Capitolul III

Este o senzaţie atât de plăcuta să te ocupi de un lucru la care nu te pricepi decât pe jumătate, încât nimeni n-ar trebui să-l dojenească pe diletant pentru că se îndeletniceşte cu o arta pe care n-o va învăţa niciodată şi nici să-l mustre pe artistul care, trecând dincolo de limitele artei sale, are poftă să păşească pe tărâmuri învecinate.

Cu un asemenea spirit de echitate vom privi pregătirile arhitectului pentru decorarea cu picturi a capelei. Culorile erau preparate, măsurătorile făcute, cartoanele desenate. Renunţase la orice pretenţie de invenţie proprie; se ţinea de schiţele sale: singura lui grijă era de a distribui dibaci figurile aşezate şi cele plutind, de a împodobi astfel cu gust încăperea.

Schela fusese ridicată, munca înainta şi, cum artistul atinsese de pe atunci unele rezultate care săreau în ochi, nu putea să-i fie neplăcut când Charlotte veni să-l viziteze împreună cu Ottilie. Chipurile vioaie ale îngerilor, mişcarea veşmintelor pe fondul albastru al cerului bucurau ochii, în timp ce expresia lor calmă Şi pioasă îndemna sufletul la reculegere şi producea un foarte delicat efect.

Doamnele se urcaseră lângă el pe schelă şi, de îndată ce Ottilie observă cu ce precizie, cu ce înlesnire se făceau toate acestea, roadele celor învăţate de ea mai înainte părură să se dezvolte brusc; luă pensula şi culoarea şi, după indicaţiile primite, zugravi cu egala puritate şi îndemânare, un veşmânt bogat în falduri.

Charlotte, care o vedea cu plăcere pe Ottilie ocupându-se şi distrându-se într-un chip oarecare, îi lăsă pe cei doi să-şi vadă de treabă şi plecă pentru a-şi urmări propriile ei gânduri şi a se adânci în reflecţiile şi grijile pe care nu le putea împărtăşi nimănui.

Dacă oamenii obişnuiţi, împinşi de încurcăturile banale ale vieţii cotidiene la comportarea pasionată şi în acelaşi timp timorată, ne trezesc un zâmbet de compasiune, privim, dimpotrivă, cu respect un suflet în care a fost aruncată sămânţa unui mare destin şi care trebuie să aştepte creşterea acestui germene, fără a cuteza şi a putea să grăbească nici binele, nici fericirea, nici nefericirea ce au să răsară din el.

Prin curierul pe care Charlotte i-l trimisese în sihăstria lui, Eduard răspunsese cu amabilitate şi simpatie, dar în chip mai degrabă stăpânit şi serios decât familiar şi afectuos. Scurt timp după aceea, Eduard dispăruse şi soţia lui nu reuşi să obţină vreo veste despre el până ce, în sfârşit, dădu din întâmplare peste numele lui în gazete, unde era citat în mod deosebit printre cei ce se distinseseră într-o însemnată acţiune de război. Ştia acum ce cale apucase Eduard; află că scăpase de mari primejdii, dar se convinse în acelaşi timp că el va căuta altele şi mai mari şi nu putea decât să tragă de aici concluzia că în toate privinţele va fi greu de oprit de la hotărâri extreme. Purta mereu aceste griji tainice în sufletul ei şi, oricum le-ar fi sucit şi răsucit, tot nu putea găsi o perspectivă liniştitoare.

Ottilie, care nu bănuia nimic despre toate acestea, prinsese însă gustul cel mai viu pentru acea muncă şi obţinuse de la Charlotte permisiunea de a o urma cu regularitate. Acum lucrul înainta mai repede, şi cerul azuriu fu populat curând cu locuitori vrednici de el. Printr-un exerciţiu susţinut, Ottilie şi arhitectul dobândiră mai multă libertate la ultimele imagini; văzând cu ochii ele deveneau tot mai izbutite. Şi chipurile, a căror zugrăvire rămăsese în seama arhitectului, arătară încetul cu încetul ° însuşire cu totul particulară; începură să semene toate cu OttilieApropierea frumoasei copile producea desigur în sufletul tânărului, care nu purta încă în sine nici o fizionomie naturală sau artistică preconcepută, o impresie atât de vie, încât mâna nu uită nimic din ceea ce ochiul surprinsese, lucrând în cele din urmă şi cu totul la unison. Pe scurt, unul din ultimele obrăjoare reuşi pe deplin, astfel încât părea că Ottilie însăşi privea în jos din spaţiile cereşti.

Bolta era terminată; îşi propuseseră să lase pereţii goi şi să-i acopere numai cu o vopsea mai deschisă bătând în brun; coloanele delicate şi ornamentele artistic sculptate trebuiau puse în evidenţă prin una mai închisă. Dar cum în asemenea treburi un lucru atrage totdeauna pe altul, ei se hotărâră să adauge ghirlande de flori şi de fructe, care aveau oarecum să lege cerul cu pământul. Aici Ottilie era cu totul în domeniul ei. Grădinile oferiră cele mai frumoase modele şi, cu toate că ghirlandele fură bogat împletite, le duseră totuşi la bun sfârşit mai repede decât crezuseră.

Dar totul părea încă dezordonat şi brut. Schelele erau încurcate, scândurile aruncate claie peste grămadă, pardoseala denivelată, urâţita şi mai mult prin toate culorile vărsate. Arhitectul rugă acum doamnele să-i acorde un răgaz de opt zile şi să nu pună în acest timp piciorul în capelă. În sfârşit, într-o seară frumoasă, le invită să se ostenească amândouă până acolo; ceru însă învoirea de a nu le însoţi şi îşi luă de îndată rămas-bun.

— Oricare ar fi surpriza pe care ne-a rezervat-o, spuse Charlotte după plecarea lui, n-am în clipa asta nici o poftă să cobor până acolo. Poate că iei singură asupra ta acest drum şi-mi dai după aceea de ştire. Desigur că a izbutit să facă un lucru frumos. Îl voi gusta întâi prin descrierea ta şi apoi, cu plăcere, în realitate.

Ottilie, care ştia prea bine cât era Charlotte de precaută în unele ocazii, cât evita ea orice emoţie şi îndeosebi surprizele, se duse de îndată singură acolo, căutându-l fără să vrea cu privirea Pe arhitect, care nu se arătă însă nicăieri şi poate chiar se ascunsese. Intră în biserică, pe care o găsi deschisă şi care fusese terminată, curăţită şi sfinţită mai înainte. Se îndreptă spre capela, a cărei uşă grea bătută în bronz se deschise uşor, uimind-o prin aspectul neaşteptat acum al unui interior bine cunoscut.

Prin unica fereastră înaltă, cădea o lumină gravă şi policromă, căci fereastra era alcătuită cu mult farmec, din geamuri colorate. Totul primea astfel un ton straniu şi pregătea sufletul pentru o atmosferă aparte. Frumuseţea bolţii şi a pereţilor era sporită prin decorul pardoselii, compusă din cărămizi de o formă deosebită, aşezate după un frumos model şi îmbinate printr-un strat de ghips turnat. Arhitectul pusese să fie pregătite în taina aceste cărămizi precum şi bucăţile de sticlă colorată şi reuşise să unească totul în scurt timp. Avusese grijă şi de jeţuri. Printre lucrurile vechi ale bisericii, se găsiseră câteva strane frumos sculptate, care, fixate de pereţi, erau distribuite cu gust împrejur.

Ottilie se bucură de toate fragmentele cunoscute, care o întâmpinau acum ca un întreg necunoscut. Stătea pe loc, umbla încoace şi încolo, vedea şi observa; în sfârşit, se aşeză în una din strane şi, aruncându-şi ochii în sus şi în jurul ei, i se păru că este şi nu este, că se simţea pe sine şi nu se simte, că toate acestea aveau să piară din faţa ei, şi chiar ea din faţa ei însăşi; şi abia când soarele părăsi fereastra, pe care o luminase foarte viu până atunci, Ottilie se regăsi şi porni în grabă spre castel.

Nu-şi ascundea în ce moment deosebit căzuse această surpriză. Era seara din ajunul aniversării lui Eduărd. Nădăjduise, fireşte, să celebreze această aniversare într-un mod cu totul diferit; cum ar fi fost posibil să nu fie totul împodobit pentru ea? Acum însă toată bogăţia autumnală de flori stătea neculeasă. Floarea soarelui îşi întorcea încă faţa spre cer; florile de aster priveau mereu fără ţintă, cu o liniştită modestie; şi ceea ce, din aceste flori, fusese cules şi împletit în coroane, servise drept model pentru a împodobi un lăcaş care, dacă nu era menit să rămână un simplu capriciu de artist, dacă urma să fie folosit într-un scop oarecare, părea potrivit numai ca loc de înmormântare în comun.

Nu se putu împiedica totodată să-şi amintească de animaţia zgomotoasă cu care Eduard serbase ziua ei de naştere, să se gândească la casa nou-construită, sub acoperişul căreia îşi promiseseră atâtea ceasuri plăcute. Chiar şi focul de artificii îi vâjâia acum în faţa ochilor şi în urechi şi, cu cât era mai singură, cu atât imaginaţia i se aprindea mai mult; dar se simţea totodată cu atât mai stingheră. Nu se mai sprijinea de braţul lui Eduard şi nici n-avea speranţă să mai găsească vreodată un sprijin într-însul.

Din jurnalul lui Ottilie „Trebuie să notez o reflecţie a tânărului artist: la fel ca la meseriaş, se poate observa în chipul cel mai clar şi la artistul plastic că omul este cu deosebire incapabil a-şi păstra ceea ce este întru totul al lui. Operele sale îl părăsesc aşa cum părăsesc păsările cuibul în care au fost clocite.”, Arhitectul are în această privinţă soarta cea mai stranie. De câte ori nu-şi pune la contribuţie toată mintea, toată dragostea pentru a crea încăperi de care tocmai el trebuie să rămână departe! Sălile regeşti îşi datorează artei sale splendoarea; lui însă nu-i e dat să se bucure cu ceilalţi de efectul lor. În temple, el trage un hotar între sine şi sanctuar; nu mai are îngăduinţă să pună piciorul pe treptele pe care le-a aşezat pentru o înălţătoare solemnitate, tot astfel cum giuvaergiul nu poate adora decât de departe chivotul al cărui email şi ale cărui nestemate le-a îmbinat el. O dată cu cheia palatului, arhitectul încredinţează bogatului tot ce o face agreabilă, tot confortul clădirii, fără ă gusta şi el 0 cât de mică parte din ele. Oare în felul acesta arta nu trebuie să * depărteze încetul cu încetul de artist, de vreme ce opera, asemeni unui copil căpătuit, nu mai acţionează în vreun fel asupra Părintelui său? Şi cât de mult a trebuit arta să se promoveze pe sine, atunci când era destinată să se ocupe, aproape exclusiv, de Cele publice, de ceea ce aparţine tuturor, aşadar, şi artistului!„ „Popoarele străvechi aveau o reprezentare severă şi care P°aţe părea înfricoşătoare. Îşi închipuiau pe strămoşii lor şezând de jur-împrejur pe jeţuri, în vaste peşteri, într-o mută conversaţie, în faţa nou-sositului, dacă acesta era îndeajuns de vrednic, ei se ridicau şi se închinau în semn de bun venit. Ieri, când şedeam în capela şi vedeam în faţa stranei mele sculptate alte câteva, aşezate în cerc, ideea aceea îmi păru nespus de prietenoasă şi de plăcuta. „De ce nu poţi oare sa rămâi aşezată, gândii în sinea mea, să rămâi aşezată multă, multă vreme în tihnă şi reculegere, până când, în sfârşit, ar sosi prietenii, în faţa cărora te-ai ridica, arătându-le cu o amabilă înclinare locul? Geamurile colorate fac din zi un sever amurg şi cineva ar trebui sa doneze o candelă pentru ca nici noaptea să nu fie cu totul întunecată.”„ „Ne închipuim totdeauna despre noi că putem vedea, în orice stare ne-am afla. Cred că omul visează doar pentru a nu înceta să vadă. S-ar putea prea-bine ca lumina interioară să iasă odată din noi, astfel încât să nu mai avem nevoie de vreo alta„ „Anul e pe sfârşite. Vântul trece peste mirişti şi nu mai întâlneşte nimic să mişte în cale; doar boabele roşii ale acelor copaci subţiri par a voi să ne aducă aminte de ceva viu, la fel cum lovitura ritmică a îmblăciului trezeşte în noi gândul că în spicul secerat stau ascunse atâta hrană şi viaţă.”