Capitolul IV

După aceste evenimente, după ce sentimentul vremelnicie1 şi al pieirii i se impusese cu atâta putere, ce straniu trebuie să fi fost izbită Ottilie de vestea, care nu-i putu rămâne ascunsă mai multă vreme, că Eduard se lăsase pradă sorţii nestatornice a războiului. Nu-i scăpă, din păcate, niciuna din reflecţiile pe cai* avea temei să le facă în legătură cu aceasta. Din fericire, onW1 nu e capabil să simtă decât un anumit grad de nefericire; ceea cg depăşeşte acest grad îl nimiceşte sau îl Iasă indiferent. Sunt situaţii în care teama şi speranţa fac una, se anulează reciproc 51 se pierd într-o sumbră insensibilitate. Cum am putea altfel să-i ştim expuşi unor primejdii de fiecare clipă pe cei scumpi nouă, aflaţi departe, şi totuşi să ne urmăm la fel ca totdeauna banala noastră viaţă cotidiană?

S-ar fi crezut, aşadar, că un duh binevoitor îi poartă de grijă lui Ottilie, atunci când, în această linişte în care ea părea să se scufunde, singuratică şi inactivă, năvăli pe neaşteptate o ceată turbulentă, care, dându-i destul de lucru în afară şi smulgând-o din sine însăşi, trezi în ea totodată sentimentul propriei puteri.

Fiica lui Charlotte, Luciane, abia trecuse din pension în lumea mare, abia se văzuse înconjurată, în casa mătuşii ei, de o numeroasă societate, că dorinţa ei de a plăcea o făcu într-adevăr să placă, şi un tânăr foarte bogat simţi curând o violentă dorinţă ca ea să-i aparţină. Considerabila lui avere îi dădea dreptul să-şi însuşească tot ce e mai bun în orice domeniu, şi nimic nu părea să-i mai lipsească decât o soţie desăvârşită, pentru care lumea să-l invidieze ca şi pentru tot restul.

Această afacere de familie o acaparase până atunci pe Charlotte, făcând-o să-i închine toată chibzuirea ca şi corespondenţa ei, în măsura în care aceasta nu urmărea să obţină veşti mai amănunţite despre Eduard; de aceea, în ultimul timp, Ottilie rămăsese singură mai mult ca înainte. Avea, fireşte, cunoştinţă despre sosirea Lucianei şi făcuse în casă pregătirile cele mai necesare; totuşi nimeni nu-şi închipuia că vizita va fi atât de apropiată. Urma ca în prealabil să se mai schimbe scrisori, să se cadă de acord, să se precizeze amănuntele, când deodată furtuna se năpusti peste castel şi peste Ottilie.

Sosiră deci trăsurile cu cameriste şi valeţi, furgoanele cu cufere şi lăzi; îţi venea să crezi că în casă se şi aflau doi sau trei stăpâni; dar abia acum apărură oaspeţii înşişi: sora bunicii Preună cu Luciane şi cu câteva prietene, logodnicul, nelipsit nici el de escortă. Vestibulul era înţesat cu geamantane, valize 51 alte bagaje din piele. Cu multă osteneală, numeroasele Cufăraşe şi huse fură descurcate. Căratul şi mutatul calabalâcului nu mai contenea. În acest timp ploua cu găleata, ceea ce pricinui multe greutăţi. Ottilie făcu faţă acestei agitaţii furtunoase printr-o activitate calmă; senina ei îndemânare apăru în cea mai strălucită lumină, căci în scurt timp totul se afla la locul cuvenit, totul era rânduit. Fiecare fusese cazat, fiecare îşi avea confortul dorit şi se socotea bine servit, pentru că nu era împiedicat să se servească singur.

Acum după o călătorie nespus de obositoare, toţi ar fi fost bucuroşi să se odihnească puţin; logodnicul s-ar fi apropiat cu plăcere de viitoarea soacră pentru a o încredinţa de iubirea şi de bunele lui intenţii; dar Luciane nu putea sta locului. Pasionată amazoană, îşi vedea în sfârşit visul cu ochii. Logodnicul ei avea cai frumoşi, şi ea impuse pe dată o partidă de călărie. Vremea rea şi vântul, ploaia şi furtuna nu fură luate în seamă; totul se petrecea ca şi cum oamenii n-ar trăi decât ca să se ude şi apoi să se usuce din nou. Dacă-i trecea prin cap să iasă pe jos, ea nu se întreba ce îmbrăcăminte purta şi cum era încălţată; trebuia neapărat să viziteze noile amenajări, despre care auzise vorbindu-se atât de mult. Ceea ce nu putea fi străbătut călare fu parcurs în goană pe jos. În scurt timp văzuse şi judecase totul. Faţă de iuţeala firii ei, nu era uşor s-o contrazici. Cei din jur aveau adesea de suferit, cel mai mult însă cameristele, care nu pridideau cu spălatul, călcatul, descusutul şi cusutul.

Abia isprăvise cu inspectarea casei şi a ţinutului că se şi simţi obligată să facă vizite de jur-împrejur în vecinătate. Şi întrucât toate drumurile se străbăteau, călare sau în trăsură, cu mare repeziciune, vecinătatea se întinse până destul de departe, în toate direcţiile. Castelul fu invadat de cei ce întorceau vizitele, sica nu cumva vizitatorii să nu-i găsească acasă pe cei căutaţi, se fixară curând zile de primire.

În timp ce Charlotte se străduia să stabilească împreună cu mătuşa şi cu omul de afaceri al logodnicului condiţiile interne ale menajului, iar Ottilie, cu subordonaţii ei, ştia să aibă grijă ca nimic să nu lipsească în mijlocul unei afluenţe atât de mari, căcJ vânători şi grădinari, pescari şi precupeţi fură puşi în mişcare, Luciane se arăta mereu ca un nucleu incandescent de cometă, care trage în urma sa o coadă prelungă. Distracţiile obişnuite ale vizitatorilor i se părură curând cu totul insipide. Abia dacă lăsa persoanelor mai în vârstă puţină linişte la masa de joc; oricine mai era cât de cât nobil – şi care din oaspeţi nu se lăsa antrenat de fermecătoarele ei insistenţe?

— Trebuia să ia parte, dacă nu la dans, cel puţin la vioaiele jocuri cu gajuri, pedepse sau păcăleli. Şi, cu toate că aceasta ca şi răscumpărarea ulterioară a gajurilor nu se învârteau decât în jurul ei însăşi, nimeni dintre ceilalţi, mai ales nici un bărbat, indiferent de felul lui de a fi, nu rămânea cu mâna goală. Ea reuşi chiar să câştige cu totul de partea ei câteva persoane cu vază, mai vârstnice, sărbătorind în mod deosebit ziua lor de naştere sau pe aceea a numelui, care, după cum ştiuse să afle dinainte, coincidea cu prezenţa lor. În această privinţă o ajuta un talent cu totul particular, astfel încât, văzându-se favorizaţi cu toţii, fiecare se considera cel mai favorizat: o slăbiciune de care se făcea vinovat în chipul cel mai vădit însuşi decanul de vârstă al anturajului.

Dacă părea să aibă ca ţintă captarea bărbaţilor care însemnau ceva, care aveau în perspectivă un rang înalt, vază, faimă sau vreun alt avantaj, de a face de ruşine înţelepciunea şi chibzuinţă câştigând pentru firea ei nestăpânită şi extravagantă chiar şi favoarea oamenilor cumpăniţi, tineretul nu rămânea totuşi în pagubă; fiecare îşi avea partea, ziua, ora, în care ea ştia să-i încânte, să-i cucerească. Astfel, nu întârziase să pună ochii arhitect; acesta privea însă atât de candid de sub pletele buclate ale părului negru, stătea la distanţă atât de drept şi de liniştit, răspundea la toate întrebările atât de scurt şi de rezonabil, feră a părea dispus să se angajeze cu nimic mai mult, încât ea se hotărî în cele din urmă, pe jumătate de ciudă, pe jumătate din Vlclenie, să facă din el eroul zilei şi să-l câştige prin asta pentru suita ei.

Nu degeaba adusese cu ea atâtea bagaje, ba multe altele mai sosiră încă în urmă. Se pregătise pentru o nesfârşită varietate de toalete. Şi dacă-i plăcea să se îmbrace de trei sau patru ori pe zi şi să-şi schimbe una după alta, de dimineaţă până seara, rochiile obişnuite în societate, ea apărea uneori, în acest timp, şi într-o veritabilă travestire, ca ţărancă sau pescărită, ca zână sau floră-reasă. Nu se dădea în lături să se costumeze în femeie bătrână, pentru ca obrazul ei tânăr să răsară cu atât mai proaspăt de sub bonetă; şi într-adevăr, amesteca astfel până-ntr-atât realul cu fantezia, încât te credeai înrudit şi încuscrit cu ondina râului Saale*.

Ea folosea însă aceste travestiri mai ales pentru tablouri vivante şi dansuri de pantomimă, în care exprima cu abilitate diferite caractere. Un cavaler din suita ei se deprinsese să-i acompanieze la clavecin gesturile cu puţina muzică necesară; nu era nevoie decât de o scurtă înţelegere între ei şi se găseau numaidecât la unison.

Într-o zi, când, în timpul pauzei unui bal plin de animaţie, fusese poftită, după propria ei incitare secretă, să ofere, aparent pe nepregătite, o astfel de reprezentaţie, ea păru stingherită şi surprinsă şi, contrar obiceiului, se lasă rugată multă vreme. Se arăta nehotărâtă, cedă altora alegerea, ceru, asemenea unui improvizator, să i se dea un subiect, până ce, în sfârşit, acel acompaniator, cu care foarte bine ar fi putut fi înţeleasă, se aşeză la clavecin, începu să cânte un marş funebru şi o invită s-o înfăţişeze pe acea Artemisis*, a cărei figură o studiase atât de bine, după cum spunea el. Se lăsă înduplecată şi, după o scurta absenţă, apăru, în sunetele înduioşător de triste ale marşului funebru, sub chipul văduvei regale, cu paşi măsuraţi, purtând înaintea ei o urnă cinerară. În urma ei fu adusă o mare tabla neagră şi o bucată de cretă bine ascuţită, prinsă într-un trăgătof de aur.

Referire la titlul unei feerii realizată de cumnatul lui Goethe pentru teatru' din Weimar.

Regina Cariei, soţia regelui Mausolus.

Unul dintre adoratorii şi adjutanţii ei, căruia îi şopti ceva la ureche, merse de îndată să-l invite, să-l silească şi oarecum să-l împingă în faţă, pe arhitect, pentru ca acesta, ca specialist, să deseneze mormântul lui Mausolus. Nu urma deci să aibă câtuşi de puţin rol de figurant, ci pe acela al unui participant serios la acţiune. Oricât de stingherit păru arhitectul de exteriorul său -căci forma, în haina lui civilă modernă, strimtă şi complet neagră, un ciudat contrast cu acele văluri, crepuri, franjuri, ciucuri, emailuri şi coroane – lăuntric, el se regăsi deîndată, dar cu atât mai bizar fu spectacolul ce-l oferi. Cu cea mai mare seriozitate, se instala în faţa marii table, pe care o ţineau doi paji, şi desenă cu multă grijă şi exactitate un mormânt, care, ce-i drept, s-ar fi potrivit mai bine pentru un rege longobard decât pentru unul al Cariei, dar care era de proporţii atât de frumoase, de o formă atât de severă în toate detaliile, atât de ingenios în ornamentaţie, încât fu urmărit cu plăcere închegându-se şi admirat după ce apăru în întregime.

În tot acest timp, arhitectul aproape că nu se întoarse către regină, dăruindu-şi cu totul atenţia lucrului său. În sfârşit, când se înclină în faţa ei şi o făcu să înţeleagă că socotea a-i fi împlinit poruncile, ea îi întinse şi urna, sugerându-i dorinţa de a o vedea redată sus, în vârf. El făcu acest lucru, deşi fără plăcere – căci urna nu se potrivea cu aspectul de ansamblu al proiectului. Cât despre Luciane, era, în sfârşit, eliberată de nerăbdarea ei, căci nu avusese nicidecum intenţia de a obţine de la el un desen conştiincios. Dacă el s-ar fi mulţumit să schiţeze în câteva trăsături ceva care să semene cu un monument, iar în restul timpului s-ar fi Ocupat de ea, aceasta ar fi corespuns desigur mai bine scopului final şi dorinţelor ei. Comportarea lui o puse, dimpotrivă, în cea Niai mare încurcătură. În adevăr, cu toate că se silea a face să alterneze cât mai des expresia ei de durere cu ordinele, indicaţiile $i aprobarea pentru ceea ce se înfiripa treptat sub mâna lui, şi cu toate că de câteva ori aproape că-l smuci, doar-doar va reuşi să ajungă la un fel de contact cu el, arhitectul se arătă din cale-afară de rigid, astfel încât ea se văzu silită să recurgă exagerat de des la urnă, s-o strângă la piept şi să-şi ridice privirea spre cer, ba, la urmă, fiindcă asemenea situaţii iau totdeauna amploare, ajunse să semene mai mult unei matroane din Efes* decât reginei Cariei. Din această cauză reprezentaţia se prelungi; clavecinistul, care în general avea destulă răbdare, nu mai ştia în ce ton să caute scăparea. Mulţumi lui Dumnezeu când văzu urna pe piramidă, şi atunci când regina voi să-şi exprime recunoştinţa, aborda fără să vrea o tema voioasă, ce făcu, e drept, ca reprezentaţia să-şi piardă caracterul solemn, dar înveseli cu totul asistenţa, care se împrăştie îndată, apropiindu-se spre a-şi exprima bucuroasa admiraţie tinerei doamne, pentru jocul ei expresiv, şi arhitectului, pentru eleganţa artistică a desenului său.

Îndeosebi logodnicul stătu de vorbă cu arhitectul.

— Îmi pare rău, spuse el, că desenul este atât de efemer. Daţi-mi voie, cel puţin, să poruncesc a fi dus în camera mea şi să discut cu dumneavoastră despre el.

— Dacă vă face plăcere, răspunse arhitectul, vă pot prezenta, îngrijit executate, desene de edificii şi de monumente de acest fel, alături de care cel de aici nu este decât un proiect întâmplător şi fugitiv.

Ottilie nu era departe şi veni lângă cei doi interlocutori.

— Nu neglijaţi, spuse ea către arhitect, să-i arătaţi la prima ocazie domnului baron colecţia dumneavoastră; e un prieten al artelor şi al antichităţii; aş dori să vă cunoaşteţi mai de aproape.

Luciane se precipită spre ei şi întrebă:

— Despre ce este vorba?

— Despre o colecţie de opere de arta pe care le posedă acest domn şi pe care vrea să ni le arate când se va ivi prilejul” răspunse baronul.

Referire la motivul văduvei necredincioase. Retrasa în cavoul soţului & matroana din Efes se lasă sedusă de un soldat care păzea în apropiere trup unui spânzurat. Acesta din urmă este furat, iar matroana, pentru a-l salva P soldat, îi dă cadavrul soţului ei pentru a-l substitui celui spânzurat.

— Poate să le aducă de îndată, strigă Luciane. Nu-i aşa că le veţi aduce îndată? Adăugă ea pe un ton mângâietor, apucându-l prieteneşte cu amândouă mâinile.

— Poate că nu e momentul potrivit, replică arhitectul.

— Cum? Exclamă Luciane poruncitor: nu vrei să asculţi de ordinul reginei dumitale?

Porni să-l roage în chip şăgalnic.

— Nu fiţi îndărătnic, îi şopti Ottilie.

Arhitectul se depărta cu o înclinare, care nu era nici afirmativă, nici negativă.

Abia ieşise, că Luciane se apuca să gonească prin salon ca un mic ogar.

— Ah, exclamă ea ciocnindu-se din întâmplare cu mama ei, ce nenorocită sunt! Nu mi-am adus maimuţa; am fost sfătuită să n-o iau cu mine, dar cred că numai comoditatea oamenilor mei mă lipseşte de această plăcere. Dar aş vrea să-mi fie adusă acum; cineva va merge s-o ia. De-aş putea să-i văd măcar portretul aş fi mulţumită. Am să pun însă negreşit să fie pictată, şi nu mă va mai părăsi.

— Poate că sunt în măsură să te consolez, răspunse Charlotte, punând să ţi se aducă din bibliotecă un întreg volum cu cele mai ciudate imagini de maimuţe.

Luciane scoase un strigăt de bucurie şi volumul in-folio fu adus. Aspectul acestor făpturi respingătoare, asemănătoare omului şi încă mai umanizate de artist, îi făcu cea mai mare plăcere Lucianei. În culmea fericirii se simţi însă găsind la fiecare din-”L aceste animale o asemănare cu persoane cunoscute ei.

— Nu aduce oare asta cu unchiul meu? Exclama ea fără mila; ta cu bijutierul M., asta cu pastorul S., iar asta cu zi-i pe nume. Ala. În carne şi oase. În fond, maimuţele sunt adevăraţii „tcroyables*, şi e de neînţeles cum de sunt excluse din societatea Cea mai bună.

Tineri francezi din epoca Directoratului ce purtau pălării cu boruri „incre-dlb>l” de largi.

Spunea acest lucru şi în societate, dar nimeni nu i-l lua în nume de rău. Cei din jur erau atât de obişnuiţi să treacă multe cu vederea farmecului ei, încât până la urmă ajunseră să îngăduie orice necuviinţei sale.

Între timp, Ottilie stătea de vorbă cu logodnicul. Spera în întoarcerea arhitectului, ale cărui colecţii mai serioase, mai pline de gust, aveau să elibereze societatea de toată această maimu-ţărie. În aşteptare, discutase cu baronul reţinându-i atenţia asupra unei diversităţi de subiecte. Arhitectul însă rămânea absent, şi când, în sfârşit, se întoarse, el se pierdu în mijlocul asistenţei fără a aduce nimic şi fără a avea aerul că fusese vorba de aşa ceva. Ottilie fu un moment – cum să zicem?

— Necăjită, revoltată, jignită; îi adresase un cuvânt amabil; dorise să-i ofere logodnicului o oră plăcuta, pe gustul lui, căci, cu toată dragostea infinită ce o nutrea pentru Luciane, el părea totuşi să sufere din cauza purtării acesteia.

Maimuţele trebuiră să cedeze locul unei cine. Jocuri de societate, ba chiar şi dansuri, iar la urmă o lâncezeală plictisitoare şi câte o ultimă stârnire a unei pofte sleite se prelungiră şi de asta dată, ca de obicei, până târziu după miezul nopţii. Căci Luciane se şi obişnuise să nu se poată nici scula din pat în zori, nici merge la culcare seara.

În această perioadă, în jurul lui Ottilie, se găsesc mai rar consemnate evenimente, în schimb apar mai des maxime şi sentinţe despre viaţă sau desprinse din ea. Cum însă cele mai multe din ele nu s-au putut naşte din propria ei reflecţie, este probabil căi s-a transmis vreun caiet, din care şi-a copiat ceea ce corespundea sentimentelor ei. Unele pasaje personale, cu un caracter tn& intim vor fi desigur recunoscute după specificul lor.

Din jurnalul Iui Ottilie „Privim cu atâta plăcere în viitor, pentru că am vrea atât <Je mult să orientam în favoarea noastră, prin dorinţele noaso”e tainice, nehotărâtul ce oscilează într-însul.„ „Nu ne e uşor să ne aflăm într-o societate numeroasă fără a ne gândi că întâmplarea ce adună atât de mulţi oameni laolaltă ar trebui să ni-i aducă şi pe prietenii noştri.„ „Oricât de retras ai trăi, devii, înainte de a-ţi da seama, debitor sau creditor.„ „Când întâlnim pe cineva care ne datorează recunoştinţă, ne amintim îndată de acest lucru. Însă cât de des putem întâlni pe cineva căruia îi datorăm noi recunoştinţă, fără ca faptul să ne vină în minte!„ „A te destăinui este natură; a primi destăinuirea aşa cum ţi se oferă este cultură.„,. Nimeni n-ar vorbi mult în societate, dacă şi-ar da seama cât de des îi înţelege greşit pe ceilalţi.” „Când repetăm spusele altora le alterăm probabil atât de mult numai pentru că nu le-am înţeles.” „Cel ce vorbeşte multă vreme singur în faţa altora fără a-şi măguli auditorii trezeşte aversiune.” „Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus.” „Contradicţia şi linguşirea fac şi una şi cealaltă o conversaţie proastă.” „Companiile cele mai plăcute sunt acelea în care domneşte

0 senină stimă reciprocă între cei de faţă.„ „Nimic nu defineşte mai bine caracterul oamenilor decât ceea ce li se pare ridicol.„ „Ridicolul izvorăşte dintr-un contrast moral, perceput de simţuri în mod inofensiv.„ „Omul condus de simţuri râde adesea acolo unde nu e nimic de râs. Orice l-ar aţâţa, plăcerea lui intimă iese la iveală.„ „Omul cu bun-simţ găseşte aproape totul ridicol, cel raţional, aProape nimic.„ „Unui bărbat în vârstă i se reproşa că încă mai caută să intre

1 graţiile femeilor tinere. „Este singurul mijloc de a te întineri, e~”nse el, lucru pe care-l doreşte oricine„.” „Suportam să ni se impute cusururile, suportam să fim pedepsiţi, îndurăm multe din cauza lor, dar ne pierdem răbdarea atunci când trebuie să ne dezbăram de ele.” „Anumite cusururi sunt necesare existenţei individului. Ne-ar fi neplăcut dacă vechii noştri prieteni s-ar dezbăra de anumite ciudăţenii ale lor.” „Se spune: „va muri curând„ despre un om care acţionează împotriva felului său de a fi.” „Care sunt cusururile pe care le putem păstra şi chiar cultiva în noi? Acelea care mai degrabă îi măgulesc pe ceilalţi decât îi ofensează.” „Pasiunile sunt cusururi sau virtuţi, dar exaltate.” „Pasiunile noastre sunt asemenea păsării Phoenix. Atunci când cea veche e mistuită de flăcări, cea nouă se înalţă de îndată, iarăşi, din cenuşă.” „Marile pasiuni sunt boli fără speranţă. Ceea ce le-ar putea vindeca e tocmai ceea ce le face cu adevărat primejdioase.” „Pasiunea sporeşte şi se domoleşte prin mărturisire. În nimic altceva calea de mijloc n-ar fi poate mai de dorit decât în încrederea şi tăinuirea faţă de cei pe care-i iubim.”