentru confirmările ulterioare ale vămii Calafat în secolul al XVI-lea. DIR, XVI, B, I, pp. 14, 45-46, 57, 174, 180-181 (nr. 8, 41, 53, 176, 184), DIR, XVI, B, II, pp. 4, 61, 147, 118, 130, 295, 349, 357 (nr. 5, 59, 147, 121, 131, 300, 366, 374) etc.

        M2 Doc. din 28 oct., DRH, B, I, p. 94 (,nr. 47). Cf. doc. din 28 oct. 1428; ibidem, p. 121 (nr. 62) şi doc. din 20 sept. 1444; ibidem, p. 170 (nr. 97).

        Exista, credem, şi în secolul al XlV-lea, deşi primele menţiuni despre balta Bistreţ nu cuprind vreo referire la vamă 353.

        Alte puncte importante de taxare funcţionau pe malul stâng – aşa cum citim şi în amintita scutire acordată ctitoriei de la Bolintinu – în dreptul oraşelor Nicopole şi Şiştov, la Giurgiu şi în faţa Drâstorului, la oraşul de Floci şi Brăila354. Socotim neîndoielnică funcţionarea lor şi în secolul al XlV-lea. înscrierea lor în actele interne este legată, ca şi în cazurile precedente, de stabilirea unor reguli speciale de impunere; de aceea, datele când apar în scris nu pot fi invocate ca atare pentru a fixa începuturile acestor vămi, existente, cel puţin de la întemeierea Ţării Româneşti 355. Unele dintre ele poartă numele localităţilor situate în faţa lor, pe malul drept; o dovadă în plus, ca şi la drumuri, a circuitului de mărfuri spre şi dinspre Peninsula Balcanică. Ele se vor regăsi, de altfel, până la începutul secolului al XlX-lea356.

        „Vămile plaiurilor" erau în zona de hotar spre Transilvania, dar, fireşte, mai în interiorul teritoriului. Pe valea Jiului, la nord de târgul cu acelaşi nume, poate în jurul Bumbeştilor de astăzi (unde drumul intră adânc în munte), era instalată vama de la Vălean. Confirmată documentar la 1528357, ea va fi existat şi în secolul al XlV-lea, date fiind legăturile obişnuite dintre Ţara Haţegului şi voievodatul lui Litovoi de pe Jiu, evocate la 1247 358.' _

        A doua, des întâlnită, era pe valea Oltului, lângă pasul de la Câineni (Turnu Roşu). Prima ei menţiune, la 1415: „.vama de la Genune."', veniturile fiind destinate „hra-

        353 Doc. din 3 oct. 1385, 27 iun. 1387, 1 sept. 1391-31 aug. 1392, c. 1392 (1400-1418) în DRH, B, 1, p. 21 (nr. 7), p. 24 (nr. 8), p. 35 (nr. 14), p. 41 (nr. 16), p. 54 (nr. 22).

        354 Pentru vama de la Floci, vezi circulara lui Dan al II-lea la 1431: I. BOGDAN, op. cit., p. 39 (nr. XVIII). Cf. pp. 193-194 (nr. CLVMI-CLIX).

        355 Cf. mai jos, pp. 205-206.

        356 l?ireşte, şi în alte puncte de trecere şi vămi noi, instalate de-a lungul timpurilor, la Dunăre: CONSTANTIN ŞERBAN, Sistemul vamal al Ţării Româneşti în sec. al XVIII-lea, în St. A. I., III, 1961, pp. 119-143 şi îndeosebi p. 133.

        357 DIR, XVI, B, II, p. 41 (nr. 39).

        358 DRH, B, I, p. 8 (nr. 1).

        nei" călugărilor de la Cozia359. Funcţiona, credem, ca toate principalele vămi, şi în timpul cârmuirii lui Basarab I, deci cu un secol mai înainte 36°; un stat organizat, cu o reală putere militară, cum era Ţara Românească în primele decenii ale secolului al XlV-lea, nu poate fi conceput fără o organizare administrativă şi fiscală corespunzătoare, inclusiv un sistem vamal propriu361. Dacă vama de la Genune „dintre munţi" 362 apare în scris abia la 1415 este fiindcă în acel moment se produce o schimbare juridică importantă în situaţia ei: veniturile nu mai sunt încasate de domnie, ci de comunitatea călugărilor Coziei şi, ca atare, faptul trebuia adus la cunoştinţa tuturor autorităţilor destat. Dovadă că hrisovul de danie cuprinde la adresa potrivnicilor ameninţări nu numai de natură spirituală, dar şi foarte pământeşti, inclusiv pedeapsa cu moartea363. Regimul de taxare era cel obişnuit 3%, aşa cum aflăm dintr-un act de la 20 ianuarie 1505: „.din toate cumpărăturile turceşti şi din cumpărăturile ungureşti, mari şi mici, de la toate, din o sută, trei" 364; circulau aşadar pe la Genune şi mărfurile sosite din Imperiul otoman, tranzitate spre nord şi acelea aduse din Transilvania.

        Pe ruta Câmpulung-Braşov vameşii erau instalaţi la Cetatea Dâmboviţei, la Rucăr şi la Bran (în perioada când cetatea a stat sub autoritatea voievozilor munteni) 365. Ei sunt trecuţi în toate privilegiile acordate braşovenilor în intervalul 1413-1431. Care era mecanismul de impunere? La Dâmboviţa se efectua o taxare globală (în 1413 numai pentru „peşte", pentru „poveri" – fără

        DRH, B, I, p. 79 (nr. 37).

        OCT. ILIESGU, Despre natura juridică., pp. 144-147.

        361 C. C. GIURESCU, Contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV, Vălenii de Munte, 1926, pp. 26- 29; idem, Organizarea financiară a Ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Bătrân, în AARMSI, s. III, t. VII, 1927, pp. 39- 40; Cf. A. OŢETEA, La formation des etats feodaux roumains, în N. E. H., III, 1965, p. 101.

        362 DRH, B, 1, p. 188 (nr. 107); doc. din 7 aug. 1446.

        363 DRH, B, I, p. 79 (nr. 37). Confirmările ulterioare din secolul al XV-lea, idem, pp. 99, 111, 140, 167, 188, 249, 340 (nr. 49, 56, 77, 96, 107, 150, 212).

        264 DIR, XVI, B, I, pp. 26-27 (nr. 20).

        365 DRH, B, I, p. 85 (nr. 40); doc. din 1418-1420; ANA MĂRIA HENEGARU, Cetatea Bran, Bucureşti, 1963, pp. 11-12.

        specificarea mărfii – pentru cai şi oamenii mergând pe jos: „.câţi cai la car atâţia ducaţi şi 1 peşte, iar de la un cal încărcat 3 bani, de la alte mărfuri nimica; un cal slobod 1 ducat, iar pedestrul 1 ban"366). Regimul se menţine în confirmările ulterioare367, cu unele precizări aşa cum face Dan al II-lea la 1422: „.numai de la porci şi de la oi şi de la caii ce-i duc spre vânzare, pentru acestea vamă să luaţi, dar de altă marfă să vă feriţi" 368 (subl. ns., D. C. G.).

        Dar la Rucăr cum se aplica impunerea? Aici se efectua taxarea pe sortimente de mărfuri de import, export şi tranzit din Ţara Românească, aşa cum arată explicit porunca lui Dan al II-lea369. Aceeaşi detaliere a mărfurilor pentru vameşii de la Rucăr şi în porunca din anul 1424370. Se vede că „rucărenii" nu aplicau întotdeauna cuantumurile stabilite – nu ştim pricinile – de vreme ce primesc poruncă şi de la Mihail371 şi de la Radu Praznaglava372, fiii lui Mircea, să respecte aşeză-mintele statornicite. Sub Vlad Călugărul sunt amintiţi şi schilerii din Dragoslavele, la 11 km de Rucăr contro-lând, desigur, acelaşi punct de trecere373.

        La Bran, în răstimpul scurt cât a fost sub controlul voievozilor români, vămuirea era tot globală şi privea numai pe omul călare, pe cel mergând pe jos şi carele cu peşte 37*.

        366 I. BOGDAN, op. cit., pp. 5-6 (nr. I).

        3«7 Ibidem, pp 12, 17, 23, 27-28, 34 (nr. V, VIII, XI, XII, XVII). In ultimul privilegiu din 1431 (p. 34) formularea este: „Şi la Dâmboviţa, de la un ham 1 ducat şi de la un car cu peşte, 1 peşte; de la povară 3 bani." etc. Faţă de redactările ulterioare rezultă că la Dâmboviţa se taxau acum (la 1431) separat carele cu marfă – global şi separat cele cu peşte. La fel şi în porunca din 1424-1431, de la acelaşi voievod: DRH, B, I, p. 108 (nr. 54).

        368 I. BOGDAN, op. cit., pp. 18-19 (nr. IX).

        369 Ibidem, p. 19 (nr. IX); Cf. DRH, B, I, p. 108 (nr. 54) şi D. MIOC, N. STOICESCU, Mesures et instruments medicvaux., pp. 374 şi 376.

        370 I. BOGDAN, op. cit., p. 28 (nr. XII); Cf. pp. 33-34 (nr. XVII).

        3™ DRH, B, I, p. 85 (nr. 40).

        372 I. BOGDAN, op. cit., p. 14 (nr. VII).

        373 DRH, B, I, p. 296 (nr. 183), doc. din 1482-1495.

        374 I. BOGDAN, op. cit., pp. 5, 12, 17, 23 (nr. I, V, VIII, XI).

        Dar dacă neguţătorii foloseau Valea Prahovei? Atunci plăteau la fel ca şi la Rucăr, pentru fiecare categorie de marfă în parte 375. Nu ştim exact unde se afla locul de control şi impunerea: jumătate din venituri astfel realizate sunt date de Radu cel Frumos mănăstirii Sna-gov, la 1464 376.

        Dacă negustorii plăteau taxele stabilite la plaiuri sau la schelele Dunării, mai aveau şi vămi în interiorul ţării (interne)? Ele existau în anume puncte, ca, de pildă, la Târgşor 377, Târgovişte 378, la Lopatna (în Prahova) 379, „la Secui, pe Jiu" 38°, la Runcu 381.

        Cum erau administrate vămile? Fie direct de domnie prin dregătorii săi, fie prin concesionarea lor, în schimbul unei sume pe care arendaşul o vărsa de la început – apropiată, desigur, încasărilor prevăzute. Ambele sisteme („vamă cumpărată sau necumpărată" la 1406) 382 erau folosite concomitent, probabil din secolul al XlV-lea. De aceea, în delimitarea locurilor de control şi taxare se folosea uneori şi numele cutărui dregător ce arendase punctul respectiv: voievodul Moise Movilă întăreşte în 1529 mănăstirii Bistriţa din venitul vămii de la Calafat „.toată partea pe care a ţinut-o jupan Pârvul ban" (Craio-vescu) 383. Dar chiar şi în cazul concesionării, domnia avea libertatea de a hotărî – aşa cum ne arată hrisovul lui Mircea din 1406 – citat mai sus – ce anume categorii puteau fi exceptate de la plata tarifelor obişnuite. Faptul, în sine, arată că şi în acest sector autoritatea voievodului se păstra întreagă, ea nu se fărâmiţa, chiar când anume drepturi erau acordate unor boieri sau unor dregători subalterni.

        375 Ibidem, p. 20 (nr. X) urmează detalierea textelor de vamă; doc. de pe la 1422; Cf. DRH, B, I, p. 101 (nr. 50).

        376 La 28 oct.: DRH, B, I, p. 218 (nr. 127).

        377 I. BOGDAN, op. cit., pp. 5, 12, 17, 23, 34, 73 (nr. I, V, VIII, XI, XVII, XLIX).

        318 Vezi nota precedentă.

        379 DRH, B, I, p. 291 (nr. 179).

        380 Doc. din 16 martie: DRH, B, I, p. 404 (nr. 247).

        281 Doc. din 13 dec, ibidem, p. 496 (nr. 303), localizarea nu a fost stabilită.

        382 DRH, B,.1, p. 67 {nr. 30): ibidem, Mihail voievod, la 18 mart. 1419, p. 91 (nr. 45) şi doc. din 7 aug. 1451, p. 187 (nr. 106).

        383 DIR, XVI, B, II, p. 61 (nr. 59).

        Circulaţia Circulaţia monetară este un indice sensibil al mişcării monetară mărfurilor, ca şi al stadiului producţiei bunurilor, din care o parte este valorificată pe piaţă, cu ajutorul banilor 3S4. Existentă în Dacia în secolele IV-VI (după retragerea trupelor romane) 385, circulaţia monetară redevine activă începând din secolul al IX-lea şi se continuă fără întrerupere, amplificându-se cu cât ne apropiem de 1300. Multe zeci de descoperiri, tot mai numeroase cu cât progresează cercetările, arată, până la evidenţă, că Ţara Românească şi Dobrogea, ca şi Moldova şi Transilvania, s-au aflat începând din secolul al IX-lea, în aria economică dominată preponderent de moneda bizantină. Atare descoperiri s-au făcut multe în Dobrogea386; pe linia Dunării, de la Turnu Severin, la Piua Pietrii; în interiorul Ţării Româneşti, de exemplu, la Cioroiaşu, Sălcuţa-Panaghia, Balş, Racoviţa, Râureni (lângă Râmnicul Vâlcea), la Curtea de Argeş, Cetăţeni, Roşiorii de Vede, Prundu, Novaci, Bucureşti (în diferite puncte din oraş), Copuzu (nord de Lemiu), Ologeni, Vărbilău (aproape de Vălenii de Munte), la Pietroasele, Buzău, Deduleşti3S^ etc. etc. în toate cazurile citate, marea majoritate a monedelor sunt de bronz, din secolele XI-XIII mai ales, ceea ce atestă că încă din această etapă, banii slujeau pe teritoriul Ţării Româneşti ca etalon de valoare şi ca mijloc de schimb într-o sumă de tranzacţii. O situaţie cu totul asemănătoare se constată în Bulgaria de nord – dintre Dunăre şi munţii Balcani —, unde s-au aflat în zeci de locuri, mii de piese bizantine, în cea mai mare parte din aramă, la fel datate (secolele X-XII), atestând acelaşi fenomen, schimbul de produse, îndeosebi între diferitele centre orăşeneşti aici existente şi zonele rurale înconjurătoare3S8.

        384 KARL MARX, Capitalul, voi. I, Bucureşti, 1960, p. 198.

        385 OCT. ILIESCU, Despre tezaurele monetare şi viaţa economică în secolele III-XIV pe teritoriul ţării noastre, în „Studii", 5, 1952, nr. 3, pp. 178-182.

        386 Datele cunoscute până în 1971 sunt sintetizate, comentate şi aşezate pe hartă de C. PREDA, Circulaţia monedelor bizantine în regiunea carpato-dunăreană, în SCIV, t. 23, 1972, nr. 3, pp. 375-415, Cf. DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. X-XIII, pp. 364-366.

        387 C. PREDA, op. cit.

        388 S. LISEV, Za pronikvaneto i roleata na panete v jeodalna Bălgaria, Sofia, 1958, pp. 121-130 şi 134-135 şi OCT. ILIESCU, L'Hyperpere byzantin., p. 111, Dar, alături de aceste monede, de circulaţie curentă, s-au folosit în ţările române şi cele de aur bizantine, cunoscute sub numele de hiperperi, piese din emisiuni diferite (între anii 1093 şi 1327)389.

        Pe lângă aspectul numeric, alte mărturii vin să ateste rolul efectiv al acestor monede, în viaţa economico-so-cială, pe teritoriul viitoarei ŢăriRomâneşti. La Balş (judeţul Olt), aproximativ 1 kg de monede bizantine de bronz, datate 1195-1254, sunt tăiate în două, patru şi chiar opt fragmente. Ele arată nevoia de monedă divizionară, resimţită pe piaţa locală; lipsind bani de valoare măruntă, s-a procedat la tăierea celor existenţi în părţi egale, reprezentând jumătate, un sfert, o optime, din semnul monetar iniţial 390.

        Crearea, prin acest procedeu, a unor subdiviziuni cu putere circulatorie se întâlneşte şi în alte părţi ale Europei.

        O altă mărturie este circulaţia monedelor din alte ţări, alături de cele bizantine. Tezaurul de la Filiaşi, îngropat probabil la invazia tătarilor din 1241, cuprinde emisiuni ale arhiepiscopilor de Salzburg, ale ducelui Ber-nard al II-lea de Carinthia, a mai multor oraşe europene şi chiar trei esterlini britanici de la Henric al II-lea Plantagenet. Două piese de bronz emise de Guillaume de Villehardouin (mijlocul secolului al XH-lea), s-au aflat la Păcuiul lui Soare 391. Dar cea mai impresionantă mărturie a apărut de curând pe colina Uzunbair din comuna Mihail Kogălniceanu (judeţul Tulcea), însumând 195 hiperperi de aur 392 (secolele XIII-XIV), 103 lingouri de argint (din care 92 în bare) şi 23 440 de dirhemi tătăreşti de argint, emisiuni ale Hoardei de Aur, a hanilor Touda Mengou, Toula Bouga şi Toktai, îndeosebi din anii 1284-1300. Tezaur reprezentând echivalentul a 3 000 de hiperperi de aur, sumă foarte importantă, de

        389 OCT. ILIESCU, op. cit., pp. 116-118 şi harta şi indicaţiile bibliografice; C. PREDA, op. cit.

        390 DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice. sec. A*- XIII, p. 368 şi notele 5-6.

        311 DINU C. GIURESCU, op. cit., pp. 368-369 şi notele 7 şi 1.

        392 Emisiuni de Ia Ioan al III-lea Duca Vatatzes (175 de piese), iar restul de la Teodor II Lascaris, Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea.

        R. P. BULGARIA o Emisiuni da la 1093 la 1180 n Emisiuni de ia 1222 la 1261 (Nicea) a Emisiuni de la 1261 la 1327 (Casistantinopol) e Emisiuni de fa 1222 ia 1327 (Ifitr-un aseiaşi tezaur) vreme ce către finele secolului al XIII-lea, o casă la Constantinopol, în cartierul genovez, valora 40 de hiperperi, iar echiparea completă a unei nave maritime se ridica la 230 de hiperperi393. Reţinem că alături de piesele originale există o sumă de imitaţii din bronz argintat 394. Tot imitaţii, din emisiuni locale – dar după modelul dinarilor vienezi395 – s-au găsit la Turnu Seve-rm 396 (139 ţjg piese). Exemplele citate sunt tot afâtea dovezi ale utilizării curente a banilor, ca instrument de schimb al mărfurilor, în Ţara Românească, fenomen ce vădeşte o accentuare în secolul al XIH-lea.

        Realitate confirmată de altfel şi de documentele scrise. Diploma acordată cavalerilor ioaniţi în 1247, menţionează veniturile stăpânilor feudali scoase din circulaţia monetară, în Oltenia mai ales397. După încercarea nereuşită a lui Litovoi, fratele acestuia se răscumpără din captivitate plătind coroanei ungare „.o însemnată sumă de bani"398. Basarab I, în timpul campaniei din 1330, oferă regelui Carol Robert, pentru încetarea ostilităţilor, 7 000 de mărci deargint, ceea ce reprezintă 74 kg de aur fin sau 1 447 kg de argint cu titlul de 800%3" sau 1 680 000 de dinari 40° „.o avere fabuloasă la acea

        ALĂTURI DE MONEZILE DE BRONZ CARE AU MIJLOCIT SCHIMBURILE COMERCIALE, AU CIRCULAT ŞI MONEDE DE AUR BIZANTINE – HIPERPERI – Îndeosebi emisiunile din secolul al xiii-lea. însemnătatea LOR ÎN VIAŢA ECONOMICA A ŢÂRII ROMÂNEŞTI, ÎN AMINTITA EPOCĂ, SE POATE APRECIA ŞI DIN FAPTUL CĂ SECOLE DE-A-RÂNDUL, DUPĂ CONSTITUIREA STATULUI FEUDAL INDEPENDENT, O TAXĂ PE COMERŢUL CU VIN ŞI O ALTA PE VÂNZĂRILE DE PEŞTE LA BĂLŢI S-AU NUMIT „PĂRPĂR". (HARTA, DIN STUDIUL LUI OCTAVIAN ILIESCU, L'HY-PERPERE BYZANTIN AU BAS-DANUBE DU Xl-E AV XV-E SIECLE, ÎN „REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPEENNES", VII, 1969 NR. 1, PP. 209-119).

        393 OCT. ILIESCU, G. SIMION, Le grand trişor de monnaies et lingots des XIIIe et XIVe siecles trouve en Dobroudja septentrionale, în R.d. E. S. E. E., II, 1964, nr. 1-2, pp. 220-221 şi 227.

        394 Ibidem, p. 225.

        395 Datate 1261-1282.

        396 DINU C. GIURESCU, op. cit., p. 369 şi notele 5-6.

        397 DRH, B, I, p. 8.

        398 Document din 8 ian. 1285, DIR, XIII-XIV-XV, B, p. 7 (nr. 3).

        389 OCT ILIESCU, Despre natura juridică., pp. 139-141. 4<x> C. C. GIURESCU, Organizarea financiară., p. 16.

        vreme" 401. Marile rezerve de care dispunea visteria domnească încă din primele două decenii ale statului feudal al Ţării Româneşti se datoresc, în principal, mişcării mărfurilor întemeiată pe circulaţia monetară, pe funcţionarea continuă a vămilor, pe încasarea unor dări în bani. Fără prezenţa obişnuită, curentă, a monedei în viaţa economică şi socială din cnezatele şi voievodatele româneşti în secolul al XlII-lea, numerarul de care dispunea Ba-sarab I la 1330 nu se poate explica.

        Într-o atare evoluţie este absolut normal ca voievozii munteni să treacă la baterea unor monede proprii. Prima emisiune aparţine lui Vlaicu, începând cu 1365, cu piese de argint în 3 valori diferite, cea mai mare (1,05 g) echivalentă ducatului veneţian, a doua (0,70 g) egală ca valoare dinarului unguresc, cea mai mică (0,35 g), numită ban, nume ce s-a păstrat până astăzi în vorbirea curentă402. Baza metrologică a emisiunilor a constituit-o, probabil, o unitate ponderală – marca de 210 g de argint – din care se băteau 200 de ducaţi sau 300 de dinari sau 600 de banii03. Emisiunile Ţării Româneşti continuă de la Vlaicu (Vladislau) din 1365 şi până în 1477 404. jn acest interval, numai la câţiva voievozi nu s-au identificat încă monedele proprii405. După 1477, domnii nu-şi vor mai exercita dreptul de a bate monedă, la acest rezultat contribuind însă şi pătrunderea masivă a asprului otoman pe piaţa munteană, unde a înlocuit treptat ducaţii locali406.

        De reţinut – fapt care subliniază puterea lor circulatorie – că monedele Ţării Româneşti s-au regăsit în Do-brogea (Niculiţel, Luncaviţa, Enisala,Constanţa), în Moldova (la Suceava şi la Cârpiţi – judeţul Iaşi), în Ţara Bârsei, în Bulgaria (Vidin, Ruse, Ecrene), în Iugoslavia (Reşava), în Pusta Ungară şi chiar în apropierea Veneţiei407.

        «1 OCT. ILIESCU, Moneda în România, p. 14.

        402 Xoată expunerea se întemeiază pe sinteza OCT. ILIESCU, Moneda în România, pp. 14-15. Vezi şi bibliografia indicată la pp. 59-60 şi 8-12.

        403 Ibidem.

        404 OCT. ILIESCU, op. cit., pp. 15-22.

        405 Radu Praznaglava; Alexandru Aldea, Basarab al II-lea; Vlad Ţepeş.

        4U6 OCT. ILIESCU, op. cit., p. 23. *" Ibidem, p. 24.

        Concluzii Din toate mărturiile amintite, concluzia se desprinde evi-asnpra dentă. Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti, având dezvoltării ca temei cultivarea solului şi creşterea vitelor, intrase, economice încă din feudalismul timpuriu, în faza în care folosirea a Ţării monedei ca etalon de valoare şi mijloc general de schimb Româneşti se impusese treptat, procesul accentuându-se vizibil în în secolele secolul al XlII-lea şi continuând mai amplu după 1300. XIV şi XV Producţia de mărfuri pentru piaţa internă şi externă, fără de care o atare circulaţie monetară ar fi un nonsens, creşte treptat, cu aceeaşi amplificare în secolul al XlV-lea şi la începutul celui următor, când sunt atestate şi principalele oraşe („târguri") ale Ţării Româneşti, când negoţul extern cunoaşte şi primele reglementări scrise din partea conducerii politice a statului, când domnia, mai ales în tot secolul al XV-lea, favorizează, sprijină, dezvoltarea târgurilor ţării şi apără interesele neguţătorilor săi, în tranzacţiile externe.

        De altfel, această evoluţie economică a Ţării Româneşti se înscrie în coordonatele europene. în secolele IX-XIII, teritoriul dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre s-a aflat în zona de circulaţie a monedei bizantine, utilizată efectiv în tranzacţii şi în cnezatele şi voievodatele româneşti, începând mai ales din secolul al XlII-lea, în întreaga Europă centrală şi de vest, groşii de argint cunosc emisiuni succesive, cu folosirea lor tot mai largă în schimbul de mărfuri408, în aşa măsură, încât efectele acestei circulaţii monetare sunt cunoscute în multiple mărturii ale epocii, inclusiv într-un tratat teoretic datorat lui Niicole Oresme şi intitulat (1366): De origine, natura, jure et mutationibus monetarum (Despre originea, natura, dreptul de emisiune şi schimbările de curs ale monedelor). La această evoluţie general europeană privind prezenţa şi rolul monedei în viaţa economică şi socială participă, în mod firesc, normal, şi Ţara Românească.

        În concluzie, chiar din etapa feudalismului timpuriu (secolele IX-XIII), dar mai ales după 1300, în Ţara Românească se dezvoltă, treptat, schimbul de mărfuri intern – şi în zone mai limitate (satele din jurul târ-

        408 JACQUES LE GOFF, Civilizaţia Occidentului medieval, pp. 334-335.

        gurilor), ca şi pe arii mai largi pentru anume produse (peşte, sare, vin, produse din metal). In paralel, chiar de la 1280 şi în continuare, în secolul al XlV-lea, este consemnată în scris participarea ţărilor române Ia marele comerţintereuropean, efectuat de genovezi şi ve-neţieni la gurile Dunării care cumpără aici – îndeosebi la Vicina, apoi la Chilia – mărfurile ce-i interesează. In circulaţia mărfurilor, tranzacţiile din interior, ca şi în cele externe, moneda este folosită tot mai curent ca mijloc de plată, cu aceeaşi accentuare a rolului său spre finele secolului al XIH-lea şi mai ales în cel următor. Stadiul însuşi al creşterii economice – târguri periodice, târguri permanente devenite oraşe, circulaţia internă a unor mărfuri, participarea efectivă, importantă, la schimburile intereuropene, circulaţia monetară – explică de ce s-a impus, cu necesitate, societăţii feudale româneşti, la finele secolului al XIH-lea, trecerea de la fărâmiţarea politică existentă (cnezate şi voievodate) la constituirea unui stat centralizat, cuprin-zând tot teritoriul dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre, având în frunte un „voievod şi domn", cu un aparat de stat în subordinea sa, în stare să cuprindă, să controleze efectiv teritoriul amintit. Noua întocmire politică a Ţării Româneşti, în jurul anului 1300, sub cârmuirea lui Ba-sarab I, şi consolidarea progresivă a acestei întocmiri, a acţionat la rându-i asupra realităţilor economice, accen-tuând dezvoltarea, în continuare, a circuitelor de mărfuri dinlăuntrul ţării, ca şi cu alte state, ilustrând, grăitor, de-a lungul secolelor XIV şi XV, interdependenţa şi condiţionarea factorilor economici, sociali şi politici. întocmirea societăţii din această etapă, ca şi cunoaşterea alcătuirilor politice, a mecanismului vieţii de stat – administrative, fiscale, judiciare, militare – confirmă această interdependenţă şi concordanţă între liniile esenţiale ale creşterii vieţii materiale (producţiei de bunuri), sociale şi politice. Analiza tuturor mărturiilor lăsate de aceste realităţi esenţiale infirmă, totodată, concluziile potrivit cărora în istoria Moldovei şi Ţării Româneşti, trebuie deosebite două etape distincte. Una până către 1450-1460, ciâid predomină economia naturală, a doua în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, când ar fi avut loc o creştere sensibilă a producţiei de mărfuri şi o dezvoltare a pieţei interne409, cu sporirea rolului neguţătorilor autohtoni şi în schimburile externe, sprijiniţi numai în această a doua fază de factorul politic (domnie); etape cărora le-ar corespunde, în suprastructură, fărâmiţarea feudală şi respectiv procesul de centralizare a statului. Aceste două etape în evoluţia economică socială şi de stat, cu momentul de demarcaţie către 1450-1460, nu sunt confirmate de mărturiile documentare analizate în totalitatea lor.

        409 De altfel, încă din antichitatea târzie (secolele IV-VI), apoi începând din nou din secolele IX-X-XI, descoperiri numismatice ample atestă, cu totul concludent, coexistenţa formelor de economie naturală cu acelea ale economiei de schimb, folosind moneda. Cu atât mai mult, o demarcaţie între ele, spre mijlocul secolului al XV-lea, apare ca o pură construcţie teoretică, fără vreo confirmare documentară.

         J i

        I'. JI J.ii ui. iii.'.'-v