Capitolul VIII

Există puţini oameni care ştiu să se ocupe de trecutul cel mai recent. Căci sau prezentul ne leagă cu forţa de el, sau ne pierdem în trecut şi căutăm să rechemăm şi să restabilim, pe cât e cu putinţă, ceea ce e cu totul pierdut. Chiar în familiile mari şi bogate, care datorează mult strămoşilor, se pomeneşte de obicei mai mult bunicul decât tatăl.

La astfel de consideraţii se simţi îndemnat asistentul nostru, într-una din acele zile frumoase în care iama pe ducă obişnuieşte să ia chipul mincinos al primăverii, după ce străbătuse vechiul şi marele parc al castelului şi admirase aleile de tei înalţi, planul regulat al plantaţiilor, care datau din vremea părintelui lui Eduard. Ele se dezvoltaseră admirabil, potrivit concepţiei celui ce le sădise, iar acum, când tocmai sosise vremea să fie apreciate §i gustate, nimeni nu mai vorbea despre ele şi abia dacă erau vizitate; preferinţele şi cheltuielile mergeau în altă direcţie: spre spaţiile vaste şi libere.

Asistentul făcu la întoarcerea sa această remarcă faţă de Charlotte, care n-o primi nefavorabil.

— În timp ce viaţa ne trage mai departe, răspunse ea, ni se Pare că acţionăm din propriul nostru impuls, că ne alegem sin-8Uri activitatea, plăcerile; dar, fireşte, dacă privim lucrurile mai e aproape, reiese că suntem siliţi să luăm parte doar la realizarea Planurilor şi tendinţelor epocii.

— Desigur, spuse asistentul, şi care e acela ce rezistă curen-i din jurul său? Timpul se schimbă, şi o dată cu el simţămintele, opiniile, prejudecăţile şi predilecţiile. Dacă tinereţea „ fiu coincide cu perioada unei prefaceri, putem fi convinşi că el nu va avea nimic comun cu tatăl său. Dacă acesta trăia într-o perioadă când oamenii aveau poftă să dobândească un bun, să-l asigure, să limiteze, să restrângă această proprietate şi să-şi întărească prin izolarea de lume folosinţa ei, atunci celălalt va căuta să se extindă, să comunice cu lumea, să-şi lărgească sfera şi să deschidă ceea ce este închis.

— Epoci întregi, răspunse Charlotte, pot fi asemuite cu tatăl şi fiul pe care-i descrii. Despre acele împrejurări, în care fiecare orăşel să-şi aibă zidurile şi şanţurile, în care orice conac de nobil se mai clădea încă în mijlocul unei mlaştini şi în care cele mai mici castele nu erau accesibile decât printr-un pod mobil, cu greu ne putem face o idee. Astăzi, chiar şi oraşele mai mari îşi dărâmă zidurile de apărare, chiar şanţurile castelelor princiare sunt umplute cu pământ, oraşele nu mai formează decât mari târguri, şi când vezi toate astea în cursul călătoriilor, îţi vine să crezi că pacea universală este asigurată şi că veacul de aur bate la uşă.

Nimeni nu se simte la largul său într-o grădină ce nu aminteşte câmpul deschis; nimic nu trebuie să ducă gândul la artificiu, la constrângeri; vrem să respirăm liber şi necondiţionat. Poţi oare concepe, prietene, că din starea aceasta ne-am putea întoarce în alta, în cea anterioară?

— De ce nu? Ripostă asistentul, fiecare situaţie îşi are greutăţile ei: cea îngrădită ca şi cea fără îngrădiri. Cea de-a doua presupune belşugul şi duce la risipă. Să rămânem la exemplul dumneavoastră, care este destul de izbitor. Îndată ce se iveşte lipsa, ea dictează din nou îngrădirea de sine. Oamenii care sunt siliţi să-şi exploateze pământul ridică iarăşi ziduri în juri” grădinilor, pentru a-şi pune în siguranţă produsele. De aici se naşte treptat un nou aspect al lucrurilor. Utilul trece din nou pe primul plan, şi chiar cel ce trăieşte în belşug sfârşeşte prin a crede şi el că trebuie să folosească tot ce posedă. Credeţi-mă, se prea poate ca fiul dumneavoastră să neglijeze toate amenajările paf' cului şi să se retragă în spatele zidurilor severe şi sub teii înalP ai bunicului său.

Charlotte se bucură în taină când auzi prevestindu-i-se că va naşte un băiat şi-i iertă, de aceea, asistentului profeţia lui cam neprietenoasă asupra sorţii viitoare a frumosului, scumpului ei parc. Îi răspunse, aşadar, destul de amabil:

— Nu suntem încă nici dumneata, nici eu destul de bătrâni, pentru a fi fost în repetate rânduri martorii unor asemenea contradicţii; dar, dacă unul ca noi se întoarce cu gândul înapoi în prima tinereţe, dacă îşi aduce aminte de lucrurile de care îi auzea plângându-se pe oamenii mai vârstnici, dacă în reflecţiile sale cuprinde ţinuturi şi oraşe, el nu găseşte probabil nimic de obiectat împotriva observaţiei dumitale. Să nu existe însă, atunci, nici o stavilă împotriva unui asemenea proces natural, să nu fie cu putinţă de a-i pune de acord pe tată şi pe fiu, pe părinţi şi pe copii? Mi-ai prezis în chip amabil că voi avea un băiat; va trebui, aşadar, ca el să se găsească în contradicţie tocmai cu tatăl său, să distrugă cele construite de părinţii lui, în loc să le desă-vârşească şi să le sporească, perseverând în acelaşi sens?

— Există desigur, replică asistentul, un remediu raţional pentru aceasta, dar pe care oamenii îl aplică rar: anume ca tatăl să-l ridice pe fiu la coproprietate, să-l lase să participe la construire, la plantare $i să-i permită, aşa cum îşi permite lui însuşi, o fantezie inofensivă. O activitate se poate întreţese cu alta, dar niciuna nu se poate înnădi cu altă. O ramură tânără se uneşte lesne Şi bucuros cu un trunchi bătrân, căruia nu-i mai poate fi ataşată o creangă pe deplin dezvoltată.

Asistentul era bucuros ca, în momentul când se vedea nevoit să-şi ia rămas-bun, spusese din întâmplare ceva plăcut lui Char-l°tte, întărind astfel din nou favoarea pe care ea i-o acorda. Trecuse mult prea multă vreme de când plecase de acasă; totuşi nu Se putu decide să se întoarcă decât atunci când se convinse pe deplin că trebuia să aştepte ca apropiata lăuzie a lui Charlotte să tIeacă, înainte de a putea spera într-o hotărâre oarecare cu privire 'a Ottilie. Se supuse deci împrejurărilor şi, cu aceste perspective 51 speranţe, se întoarse lângă directoare.

Momentul când avea să nască se apropia pentru Charlotte. Stătea mai mult în camerele ei. Femeile ce se adunaseră în juru-i formau o societate mai închisă. Ottilie se ocupa de menaj, aproape fără a-şi îngădui să se gândească la ceea ce făcea. Se resemnase, e drept, pe deplin; dorea să se devoteze şi pe viitor cu totul lui Charlotte, copilului şi lui Eduard, dar nu vedea cum îi va fi posibil s-o facă. Nimic nu era de natură s-o scape de o pierdere a echilibrului decât îndeplinirea în fiecare zi a datoriei. Un fiu venise cu bine pe lume şi femeile afirmau toate că era leit tată-său. Doar Ottilie nu putu fi, în sinea ei, de aceeaşi părere, când o felicită pe lăuză şi întâmpină cu cea mai mare căldură copilul. Încă în timpul pregătirilor pentru măritişul Lucianei, Charlotte resimţise foarte viu absenţa soţului ei; acum soarta voia ca tatăl să lipsească şi la naşterea fiului său, să nu hotărască numele cu care avea să fie strigat mai târziu.

Primul dintre prietenii ce se înfăţişară pentru a-şi prezenta felicitările fu Mittler, care-şi pusese iscoadele să prindă de veste fără întârziere despre acest eveniment. El sosi, arătându-se cu totul în largul lui. Ascunzându-şi cu greu triumful în prezenţa lui Ottilie, el se pronunţă cu glas tare faţă de Charlotte, apărând ca omul chemat să împrăştie toate grijile şi să înlăture toate piedicile de moment. Botezul nu trebuia amânat multă vreme. Bătrî-nul pastor, care se găsea cu un picior în groapă, avea să unească prin binecuvântarea lui trecutul cu viitorul. Copilul avea să se cheme Otto; el nu putea purta alt nume decât acela al tatălui şi al prietenului.

Fu nevoie de amestecul hotărât şi lipsit de jenă al acestui offl, pentru a înlătura nenumăratele scrupule, obiecţiunile, şovăielfc pretenţiile unora de a şti bine sau altminteri decât alţii, oscilaţiile> părerile, schimbările şi revenirile lor; căci, de obicei, în aseffle' nea ocazii, dintr-un scrupul înlăturat se nasc mereu altele, si> vrând să menajăm toate relaţiile, se întâmplă totdeauna să le lezam pe unele din ele.

Mittler luă asupra lui toate scrisorile de înştiinţare şi de invitaţie la botez; trebuiau întocmite îndată, căci ţinea el însuşi foarte mult ca o fericire pe care o socotea atât de însemnată pentru familie să fie adusă la cunoştinţa restului lumii, uneori răuvoitoare şi bârfitoare. Şi, desigur, episoadele de până acum nu scăpaseră atenţiei publicului, care şi aşa trăieşte cu convingerea că tot ce se petrece are loc numai pentru ca el să aibă ceva de comentat.

Ceremonia botezului trebuia să fie demnă, dar intimă şi scurtă. Se căzu de acord ca Ottilie şi Mittler să poarte copilul ca naşă şi naş. Bătrânul pastor, sprijinit de paracliser, se apropie cu paşi înceţi. Se rosti rugăciunea, copilul fu culcat pe braţele lui Ottilie, şi, când ea îşi îndreptă cu afecţiune privirea spre el, se sperie, nu puţin, de ochii lui deschişi, căci i se păru că se uită în propriii ei ochi; potrivirea ar fi trebuit să surprindă pe oricine. Mittler, care primi după aceea copilul, rămase uimit şi el, recunoscând în conformaţia acestuia o asemănare izbitoare, şi anume cu căpitanul; niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva. Starea de slăbiciune a bunului şi bătrânului pastor îl împiedicase să însoţească ceremonia botezului cu altceva în afara liturghiei obişnuite. Mittler însă, plin de acest subiect, îşi aduse aminte de vechile sale funcţii; de altfel, intra în obiceiurile lui să-şi imagineze imediat, în orice situaţie, cum ar vorbi, în ce fel s-ar exprima. De astă dată, el putu cu atât mai puţin să se reţină, cu cât era înconjurat numai de un cerc restrâns, format doar din Prieteni. Începu, aşadar, către sfârşitul ceremoniei, să se substituie, fără umbra de stinghereala pastorului, să-şi exprime într-o cuvântare plină de voioşie îndatoririle şi speranţele de naş, stăruind cu atât mai mult asupra lor, cu cât i se păru, după aerul satisfăcut al lui Charlotte că ea îl aproba.

Dar vajnicul orator nu observa că bunul moşneag ar fi dorit să se aşeze; cu atât mai puţin îşi dădu seama că era pe cale să Provoace o nenorocire mai mare, căci, după ce descrise insistent laţiile fiecăruia din persoanele prezente cu copilul, punând prin aceasta la grea încercare stăpânirea de sine a lui Ottilie se întoarse în sfârşit spre gârbovitul pastor cu următoarele cuvinte:

— Iar dumneata, demnul meu patriarh, poţi spune acum ca şi Simeon: „Stăpâne, slobozeşte pe robul tău în pace, că ochii mei văzură pe mântuitorul acestei case”.

Era acum pe punctul să-şi încheie cu multă strălucire cuvântarea, dar observă că moşneagul, căruia îi întindea copilul, părea, ce-i drept, să se aplece întâi către acesta, dar apoi se lăsă deodată pe spate. Oprit în ultimul moment din cădere, el fu aşezat într-un fotoliu şi, cu toată asistenţa acordată pe loc, trebuia să se admită că era mort.

A vedea şi a pătrunde cu gândul atât de nemijlocit vecinătatea naşterii şi a morţii, a sicriului şi a leagănului, a îmbrăţişa, nu doar cu imaginaţia, ci cu ochii, aceste contraste enorme, era pentru cei de faţă o încercare cu atât mai grea, cu cât intervenea mai surprinzător. Singură Ottilie îl privea cu un fel de invidie pe cel adormit, care mai păstrase expresia sa prietenoasă şi simpatică. Viaţa sufletului ei era ucisă, de ce oare corpul mai trebuia să subziste?

Dacă în acest chip tristele întâmplări ale zilei o făceau, nu rareori, să mediteze asupra vremelniciei, despărţirii, pierderii, îi erau date în schimb, ca mângâiere, miraculoase viziuni nocturne, care o asigurau de existenţa bărbatului iubit, dându-i putere şi înviorând totodată propria ei existenţă. Seara, când se culcase şi mai plutea, cuprinsă de un dulce simţământ, între somn şi veghe, i se păru că îşi aruncă privirile într-o încăpere foarte luminoasă, scăldată însă într-o lumină blândă. În această încăpere, îl vedea foarte desluşit pe Eduard, dar nu îmbrăcat aşa cum îl văzuse totdeauna, ci purtând veşminte de războinic, de fiecare dată în altă atitudine, care era însă cu totul naturală şi n-avea în ea nimic fantastic: stând în picioare, mergând, întins pe jos, călărind. Aceasta figură, precizată până în cele mai mici detalii, se mişca spontan în faţa ei, fără ca ea să contribuie cât de puţin, fără să vrea, sau să facă un efort de imaginaţie. Uneori îl vedea şi împresurat, mai ales de ceva mobil, mai întunecat decât fondul luminos; dar abia dacă distingea siluetele care puteau să-i apară uneori ca oameni, cai, copaci sau munţi. Ea adormea, de obicei, cu această viziune în gând iar dimineaţa, când se trezea după o noapte liniştită, era înviorată, consolată; se simţea convinsă că Eduard mai trăia şi că legăturile cele mai intime îi uneau încă.