Capitolul IX.

Primăvara sosise cu întârziere, dar totodată mai iute în desfăşurarea ei şi mai veselă ca de obicei. Ottilie găsi acum în grădină roadele prevederii sale: totul încolţea, înverzea şi înflorea la timpul cuvenit; unele plante, pregătite în sere şi răsadniţe instalate, erau lăsate acum în grija naturii ce acţiona în sfârşit din exterior, şi tot ce era de făcut şi de întreţinut nu rămânea, ca până acum, o trudă nutrită de speranţă, ci devenea o senină desfătare.

Se văzu nevoită însă să-l consoleze pe grădinar pentru numeroasele goluri pricinuite de vandalismul Lucianei printre plantele din glastre şi pentru simetria distrusă a coroanei multor copaci. Îl încuraja spunându-i că toate acestea se vor îndrepta în scurt timp; el însă avea un simţământ prea adânc, o idee prea pură despre meseria lui, pentru ca aceste consolări să poată da rod. Pe cât de puţin îi este îngăduit grădinarului să se lase distrat de alte fantezii şi înclinaţii, pe atât de puţin trebuie întrerupt cursul liniştit al plantei spre desăvârşirea ei, durabilă Său trecătoare. Planta e asemeni acelor oameni îndărătnici, de la care poţi obţine totul dacă te porţi cu ei după felul lor. Un ochi liniştit, o consecvenţă calmă în a săvârşi în fiecare anotimp, în fiecare ceas întocmai ce e necesar nu sunt cerute poate nimănui mai mult decât grădinarului.

Grădinarul castelului, acest om de treabă, poseda într-un grad înalt calităţile amintite; de aceea îi şi plăcea atât de mult lui Ottilie să lucreze alături de el. Dar încă de-o bucata de vreme, el nu-şi mai putea aplica în toată voia talentul său propriu-zis. În adevăr, deşi se pricepea să îndeplinească în chip desăvârşit tot ce privea cultura pomilor şi a legumelor precum şi întreţinerea unei grădini de agrement de modă mai veche – căci, în genere, fiecare reuşeşte mai bine într-o anumită specialitate – şi cu toate că, în îngrijirea oranjeriei, a bulbilor de flori, a rufelor de garoafe şi de urechea-ursului ar fi putut sfida natura însăşi, noii arbori ornamentali ca şi noile flori la modă îi rămăseseră oarecum străine; el încerca de asemenea un fel de teamă, care îl făcea morocănos, în faţa domeniului nemărginit al botanicii, care se deschidea în vremea aceea şi în faţa numelor străine care zumzăiau în cuprinsul ei. Ceea ce stăpânii începuseră să prescrie în anul precedent îi apărea ca o cheltuială inutilă şi ca o risipă, cu atât mai mult cu cât vedea uscându-se o mulţime de plante preţioase; de altfel nu era în relaţii prea bune cu proprietarii de pepiniere, care, după cum credea el, nu-l serveau destul de cinstit.

Asupra acestor lucruri îşi făcuse, după felurite încercări, un fel de plan, în care Ottilie îl încuraja cu atât mai mult, cu cât el se întemeia de fapt pe întoarcerea lui Eduard, a cărui absenţa era inevitabil resimţită, în cazul de faţă, ca în atâtea altele, tot mai supărător pe zi ce trecea.

Acum, când plantele îşi împlântau tot mai adânc rădăcinile şi îşi întindeau tot mai mult ramurile, Ottilie se simţea şi ea tot mai legată de aceste locuri. Se împlinea tocmai un an de când apăruse aici ca o străină, ca o fiinţă neînsemnată; câte nu câştigase de atunci încoace! Dar, din nefericire, câte nu fuseseră din nou pierdute tot în acest răstimp! Nu fusese niciodată atât de bogată şi niciodată atât de săraca. Aceste două sentimente o stăpâneau pe rând de la o clipă la alta, ba se încrucişau atât de intim, încât ea nu ştia să-şi afle uşurare decât apucându-se neîncetat cu interes şi chiar cu pasiune de primul lucru pe care-l întâlnea.

Că tot ce era cu deosebire scump lui Eduard îşi atrăgea cel mai mult îngrijirea ei e uşor de închipuit; şi de ce n-ar n nădăjduit că el însuşi se va întoarce curând şi că, odată prezent, va observa cu recunoştinţă ataşamentul plin de grijă pe care ea îl dovedise pentru cel absent?

Ottilie fu însă determinată să se străduiască pentru el şi în cu totul alt chip. Luase asupră-şi cu precădere sarcina de a se ocupa de copil, de care putea ajunge să se îngrijească nemijlocit cu atât mai mult cu cât fusese luată hotărârea de a nu-l încredinţa unei doici, ci de a-l creşte cu lapte şi cu apă. Era necesar ca el să se bucure, în acel frumos anotimp, de aer liber; şi astfel Ottilie îl ducea de preferinţă ea însăşi afară; purta această mică făptură adormită, inconştientă, printre mugurii şi florile care aveau într-o zi să surâdă atât de prietenos copilăriei sale, printre arbuştii şi plantele proaspete care, prin tinereţea lor, păreau menite să crească împreună cu ea. Când Ottilie privea în jur, nu-şi ascundea situaţia aleasă, bogăţia, menite de la naştere copilului, căci aproape tot ce cuprindea cu privirea avea să-i aparţină cândva. Cât era de dorit, din toate aceste motive, ca el să crească sub ochii tatălui şi ai mamei sale ca dovadă vie a unirii lor fericit reînnoite!

Ottilie simţea atât de clar toate acestea, încât le şi vedea neîndoios reale, pierzând în acelaşi timp orice sentiment de sine însăşi. Sub cerul acesta senin, sub acest soare plin de strălucire, îi apăru deodată limpede că iubirea ei, spre a se desăvârşi, trebuia să devină cu totul dezinteresată; în unele clipe, credea chiar că atinsese această cuhne. Nu dorea decât binele prietenului ei, se socotea destul de tare ca să renunţe la el, ba chiar să nu-l mai revadă niciodată, doar să-l ştie fericit. Era însă absolut hotărâtă, în ce o priveşte pe ea însăşi să nu aparţină nicicând unui alt bărbat.

Se îngrijiseră pentru o toamnă la fel de minunată ca şi Primăvara. Toate aşa-numitele plante de vară, tot ce nu-şi poate deschide florile deplin în timpul toamnei şi se mai dezvoltă cu îndrăzneală în ciuda frigului, florile de aster mai cu seamă, fuseseră toate semănate în cea mai mare diversitate iar acum, răsădite pretutindeni, urmau să schimbe acel colţ de pământ într-un cer înstelat.

Din jurnalul lui Ottilie „Ne place să consemnăm în jurnalul nostru o reflecţie justă pe care am citit-o, un lucru izbitor pe care l-am auzit. Dar dacă ne-am impune, în acelaşi timp, osteneala să desprindem din scrisorile prietenilor observaţiile personale, părerile originale, cuvintele de duh aruncate în treacăt, am deveni foarte bogaţi. Scrisorile se păstrează pentru a nu fi recitite niciodată; în cele din urmă, ele sunt distruse din discreţie, şi astfel dispare irevocabil, pentru noi şi pentru alţii, cel mai frumos, cel mai direct suflu de viaţă. Am de gând să repar această omisiune.” „Iată, aşadar, cum se repetă, de la început, povestea anului! Am ajuns din nou, slavă Domnului, la capitolul ei cel mai atrăgător. Viorelele şi lăcrămioarele îi sunt parcă frontispiciile şi vinietele. Avem totdeauna o impresie plăcută când redeschidem la aceste file cartea vieţii.” „îi certăm pe săraci, mai ales pe cei nevârstnici, când hoinăresc şi cerşesc pe drumuri. Nu observăm oare că aceştia se apuca de lucru, de îndată ce găsesc ceva de făcut? Abia îşi desfăşoară natura prietenoasele comori, că-i şi vedem pe copii alergând după ele ca să-şi găsească o meserie; niciunul nu mai cerşeşte, fiecare îţi oferă un buchet; l-a cules cu mâna lui, înainte ca tu să te trezeşti din somn şi, îmbiindu-te, privirea lui e tot atât de ademenitoare ca şi darul. Nimeni care se simte cât de cât îndreptăţi1 când pretinde nu are un aer mizerabil.” „De ce oare anul este uneori atât de scurt, uneori atât de lung. De ce pare el în amintire atât de scurt sau atât de lung? Aşa mi se întâmplă mie, în ce priveşte anul trecut, şi nicăieri în chip ma' izbitor decât în grădină, unde efemerul şi durabilul se îmbină. Ş1 totuşi nimic nu e atât de trecător, încât să nu lase după sine o urmă, un seamăn.”, jvTe acomodăm şi cu iama. Mi se pare că suntem mai nestingheriţi când arborii stau în faţa noastră atât de fantomatici, atât de transparenţi. Ei nu sunt nimic, dar nici nu acoperă nimic. Când însă, într-o zi, se ivesc mugurii şi florile, devenim nerăbdători până ce se dezvoltă întregul frunziş, până ce peisajul prinde corp şi copacul ne întâmpină ca o formă închegată.„ „Tot ce e desăvârşit în sânul propriei specii trebuie s-o depăşească pe aceasta, să devină altceva, incomparabil. În unele sunete, privighetoarea e încă pasăre; pe urmă ea se ridică deasupra speciei, vrând parcă să dezvăluie oricărei zburătoare ce înseamnă de fapt a cânta.„ „O viaţă fără iubire, fără vecinătatea celui iubit nu e decât o comedie ă tiroirs, o proastă comedie cu sertăraşe. Le tragi afară unul după altul şi le împingi iarăşi la loc, trecând în grabă la celălalt. Tot ce se petrece, fie chiar bun şi însemnat, abia dacă se înlănţuie. Trebuie pretutindeni s-o iei de la început şi ai vrea pretutindeni să termini.”