Capitolul V

Astfel, în viitoarea mondenităţii, Luciane făcea neîncetat să crească în jurul ei beţia existenţei. Curtea ei devenea din zi în zi mai numeroasă, în parte fiindcă agitaţia ei îi însufleţea şi îi atrăgea pe unii, în parte fiindcă ştia, prin amabilitate şi câte o faptă bună, să-i lege de ea pe alţii. Era darnică în cel mai înalt grad: în adevăr, prin afecţiunea mătuşii şi a logodnicului, atâtea lucruri frumoase şi de preţ se revărsaseră deodată asupră-i, înctt ea părea să nu posede nimic propriu şi să nu cunoască valoarea a tot ce se adunase în jurul ei. Astfel, nu şovăia nici o clipă să-$j scoată un şal preţios şi să-l pună pe umerii unei femei i părea prea sărăcăcios îmbrăcată în comparaţie cu celelalte, şi făcea acest lucru în chip atât de şăgalnic, de abil, încât nimeni nu putea refuza un asemenea dar. Unul dintre curtenii ei purta totdeauna o pungă cu bani şi avea însărcinarea de a se interesa, în satele unde poposeau, de oamenii cei mai bătrâni şi mai bolnavi şi de a le uşura situaţia cel puţin pentru moment. Pentru aceasta, ea îşi câştigă în întregul ţinut renumele unei mari bunătăţi, care devenea totuşi uneori incomod, fiindcă atrăgea în preajma ei peste măsură de mulţi nevoiaşi supărători.

Dar nimic nu contribui mai mult să-i sporească faima decât vădita şi stăruitoarea ei purtare plină de bunătate faţă de un tânăr nefericit, frumos şi bine făcut de altminteri care fugea de societate pentru că îşi pierduse în luptă, de altfel în chip glorios, mâna dreaptă. Această mutilare născuse în el o atât de mare descurajare, îi făcea atât de penibil faptul că orice nouă cunoştinţă căuta totdeauna să se informeze despre nenorocirea ce se abătuse asupra lui, încât prefera să se ascundă, să se dedice lecturii şi altor studii şi, o dată pentru totdeauna, să nu aibă nimic de a face cu lumea.

Existenţa acestui tânăr nu-i scăpă Lucianei. Fu forţat, să apară mai întâi într-un cerc restrâns, apoi într-unui mai mare, în sfârşit în cel mai larg. Ea se purta mai drăguţ faţă de el decât faţă de oricare altul; se pricepu, îndeosebi, printr-o insistentă servia-bilitate să-i facă preţioasă o pierdere pe care se străduia s-o compenseze ea însăşi. La masă, trebuia să ia loc lângă ea; ea îi tăia în bucăţi mâncarea din farfurie, astfel încât n-avea nevoie să folosească decât furculiţa. Dacă alţii mai vârstnici, mai distinşi îl tipseau de vecinătatea ei, ea făcea astfel ca, peste întreaga masă, toată atenţia ei să ajungă până la el, şi graba plină de grijă a servitorilor trebuia să înlocuiască ceea ce distanţa ameninţa să-i Pească. Până la urmă, ea îl încuraja să scrie cu mâna stingă; fu °bligat să-i adreseze toate încercările sale şi astfel ea rămânea totdeauna, fie de la distanţă, fie din apropiere, în legătură cu el. Binarul nu înţelegea ce se întâmplase cu el şi, într-adevăr, începu <*In acel moment o viaţă nouă.

Ar trebui poate să credem că această purtare displăcea logodnicului ei; dar lucrurile se petrecură tocmai invers. El consideră aceste străduinţe ca un mare merit şi era cu atât mai liniştit în privinţa lor, cu cit cunoştea felul special, aproape excesiv, prin care Luciane ştia să depărteze de ea tot ce putea să pară cit de puţin suspect. Se socotea liberă să se joace cu oricine după bunul ei plac; fiecare era în primejdie să se vadă, mai curând sau mai târziu, hărţuit, smucit sau tachinat de ea în alt fel, nimeni însă nu-şi putea permite acelaşi lucru faţă de ea, nimeni n-avea voie s-o atingă după capriciul lui, nimănui nu-i era îngăduit să replice, nici chiar în chipul cel mai ocolit, unei libertăţi pe care şi-o lua ea. Şi astfel îi ţinea pe ceilalţi în graniţele cele mai stricte ale decenţei, pe care, faţă de ei, ea însăşi părea să le depăşească în fiecare clipă.

De altminteri s-ar fi putut crede că-şi făcuse o maximă din a se expune laudei şi blamului, afecţiunii şi aversiunii. Căci, dacă se străduia în fel şi chip să-şi câştige prietenia oamenilor, ea şi-i îndepărta din nou, de obicei prin limba ei rea, care nu cruţa pe nimeni. Astfel, nu făcea nici o vizită în vecinătate, nu era niciodată primită cu amabilitate, ea şi grupul ei, în castele ca şi ta locuinţe simple, fără ca, la întoarcere, să-şi trădeze în chipul cel mai lipsit de reţinere, tendinţă ei de a privi toate lucrurile omeneşti numai din unghiul lor ridicol. Într-un loc, râsul îi era stâmit de trei fraţi care, tot dându-şi politicos unul altuia întâietatea la însurătoare, îi prinsese bătrâneţea holtei; în alt loc, de o femeie mică şi tânără cu un bărbat mare şi bătrân; în altul, dimpotrivă, de un bărbat mic şi vioi cu o uriaşă neajutorată. Într-o casă găsea că te împiedici la fiecare pas de un copil; o alta nu ajungea să-i pară plină nici chiar când adăpostea societatea cea mai numeroasă, pentru că nu întâlneai copii. Soţii bătrâni n-aveau decât să ceară a fi înmormântaţi degrabă, pentru a mai da cuiva din casă prilej să rida, întrucât bătrânii n-aveau parte de moştenitori legali. Tinerii căsătoriţi ar face mai bine să călătorească, nefiind deloc făcuţi pentru conducerea menajului. Şi, la fel cum se purta cu oamenii proceda cu lucrurile, cu clădirile ca şi cu mobilele şi serviciile de masă. Mai ales decoraţia pereţilor o îmboldea la observaţii hazlii. De la cea mai veche tapiserie de tiaute lisse* până la cel mai modern tapet de hârtie, de la cel mai venerabil portret de familie până la cea mai frivolă gravură contemporană, totul avea de suferit, totul era parcă sfâşiat de remarcile ei batjocoritoare, astfel încât nu puteai decât să te miri că se mai află ceva în fiinţă pe o rază de cinci mile în jur.

Poate că în această pornire de a contesta totul nu zăcea pro-priu-zis răutate; s-ar putea să fi fost împinsă în general de neastâmpărul ei egoist; fapt e însă că, în relaţiile cu Ottilie, se ivise o adevărată amărăciune. Privea de sus, cu dispreţ calma şi neîntrerupta activitate, remarcată şi lăudată de toţi, a blândei copile şi, când veni vorba despre grija cu care Ottilie se ocupa de grădini şi de sere, ea nu se mulţumi să zeflemisească cu un aer mirat, în ciuda iernii aspre ce domnea, faptul că nu se vedeau nici flori, nici fructe, ci, începând din acel moment, porunci să se aducă şi să se risipească pentru decoraţia zilnică a camerelor şi a meselor atâta verdeaţă, atâtea crengi şi orice mugur ivit, încât Ottilie şi grădinarul se simţiră adânc mâhniţi de a-şi vedea distruse speranţele pe anul viitor şi poate pe o perioadă mai lungă.

Tot atât de puţin îi acorda ea lui Ottilie liniştea treburilor domestice, pe care aceasta le diriguia cu multă îndemânare. Ottilie trebuia să ia parte la plimbările cu trăsura sau cu sania, să meargă cu ceilalţi la balurile ce se dădeau în vecinătate; nu trebuia să se sperie nici de zăpadă, nici de ger, nici de violentele furtuni nocturne, de vreme ce atâţia alţii nu mureau de pe urma lor. Gingaşa fată suferea destul de mult din această pricină, dar Luciane nu se alegea cu nici un câştig; căci, deşi Ottilie se îmbrăca foarte simplu pentru aceste ocazii, ea era totuşi, sau cel Puţin părea cea mai frumoasă în ochii bărbaţilor. O dulce atracţie îi aduna pe toţi în jurul ei, indiferent dacă în marile saloane ea Se afla în primul sau în ultimul loc; ba chiar şi logodnicul Lucianei stătea adesea de vorbă cu ea, şi aceasta cu atât mai mult cu cât îi cerea sfatul şi concursul într-o problemă care-l preocupa.

Tapiserie ţesuta la un război dispus în plan vertical.

J. W.

Îl cunoscuse mai bine pe arhitect; cu ocazia examinări; colecţiei sale de artă discutase mult cu el pe teme istorice; cu alte prilejuri, mai ales când contemplase capela, învăţase să-j preţuiască talentul. Baronul era tânăr, bogat; colecţiona, voia sj construiască; pasiunea lui pentru artă era vie, dar avea slabe cunoştinţe; credea a fi găsit în arhitect pe omul ce-i trebuia, pe omul cu care va putea atinge în acelaşi timp mai multe din telurile sale. Vorbise Lucianei despre această intenţie; ea îl lăudase pentru idee şi fusese cum nu se poate mai mulţumită de propunere, dar, poate, mai mult ca să-l răpească lui Ottilie pe acest tânăr – căci credea a fi observat la el o anume înclinaţie -decât pentru că ar fi avut de gând să-i folosească talentul pentru intenţiile ei. În adevăr, cu toate că el se dovedise foarte zelos la serbările ei improvizate şi-şi desfăşurase multe resurse în cutare sau cutare ocazie, ea fusese totuşi, de fiecare data, convinsă că e mult mai pricepută ea însăşi; şi cum, de obicei, invenţiile ei nu ieşeau din comun, îndemânarea unui valet abil era tot atât de suficientă pentru executarea lor ca şi aceea a celui mai desăvârşit artist. Imaginaţia ei nu era în stare să se avânte mai departe de un altar destinat jertfelor şi de încununarea unui cap de ghips sau a unuia viu, atunci când îşi propunea să aducă vreunei persoane un omagiu solemn cu ocazia sărbătoririi sau a aniversării acesteia.

Ottilie fu în măsură să dea referinţele cele mai bune atunci când logodnicul se interesă de raporturile arhitectului cu casa. Ştia că şi Charlotte căutase încă dinainte un post pentru el, căci, daca n-ar fi apărut toată această lume, tânărul ar fi plecat îndată după terminarea capelei, întrucât toate lucrările de construcţie urmau şi trebuiau să fie întrerupte în timpul iernii; era deci foarte de dorit ca priceputul artist să fie folosit şi încurajat de un nou mecena.

Relaţiile personale ale lui Ottilie cu arhitectul erau pure şi nevinovate. Plăcuta lui prezenţă, activitatea lui o interesase şi o bucurase ca vecinătatea unui frate mai mare. Sentimentele pe care le nutrea pentru el rămâneau la suprafaţa senină şi lipsită de pasiune a unei rudenii de sânge; căci în inima ei nu mai era loc, ea era prea plină de iubirea pentru Eduard, şi numai divinitatea, care le pătrunde pe toate, putea fi stăpână pe această inimă în acelaşi timp cu el.

În răstimp, cu cât iama se înteţea, cu cât vremea era mai vijelioasă şi drumurile mai inaccesibile, cu atât mai atrăgător părea să petreci zilele ce scădeau într-o companie atât de bună. După scurte întreruperi, mulţimea invada din când în când casa. Ofiţeri din garnizoane mai depărtate trăgeau încoace; cei mai culţi, spre marele lor avantaj, cei mai neciopliţi spre stinghereala societăţii; nu lipseau nici civilii, şi, în chip cu totul neaşteptat, sosiră într-o bună zi, împreună, contele şi baroana.

Abia prezenţa lor păru să dea naştere unei adevărate curţi. Bărbaţii de neam şi cu maniere alese îl înconjurară pe conte; femeile acordară atenţiile lor baroanei. Nimeni nu se miră multă vreme să-i vadă împreună şi atât de veseli; căci se află că soţia contelui murise şi că o nouă uniune matrimonială va fi încheiată de îndată ce cuviinţa va îngădui. Ottilie îşi aminti de acea primă vizită, de fiecare cuvânt ce fusese rostit despre căsătorie şi divorţ, despre unire şi despărţire, despre speranţă, aşteptare, privaţiune şi renunţare. Cele două persoane, care pe atunci erau încă lipsite de orice perspectivă, stăteau acum în faţa ei, atât de apropiate de fericirea mult dorită, şi un oftat involuntar îi pomi din inimă.

Luciane abia auzi despre conte că e amator de muzică şi se şi simţi obligată să organizeze un concert; voia să se producă cu cântece, acompaniindu-se singură la chitară. Ceea ce şi făcu. Nu cânta fără îndemânare din acest instrument, vocea ei era plăcută; dar, în ce priveşte cuvintele, acestea se înţelegeau tot atât de puţin ca şi în alte ocazii când vreo frumuseţe germană cântă cu acompaniament de chitară. Toată lumea confirma însă că Luciane cântase cu multă expresie, iar ea putea fi mulţumită de puternicele aplauze. Numai că i se întâmplă cu acest prilej o curioasă nenorocire. Între oaspeţi se găsea un poet pe care spera cu deosebire să-l cucerească, fiindcă dorea ca el să-i dedice câteva cântece, şi de aceea executase în seara amintita aproape numai compuneri ale sale. El fu de altfel, ca toată lumea, politicos faţă de ea: ea se aşteptase însă la mai mult. Îi dădu de câteva ori să înţeleagă acest lucru, dar nu putu scoate nimic mai mult de la el, până ce, pierzându-şi răbdarea, trimise, în sfârşit, la el pe unul dintre curtezanii ei, ca să afle dacă poetul nu fusese fermecat să audă excelentele sale poeme atât de excelent cântate. „Poeziile mele? Răspunse acesta cu uimire. Iertaţi-mă, domnule, adăugă el, n-am auzit nimic decât vocale şi nici măcar pe toate. Este totuşi de datoria mea să mă arăt recunoscător pentru o atât de amabila intenţie.” Curtezanul tăcu şi trecu sub tăcere aceste cuvinte. Celălalt căută să se descurce cu câteva complimente bine ticluite. Ea lasă să se înţeleagă fară echivoc dorinţa de a poseda şi unele versuri compuse anume pentru ea. Daca lucrul n-ar fi fost din cale-afară de nepoliticos, el ar fi fost în stare să-i ofere alfabetul, pentru ca ea să-şi ticluiască singură, după plac, un ditiramb pe o melodie oarecare. Dar Luciane nu avea să iasă din această întâmplare fără a fi ofensata. După puţin timp, ea află că, încă în aceeaşi seară, el scrisese, pe o melodie favorită a lui Ottilie, un poem încântător, care era mai mult decât amabil.

Ca toţi oamenii de felul ei, care amestecă totdeauna ceea ce e avantajos cu ceea ce e pentru ei nefavorabil, Luciane voi acum să-şi încerce norocul în declamaţie. Avea o memorie buna, dar, ca să fim sinceri, dicţiunea ei era lipsită de spirit şi violenta, fără a fi pătimaşă. Recită balade, poveşti şi tot ce se mai întâlneşte în general în programele de declamaţie. Luase în acelaşi timp nenorocitul obicei de a însoţi cu gesturi cele recitate, lucru al cărui rezultat este că încurcă în chip neplăcut, mai degrabă decât să îmbine cu dramaticul ceea ce este de fapt epic şi liric.

Contele, bărbat ager la minte, care cuprinsese repede cu privirea societatea, înclinaţiile, pasiunile şi distracţiile ei, sugera, în chip fericit sau poate nefericit, Lucianei idea unui nou gen de spectacol, cu totul pe măsura personalităţii ei.

— Găsesc aici, spuse el, multe persoane bine făcute, cărora nu le lipseşte desigur nimic pentru a imita mişcări şi poziţi1 pitoreşti. Cum de n-aţi încercat încă să reprezentaţi în adevăr tablouri cunoscute? O asemenea imitare, chiar dacă cere ma1 multe preparative anevoioase, exercită în schimb un farmec de necrezut.

Luciane îşi dădu repede seama că ar fi aici cu totul în elementul ei. Frumoasa ei statura, formele ei pline, trăsăturile regulate şi totuşi expresive ale feţei, părul castaniu, gâtul ei subţire, totul era parcă anume făcut pentru tablouri; şi numai să fi ştiut că părea mai frumoasă când stătea liniştita decât atunci când se mişca, fiindcă în al doilea caz îi scăpa uneori ceva dezordonat, dizgraţios, ea s-ar fi dedat cu şi mai mult zel acestei sculpturi în came şi oase.

Se căutară deci gravuri după picturi celebre şi se alese mai întâi Belizarie, după van Dyck. Un bărbat mare şi bine făcut, de o anumită vârstă urma să-l reprezinte pe generalul orb, aşezat; arhitectul să-l întruchipeze pe ostaşul ce stă trist şi compătimitor în faţa lui şi cu care avea efectiv o oarecare asemănare. Luciane alesese pentru sine, cu destulă modestie, figura tinerei femei din planul al doilea, care-şi numără în palmă generosul obol scos dintr-o pungă, în timp ce o bătrână pare s-o mustre şi s-o facă să înţeleagă că dă prea mult. O altă femeie, care întinde cu adevărat un obol orbului, nu era nici ea uitată.

Cu acest tablou cât şi cu altele, se ocupară toţi foarte serios. Contele dădu, cu privire la genul instalaţiilor, câteva indicaţii arhitectului, care ridica de îndată o scena în acest scop şi luă măsurile necesare pentru iluminat. Se şi angajaseră adânc în Pregătiri, când observară că o astfel de acţiune cerea o cheltuiala considerabilă şi că la ţara, în toiul iernii, se ducea lipsă de multe din cele trebuitoare. De aceea, Luciane puse să se taie în bucăţi aProape întreaga ei garderoba, spre a furniza diferitele costume & care artiştii respectivi le indicaseră în chip destul de arbitrar.

Seara fixată sosi şi reprezentaţia fu dată în faţa unei societăţi numeroase şi în aplauzele generale. O muzică adecvată împinse k culme încordata aşteptare. Scena cu Belizarie inaugura spec-olul. Figurile erau atât de potrivite, culorile atât de fericit discuite, iluminarea atât de artistică, încât te credeai cu adevărat altă lume; atât numai că prezenţa realului în locul aparenţei Producea un fel de senzaţie de teamă.

Cortina căzu şi se ridica nu numai o dată la cererea spectatorilor. Un intermezzo muzical distra societatea, care urma să fie surprinsă printr-un tablou de un gen mai elevat. Era cunoscuta lucrare a lui Poussin: Esteta în faţa lui Ahasveros. De astă data, Luciane fusese mai darnică faţă de sine. Ea desfăşură în rolul reginei căzute în leşin toate farmecele ei şi alesese în chip precaut pentru rolurile fecioarelor care o înconjurau şi o susţineau numai fete drăguţe şi bine făcute, dintre care însă niciuna nu putea câtuşi de puţin să se măsoare cu ea. Persoana lui Ottilie rămăsese exclusă din acest tablou ca şi din celelalte. Pe tronul de aur, Luciane aşezase, pentru a-l reprezenta pe regele asemănător lui Zeus, pe bărbatul cel mai viguros şi mai frumos din întreaga societate, astfel încât tabloul atingea cu adevărat o incomparabilă perfecţiune.

Cel de-al treilea tablou ales fusese Mustrarea părintească de Terbroch, şi cine nu cunoaşte splendida gravură executată de Wille al nostru după această pictură? Un tată, cu un aer nobil şi cavaleresc, sade picior peste picior, părind s-o admonesteze pe fiica sa, care stă în faţa lui. Aceasta, o siluetă superbă, purtând o rochie de atlaz alb cu falduri bogate, e văzută numai din spate, dar întreaga ei atitudine pare să sugereze că se stăpâneşte. Că mustrarea nu e nici violentă, nici umilitoare se vede din expresia feţei şi din gestul tatălui; cât despre mamă, ea pare să-şi ascundă o uşoară jenă, uitându-se într-un pahar de vin pe care e gata să-l soarbă până la fund.

Cu acest prilej, Luciane trebuia să apară în cea mai mare strălucire a ei. Cozile ei, forma capului, gâtul şi ceafa întreceau în frumuseţe orice închipuire şi talia, din care la veşmintele moderne, antichizante, ale femeilor se vede foarte puţin, acea talie graţioasă, suplă şi subţire, se revela cum nu se poate nw1 avantajos în costumul din altă epocă; iar arhitectul avusese grijă să dispună ambele falduri ale atlazului alb cu cea mai artistic* naturaleţe, astfel încât, fără nici o îndoială, această imitaţie vie întrecea cu mult imaginea originală, producând o încântare gene' râla. Cererile de repetare a tabloului nu mai conteneau şi dorinţa cu totul firească de a vedea şi din faţă o atât de frumoasă făptură, care fusese îndeajuns privită din spate, crescu într-atâta, încât un mucalit nerăbdător strigă în gura mare cuvintele – scrise câte-odată în josul unei pagini -: Toumez, s'il vous plalt*, şi dezlănţui aprobarea generală. Dar interpreţii se ştiau prea bine puşi în valoare şi prinseseră prea bine sensul acestui gen de spectacol, pentru a ceda apelului general. Fiica, aparent ruşinată, rămase nemişcată, fără a acorda spectatorilor favoarea de a-i vedea expresia feţei; tatăl nu se clinti de pe scaun, păstrând atitudinea lui mustrătoare, iar mama nu-şi ridică nici nasul, nici ochii din paharul străveziu, în care vinul nu scădea, cu toate că ea părea să bea. Ce să mai povestim despre micile tablouri finale pentru care se aleseseră scene olandeze de tavernă şi de bâlci?

Contele şi baroana plecară, făgăduind că se vor reîntoarce în primele săptămâni fericite ale apropiatei lor uniri, şi Charlotte speră acum, după două luni suportate cu greu, să scape şi de restul societăţii. Era sigură că fiica ei va cunoaşte fericirea atunci când se va fi potolit la ea prima ameţeală a logodnei şi a tinereţii, căci logodnicul ei se considera cel mai fericit om de pe lume. Proprietar al unei mari averi, înzestrat cu un spirit moderat, părea ciudat de măgulit de avantajul de a avea o femeie care trebuia să placă lumii întregi. Avea o tendinţă atât de aparte de a raporta totul la ea şi abia prin ea la el însuşi, încât încerca un sentiment neplăcut când un nou-sosit nu-şi îndrepta pe loc toată atenţia asupra ei, ci, fără a se ocupa în mod deosebit de ea, căuta un contact mai strâns cu el, aşa cum se întâmpla mai ales cu unele Persoane mai bătrâne, atrase de frumoasele lui însuşiri. În ce-l Priveşte pe arhitect, se ajunse repede la o înţelegere. El avea să-l urrneze pe logodnic la Anul Nou, şi să petreacă împreună car-navalul în oraş, unde Luciane îşi promitea cea mai mare fericire e Pe urma repetării tablourilor vivante, atât de frumos întocmite, Ca Şi de pe urma unei sumedenii de alte lucruri; şi aceasta cu atât wtoarceţi, vă rog (franc.)- mai mult cu cât se părea că şi mătuşa şi logodnicul socoteau neînsemnată orice cheltuială cerută de plăcerile ei.

Se apropia momentul plecării, dar ea nu se putea petrece într-un mod obişnuit. Se glumi o dată, destul de zgomotos, pe tema proviziilor de iarnă ale lui Charlotte, care aveau să fie în curând secătuite, când gentilomul ce-l întruchipase pe Belizarie şi care era negreşit destul de bogat şi înflăcărat de farmecele Lucianei, pe care le omagia mult, exclamă nechibzuit:

— Să urmam moda poloneză! Veniţi acum la mine, daţi gata şi rezervele mele, şi pe urmă, tot aşa, la ceilalţi vecini.

Zis şi făcut: Luciane consimţi. A doua zise făcură bagajele şi tot roiul se năpusti asupra altei proprietăţi. Găsiră şi acolo destul loc, însă mai puţină comoditate şi rânduială. De aici urmară unele încălcări ale cuviinţei care nu făcură decât să sporească fericirea Lucianei. Viaţa deveni din ce în ce mai dezmăţată şi mai nebunească. Se organizară vânători cu gonaci în plină zăpadă şi tot ce se putea imagina mai incomod. Femeilor le era tot atât de puţin îngăduit să se sustragă ca şi bărbaţilor, şi astfel, vânând şi călărind, gonind cu săniile şi chiuind, societatea trecu de la o moşie la alta, până ce se apropie, în sfârşit, de reşedinţă. Acum, veştile şi poveştile despre distracţiile de la Curte şi din oraş dădură o altă orientare imaginaţiei şi o atraseră irezistibil pe Luciane, cu întreaga ei suită, într-un nou cadru de viaţă, unde mătuşa ei o şi precedase.

Din jurnalul lui Ottilie, Luăm în lume pe fiecare drept ceea ce se dă; dar el şi W buie să se dea drept ceva. Îi suportăm mai uşor pe cei supărător1 decât îi tolerăm pe cei neînsemnaţi.„ „Putem impune orice societăţii, dar nu ceea ce are ° urmare.”, Nu ajungem a-i cunoaşte pe oameni atunci când vin la n°Jl trebuie să mergem la ei pentru a afla cum stau lucrurile cu ei.

„Mi se pare aproape natural să găsim diferite cusururi celor ce ne vizitează şi, de îndată ce au plecat, să nu-i judecăm în chipul cel mai binevoitor, căci avem aşa-zicând dreptul de a-i măsura după etalonul nostru. Chiar oamenii rezonabili şi echitabili se abţin cu greu, în asemenea cazuri, de la o cenzură severă.” „Dacă, dimpotrivă, am fost la alţii şi i-am văzut în ambianţa, în deprinderile, în condiţiile lor de viaţă necesare, inevitabile, aşa cum acţionează ei în mediul lor sau cum se supun, e nevoie de nesocotinţă şi de rea-voinţă pentru a găsi ridicol ceea ce, în mai mult decât un sens, ar trebui să ne pară respectabil.”, Prin ceea ce numim conduită şi bună-cuviinţă urmează să obţinem ceea ce altminteri nu poate fi obţinut decât prin violenţă sau nici măcar prin violenţă.„ frecventarea femeilor este temeiul bunei-cuviinţe.” „Cum pot coexista caracterul, particularitatea omului cu uzanţele?” „Particularitatea ar trebui să fie reliefată şi mai mult prin uzanţe. Fiecare doreşte însemnătatea, numai să nu fie incomodă.” „In viaţă, în genere, ca şi în societate, cele mai mari avantaje le are un militar cultivat.” „Oamenii de arme brutali măcar nu ies din caracterul lor, şi, cum în spatele forţei se ascunde totuşi de cele mai multe ori o fire blândă, te poţi, la nevoie, înţelege şi cu ei.” „Nimic nu e mai supărător decât un civil greoi. De la el s-ar Putea pretinde fineţe, fiindcă nu e obligat să se ocupe cu nimic grosolan.” >, Când trăim laolaltă cu oameni care au un simţ delicat al Cuviinţei, ne îngrijorăm pentru ei dacă se întâmplă ceva necuvi-cios. Este ceea ce simt întotdeauna pentru Charlotte şi preună cu ea, atunci când cineva se leagănă cu scaunul, pencă ştiu că ea urăşte de moarte acest lucru.„ „Nimeni nu ar intra cu ochelarii pe nas într-o odaie intima dacă ar şti că nouă femeilor ne trece îndată pofta de a-l privi şi de a sta de vorbă cu el.„ „Familiaritatea care ia locul respectului e totdeauna ridicola. Nimeni nu ar depune pălăria după ce tocmai a salutat cu ea, daca ar şti ce comic pare acest lucru.„, Nu există semn exterior de politeţe care să nu aibă un temei moral profund. Adevărata educaţie ar fi aceea care ar transmite în acelaşi timp acest semn şi temeiul.” „Comportarea este o oglinda în care fiecare îşi arata imaginea.” „Există o politeţe a inimii; ea este înrudita cu iubirea. Din ea izvorăşte politeţea cea mai nesilită a comportării exterioare.” „Cea mai frumoasă stare este dependenţa voluntară; şi cum ar fi ea posibilă fără iubire?” „Nu suntem niciodată mai departe de dorinţele noastre decât atunci când ne închipuim că posedăm obiectul dorit.”,. Nimeni nu este mai rob decât acela ce se crede liber fără a fi liber cu adevărat.„ „Este de ajuns ca omul să se declare liber, pentru ca să se simtă în aceeaşi clipă îngrădit. Dacă îndrăzneşte să se declare îngrădit, el se simte liber.„,. Împotriva marii superiorităţi a altuia nu există alt mijloc de salvare decât iubirea.” „E teribilă situaţia unui om superior cu care se fălesc proştii.” „Se spune că nimeni nu e erou în ochii valetului său. Acest lucru se datorează însă numai faptului că eroul nu poate fi recunoscut decât de erou. Dar este probabil că valetul va şti să-' aprecieze pe cel de-o seamă cu el.”, Nu există consolare mai mare pentru mediocritate decât fap„ tul că geniul este şi el dator cu o moarte.” „Cei mai de seamă oameni sunt totdeauna legaţi de secol* lor printr-o slăbiciune.” „Considerăm de obicei oamenii ca mai primejdioşi decât sunt.”,. Nebunii şi oamenii deştepţi sunt deopotrivă de inofensivi. Dar seminebunii şi semiînţelepţii, aceştia sunt cei mai primejdioşi.„ „Nu ocoleşti nicidecum mai sigur lumea decât prin artă; şi nu te uneşti mai sigur cu ea decât prin artă.„ „Chiar şi în culmea fericirii sau în culmea suferinţei avem nevoie de artist.„, Arta se îndeletniceşte cu ce e greu şi bun.” „Văzând dificultatea tratată uşor, intuim imposibilul.” „Greutăţile sporesc pe măsură ce ne apropiem de ţel.” „A semăna nu e atât de anevoios ca strânsul roadelor.”