Capitolul X.

În ceea ce o priveşte pe Charlotte, ea e veselă şi mulţumită. Se bucură de vigurosul ei băiat, care încă de pe acum se dezvoltă armonios, încântând la tot ceasul ochii şi inima ei. Printr-însul i se creează un nou raport cu lumea ca şi cu averea; vechea ei Poftă de activitate se trezeşte iarăşi; ori-încotro îşi îndreaptă privirea, vede cât de multe au fost înfăptuite anul trecut şi le contemplă cu mulţumire. Animată de un sentiment straniu, urcă Până la coliba de muşchi împreună cu Ottilie şi copilul, şi, în timp ce-l culcă pe acesta pe mica masă, ca pe un altar domestic, ea vede încă două locuri pustii, îşi aminteşte de vremurile trepte, şi o nouă speranţă mijeşte pentru ea şi pentru Ottilie.

Fetele tinere îşi întorc poate cu modestie privirea după cutare sau cutare tânăr, întrebându-se în secret dacă şi l-ar dori drept soţ; dar acela care trebuie să-i poarte de grijă unei fiice sau unei pupile cercetează un cerc mai larg. E ceea ce se întâmplă în acest moment lui Charlotte, căreia unirea căpitanului cu Ottilie nu i se părea imposibilă; nu şezuseră ei încă odinioară, unul lângă altul în această colibă? Nu-i rămăsese străin faptul că între timp avantajoasa perspectivă de căsătorie ce se deschisese acestui prieten dispăruse.

Charlotte urcă mai departe, în vreme ce Ottilie purta copilul. Cea dintâi se lăsă în voia gândurilor. Există, fără îndoială, şi pe uscat naufragii; e frumos şi demn de laudă să te salvezi şi să te restabileşti în urma lor cât mai repede. Doar viaţa toată nu e întemeiată decât pe câştig şi pierdere. Cine din noi nu făureşte un proiect oarecare şi se vede tulburat în înfăptuirea lui? De câte ori nu apucăm un drum şi suntem abătuţi de pe el? De câte ori nu suntem distraşi de la o ţintă ochită atent, pentru a atinge o alta mai înaltă? Călătorului i se rupe o roată pe drum, spre marele lui necaz şi, mulţumită acestui neplăcut accident, ajunge să-şi facă cele mai îmbucurătoare cunoştinţe şi relaţii, care îi influenţează întreaga viaţă. Soarta ne împlineşte dorinţele, dar o face în felul ei, pentru a ne putea da ceva care să depăşească dorinţele noastre.

Acestea, precum şi altele asemănătoare, fură reflecţiile făcute de Charlotte până să ajungă la noua clădire de pe culme, unde îşi găsiră toate o deplină confirmare. Căci împrejurimile erau mult mai frumoase decât ţi-ai fi putut imagina. Cât vedeai cu ochii, în preajmă, orice amănunt supărător, meschin fusese îndepărtat; tot ce era bun în întregul ţinut, tot ce înfăptuiseră pe întinsul lui natura, timpul ieşea cu limpezime în relief, izbind privirea, iar tinerele plantaţii, destinate să umple câteva goluri şi să îmbine în chip plăcut părţile disparate, îşi şi îmbrăcaseră haina lor verde.

Casa însăşi aproape că putea fi locuită; vederea, mai ales din camerele de sus, era din cele mai variate. Cu cât îţi plimbai privirea în jur, descopereai tot mai multe frumuseţi. Ce efecte trebuia să nască aici fiecare ceas al zilei, ce efecte luna, soarele-Nimic nu apărea mai îmbietor decât să-ţi poţi petrece vremea aici şi ce repede se trezi din nou în Charlotte pofta de a clădi şi de a crea, de vreme ce găsea terminată toată munca brută. Un tâmplar, un tapiţer, un zugrav în stare să se descurce cu şabloane şi cu o poleială uşoară – iată tot ce mai lipsea; în scurt timp clădirea se afla pusă la punct. Pivniţa şi bucătăria fură instalate repede; căci dată fiind distanţa până la castel, toate cele necesare trebuiau să se găsească la îndemână aici. Astfel, doamnele împreună cu copilul se mutară sus şi, această reşedinţă ca nou punct central, le oferiră plimbări neaşteptate. Aici, într-o zonă mai înaltă, ele respirau cu deliciu aerul liber şi proaspăt, pe cea mai încântătoare vreme.

Plimbarea cea mai dragă lui Ottilie, fie singură, fie cu copilul, cobora spre platani, pe o cărare comodă, care ducea apoi la punctul unde era legată una din bărcile folosite de obicei pentru traversarea lacului. Îi făcea plăcere să se plimbe uneori pe apă, dar fără copil, căci Charlotte arăta o oarecare îngrijorare în această privinţă. Ea nu uita totuşi să-l viziteze zilnic pe grădinar în parcul castelului şi să i se alăture binevoitoare în grija ce purta numeroaselor răsaduri, care acum se bucurau toate de aerul liber.

Pe această vreme frumoasă, Charlotte găsi foarte bine venită vizita unui englez, care făcuse în călătoriile sale cunoştinţă cu Eduard, îl întâlnise de câteva ori şi era acum curios să vadă frumoasele amenajări, despre care auzise vorbindu-se atât de elogios. El aducea o scrisoare de recomandaţie din partea contelui Şi prezenta în acelaşi timp, ca însoţitor al său, pe un bărbat liniştit, dar foarte amabil. Întrucât începu de îndată să străbată împrejurimile, când cu Charlotte şi Ottilie, când cu grădinarul şi vânătorii, mai adesea cu însoţitorul său şi câteodată singur, se putu recunoaşte uşor, după observaţiile sale, că era un amator şi Un cunoscător al acestui gen de amenajări din care, de bună seamă, el însuşi înfăptuise câteva. Deşi era în vârstă, lua voios Parte la tot ce poate să înfrumuseţeze viaţa şi să-i sporească interesul.

În compania lui, doamnele ajunseră în sfârşit să guste pe deplin ambianţa în care trăiau. Ochiul său exersat prindea orice efect în toată prospeţimea lui; el observa cu atât mai satisfăcut cele realizate, cu cât nu cunoscuse ţinutul mai înainte şi abia dacă putea deosebi ceea ce fusese adăugat de ceea ce natura însăşi oferise.

Se poate spune pe buna dreptate că, datorită remarcilor sale parcul crescu şi se îmbogăţi. El recunoştea cu anticipaţie ce promiteau noile plantaţii care se înfiripau. Nu-i scăpa nici un loc unde mai putea fi încă pusă în valoare sau creată vreo frumuseţe. Aici atrăgea atenţia asupra unui izvor care, odată curăţat, promitea să devină podoaba unui întreg desiş; dincolo, asupra unei grote care, golită şi lărgită, putea oferi un loc de odihnă dorit, căci era suficient să fie tăiaţi câţiva copaci pentru a zări de acolo o impunătoare îngrămădire de mase stâncoase. Îi felicita pe locuitori pentru că le rămâneau atâtea lucruri de desăvârşit, rugându-i să nu se grăbească, ci să-şi rezerve pentru anii următori plăcerea creării şi a amenajării.

De altminteri, nici în afara orelor petrecute în societatea celorlalţi el nu era câtuşi de puţin incomod, căci folosea cea mai mare parte a zilei ca să prindă într-o cameră obscură portativa aspectele pitoreşti ale parcului şi să le deseneze ca să poată dobândi, pentru sine ca şi pentru alţii, un rod frumos al călătoriilor sale. Făcea acest lucru încă de câţiva ani, în toate ţinuturile însemnate, procurându-şi astfel cea mai plăcută şi cea mai interesantă dintre colecţii. El prezentă doamnelor un mare portofoliu pe care-l ducea cu sine, distrându-le atât prin imagine cât şi prin comentarii. Se bucurau amândouă de a putea aici, în singurătatea lor, să străbată atât de comod lumea şi să vadă perindându-se în faţa lor maluri şi porturi, munţi, lacuri şi fluvii, oraşe, cetăţi şi atâtea alte locuri cu nume istoric.

Fiecare din cele două femei arăta un interes special: Char-lotte, pentru locurile mai larg cunoscute, unde afla ceva istoriceşte memorabil, în timp ce Ottilie se oprea de preferinţă la regiunile despre care Eduard obişnuia să vorbească mult, unde zăbovise cu plăcere şi unde se întorsese adesea: căci orice om are, în preajmă sau departe, anumite detalii ale locurilor, care-' atrag şi care, potrivit caracterului său, îi sunt deosebit de dragi şi îl emoţionează, datorită primei impresii, unor împrejurări anumite, obişnuinţei.

Ea îl întrebă, de aceea, pe lord ce regiune îi plăcea cel mai mult şi unde şi-ar stabili acum reşedinţa, dacă ar avea de ales. La această întrebare, el fu în măsură să-i înfăţişeze nu numai o singură regiune frumoasă, relatându-i pe îndelete, în franţuzeasca lui cu accent ciudat, ce i se întâmplase în fiecare dintre ele ca să i-o facă dragă şi preţioasă.

Dar când fu întrebat unde locuia de obicei acum, în ce loc se întorcea cu mai multă plăcere, el se rosti fără înconjur, dar în chip neaşteptat pentru cele două doamne, după cum urmează: '.

— M-am deprins acum să fiu pretutindeni acasă şi să nu găsesc la urma urmei nimic mai comod decât ca alţii să construiască, să planteze şi să se ostenească în gospodăria lor pentru mine. Nu mi-e dor să mă întorc pe proprietăţile mele, şi aceasta în parte din cauze politice, dar mai ales din aceea că fiul meu, pentru care de fapt am făcut şi am amenajat toate, căruia nădăjduiam să i le transmit, alături de care speram să mă mai bucur de ele, nu arată nici un interes pentru bunurile acestea, ci a plecat în India, ca atâţia alţii, ca să-şi folosească viaţa în chip mai înalt, sau poate chiar s-o irosească. Desigur, facem cu mult prea multe cheltuieli pregătitoare pentru viaţă. În loc să ne simţim bine de la început într-o situaţie modestă, căutăm să ne extindem tot mai mult sfera de existenţă, ca să sporim neîncetat propria noastră incomoditate. Cine se bucură acum de clădirile, de parcul, de grădinile mele? Nu eu şi nici măcar ai mei, ci oaspeţi străini, curioşi, călători fără astâmpăr. Chiar dacă dis-Punem de multe mijloace, suntem totdeauna numai pe jumătate 'a noi acasă, mai ales la ţară, unde ne lipsesc atâtea din cele cu care ne-am deprins în oraş. Cartea pe care am dorit-o cu cea mai niare ardoare nu se află la îndemână şi tocmai lucrul de care avem mai multă nevoie a fost uitat. Ne instalăm totdeauna gos-Podăreşte ca să ne mutăm din nou, şi dacă n-o facem din voinţă Sau capriciu, ne-o impun împrejurările, pasiunile, întâmplările, şi câte şi mai câte.

Lordul nu bănuia cât de mult fură izbite prietenele de reflecţiile sale. Şi ce des ne expunem fiecare acestei primejdii atunci când dăm glas unei reflecţii generale, chiar într-o societate ale cărei condiţii de viaţă ne sunt destul de bine cunoscute. Pentru Charlotte, a fi astfel rănită întâmplător, chiar şi de către persoane binevoitoare şi bine intenţionate, nu era ceva nou; iar lumea se oferea şi aşa ochilor ei atât de clar, încât nu simţea nici o durere deosebita, chiar dacă cineva o silea în chip nechibzuit şi imprudent să-şi îndrepte privirea, ici şi colo, asupra câte unui lucru neplăcut. Dar Ottilie care, cu tinereţea ei încă nepătrun-zătoare, mai mult ghicea decât vedea şi putea, ba trebuia chiar să-şi întoarcă privirea de la ceea ce nu-i era pe plac ori nu se cuvenea să vadă, fu adusă de aceste confidenţe în starea cea mai groaznică; căci ele sfâşiaseră brutal gingaşul văl din faţa ei, şi i se păru că tot ce fusese făcut până atunci pentru casă şi curte, pentru grădină, pentru parc şi toate împrejurimile era zadarnic în toată puterea cuvântului, dacă cel căruia toate acestea îi aparţineau nu profita de ele, dacă şi el, întocmai ca oaspetele din faţă, fusese silit, de către cei mai iubiţi şi mai apropiaţi, să rătăcească prin lume, şi s-o facă în chipul cel mai primejdios. Ea se deprinsese să asculte şi să tacă, dar se găsea de astă dată în situaţia cea mai penibilă, care fu mai curând agravată decât uşurată de urmarea conversaţiei străinului. În adevăr, acesta continuă cu originalitatea sa plină de bună dispoziţie şi cu un aer cumpănit:

— Cred, spuse el, că mă găsesc acum pe calea cea bună, căci mă consider neîncetat un călător care, cu preţul multor renunţări, cunoaşte multe plăceri. Sunt deprins cu schimbarea, ba simt chiar nevoie de ea, aşa cum la operă aştepţi totdeauna un nou decor, tocmai pentru că s-au succedat înainte atâtea altele. Ştiu bine ce pot să-mi promit de la cel mai bun han sau de la cel mai prost; oricât ar fi el de bine ţinut sau oricât ar lăsa de dorit, nicăieri nu găsesc lucrurile cu care sunt obişnuit: şi la urma urmei e totuna să atârn cu totul de o deprindere imperioasă sau de cel mai capn' cios hazard. Acum cel puţin nu îndur necazul că un lucru a fost rătăcit sau pierdut, că o cameră pe care o folosesc tot timpul devine de nelocuit fiindcă are nevoie de reparaţii, că mi se sparge o ceaşcă la care ţin şi că o bună bucată de vreme nu-mi place să beau din nici o alta. De toate acestea sunt scutit; iar, când casa începe să-mi ardă deasupra capului, slujitorii îmi fac, apoi îmi încarcă în tihnă bagajele, şi părăsesc curtea hanului şi oraşul. Şi în pofida acestor avantaje, dacă fac o socoteală exactă, constat la sfârşitul anului că n-am cheltuit mai mult decât m-ar fi costat să rămân acasă.

În cursul acestei descrieri, Ottilie nu-l vedea în faţa ei decât pe Eduard, rătăcind acum şi el, printre lipsuri şi greutăţi, pe drumuri necroite, ocupând poziţii de luptă pline de primejdii şi suferinţe şi obişnuindu-se, în mijlocul unei atât de mari instabilităţi şi atâtor riscuri, să trăiască fără casă şi fără prieteni, să se lepede de toate numai pentru a nu putea pierde nimic. Din fericire, societatea se separă pentru câtva timp. Ottilie avu răgaz să verse, în singurătate, şiroaie de lacrimi amare. Nici o durere surdă n-o cuprinsese cu mai multă violenţă ca această claritate pe care se străduia să şi-o facă şi mai clară, aşa cum obişnuim să ne chinuim noi înşine, de vreme ce suntem pe cale să fim chinuiţi.

Situaţia lui Eduard i se păru atât de mizerabilă, atât de jalnică, încât se hotărî, oricare ar fi fost preţul, să facă totul pentru a-l uni din nou cu Charlotte, să-şi ascundă durerea şi dragostea în vreun loc tăcut, amăgindu-le prin vreo activitate oarecare.

Între timp, însoţitorul lordului, bărbat chibzuit şi aşezat şi bun observator, băgase de seamă greşeala făcută de prietenul său în conversaţie şi-i dezvăluise asemănarea situaţiilor. Lordul nu ştia nimic despre relaţiile din sânul familiei; celălalt însă, pe care, de fapt, în călătorie nimic nu-l interesa mai mult decât evenimentele neobişnuite, provocate de condiţiile naturale şi cele artificiale, de conflictul dintre lege şi neînfrânare, dintre inteligenţă Şi raţiune, dintre pasiune şi prejudecată, celălalt spuneam, se informase încă dinainte şi, mai mult încă, chiar în casă, despre tot ce se petrecuse şi se mai petrecea încă.

Lordului îi păru rău, fără să se simtă însă încurcat. Ar trebui să tăcem cu totul când suntem în societate, pentru a nu ajunge uneori în această situaţie; căci nu numai reflecţii importante, ci chiar şi afirmaţiile cele mai banale se pot ciocni atât de disonant cu interesul persoanelor prezente.

— Vom drege deseară lucrurile, spuse lordul, şi ne vom abţine de la orice conversaţie generală. Oferă companiei câteva din numeroasele anecdote şi poveşti plăcute şi semnificative cu care ţi-ai îmbogăţit portofoliul şi memoria în timpul călătoriei noastre.

Totuşi, chiar şi cu cea mai bună intenţie, străinii nu reuşiră să facă plăcere de astă dată prietenelor printr-o conversaţie inofensivă. Căci, după ce însoţitorul le trezise interesul şi le încordase la culme atenţia cu mai multe poveşti ciudate, pline de tâlc, vesele, duioase, înspăimântătoare, el se gândi să încheie cu o întâmplare, ce-i drept stranie, dar mai blândă, fără a bănui cât de mult se apropia aceasta de situaţia auditoarelor lui.

CIUDAŢII COPII AI UNOR VECINI.

Nuvelă.

Doi copii din familii de seamă, învecinate, un băiat şi o fată, potriviţi ca vârstă pentru a deveni într-o zi soţ şi soţie, erau crescuţi împreună cu această plăcută perspectivă; şi de o parte şi de alta părinţii se bucurau de o atare uniune viitoare. Curând se observă însă că intenţia părea sortită să dea greş, întrucât între cele două firi minunate se manifesta o ciudată aversiune. Poate că se asemănau prea mult. Amândoi aplecaţi asupra lor înşişi, hotărâţi în voinţa lor, fermi în proiectele lor, iubiţi şi respectaţi fiecare de către tovarăşii lor de joacă; totdeauna adversari când se găseau împreună, construind totdeauna fiecare pentru sine, distnigând tot ce făcea celălalt, oriunde se întâlneau; nerivalizând în urmărirea aceleiaşi ţinte, dar luptând totdeauna pentru un scop unic: cu totul blânzi şi amabili, şi plini de ură şi răi numai când se refereau unul la altul.

Aceste ciudate relaţii se arătară încă în jocurile lor de copii; ele se manifestară şi mai mult cu înaintarea anilor. Şi, cum băieţii obişnuiesc să se joace de-a războiul, să se împartă în tabere, să dea bătălii între ei, tot astfel viteaza şi îndărătnica fată se puse şi ea o dată în fruntea uneia dintre oşti şi se luptă împotriva celeilalte cu atâta violenţă şi îndârjire, încât ar fi pus-o pe fugă în chip ruşinos, dacă adversarul ei personal nu s-ar fi purtat plin de curaj şi n-ar fi sfârşit totuşi prin a-şi dezarma şi captura vrăjmaşa. Dar, chiar şi atunci, ea se apără cu atâta vehemenţa, încât el, pentru a-şi păstra ochii fără s-o vateme totuşi pe duşmană, fu nevoit să-şi smulgă de la gât cravata de mătase şi să-i lege cu ea mâinile la spate.

Ea nu i-o iertă niciodată şi întreprinse chiar pe ascuns Pregătiri şi încercări de a-i face rău, astfel încât părinţii, care luaseră în seamă de mult aceste stranii pasiuni, se înţeleseră şi hotărâră să separe aceste două fiinţe ostile renunţând la acele dulci speranţe.

Băiatul se distinse repede în noile împrejurări. Orice fel de învăţătură se lipea uşor de el. Protectorii săi şi propria lui înclinaţie îl împingeau spre cariera militară. Oriunde se afla, era iubit şi stimat. Natura sa destoinică părea să nu se manifeste decât spre binele şi plăcerea altora; şi fără a-şi da seama prea limpede, el era destul de fericit în sinea lui de a fi pierdut pe singurul adversar pe care natura i-l hărăzise.

Fata, deopotrivă, îşi schimbă deodată felul de a fi. Vârsta, progresul educaţiei şi, mai mult încă, un anumit sentiment intim o depărtară de jocurile violente cărora obişnuise până atunci să se dedea cot la cot cu băieţii. În general, părea să-i lipsească ceva: nu se găsea nimic în jurul ei demn de a-i provoca ura. Şi nici nu găsise încă pe nimeni vrednic de iubire.

Un tânăr, mai în vârstă decât fostul ei adversar şi vecin, fecior de neam mare, bogat şi cu vază, apreciat în societate, căutat de femei, îi dăruia toată afecţiunea lui. Pentru prima dată, un prieten, un adorator, un servitor se străduia să intre în graţiile ei. Preferinţa pe care el i-o arăta, faţă de atâtea altele, mai mari, mai instruite, mai strălucite, şi mai pline de pretenţii decât ea, o măgulea peste măsură. Atenţia pe care i-o dădea necontenit, fără a deveni prea îndrăzneţ, fidela lui asistenţă în diferite întâmplări neplăcute, poziţia de pretendent faţă de părinţii ei, ce-i drept, făţişă, dar calmă şi deocamdată plină de speranţă, deoarece ea era încă foarte tânără; toate acestea o câştigară de partea lui, lucru la care contribuiră obişnuinţa şi relaţiile exterioare, acceptate acum de lume ca un fapt cunoscut. Fusese atât de des numita logodnica lui, încât sfârşi prin a-şi recunoaşte ea însăşi această calitate; şi nici ei, nici altcuiva nu-i trecea prin gând că ar mai fi nevoie de vreo altă încercare, atunci când schimbă inelul de logodnă cu acela care trecea de atâta vreme drept mirele ei.

Cursul liniştit pe care-l luase întreaga afacere nu se văzu iuţit nici în urma logodnei. De ambele părţi, totul fu lăsat să continue ca până atunci; logodnicii se bucurau de viaţa laolaltă şi voiau negreşit să mai guste încă anotimpul frumos, ca pe-o primăvară a vieţii viitoare mai serioase.

Între timp, cel din depărtare se formase cum nu se poate mai frumos, înaintase datorită meritelor lui cu o treaptă în cariera şi veni în permisie să-i vadă pe ai săi. În chip cu totul natural, dar totuşi ciudat, el se găsi din nou faţă-n faţă cu frumoasa lui vecină. Ea nutrise în timpul din urmă numai sentimente familiale de prietenă şi logodnică; era în armonie cu tot ce o înconjura; se credea fericită şi era chiar fericită într-un anumit fel. Dar pentru prima dată, de mult timp încoace, ceva îi stătea din nou împotrivă; nu era ceva demn de ură, devenise incapabilă de ura; chiar ura copilărească, ce nu fusese, la drept vorbind, decât o recunoaştere obscură a valorii lăuntrice, se exprima acum într-o bucuroasă uimire, o cercetare plină de satisfacţie, o prietenoasă complezenţă, o apropiere pe jumătate voluntară, pe jumătate involuntară, şi totuşi de neevitat – şi toate acestea erau reciproce, îndelungata despărţire dădea acum loc la conversaţii prelungite. Chiar nesăbuirea copilărească de altădată apăru judecăţii lor de azi mai mature ca o amintire hazlie şi totul se petrecea ca şi cum ei s-ar fi simţit obligaţi să răscumpere acea duşmănie răutăcioasă cel puţin printr-o purtare atentă şi amicală, ca şi cum acea violentă nesocotire de odinioară nu putea rămâne de acum înainte fără o manifestă apreciere.

La el, totul păstră măsura rezonabilă de dorit. Situaţia, relaţiile, aspiraţiile, ambiţia îl absorbeau suficient pentru a-l face să accepte cu calm atitudinea prietenoasă a frumoasei logodnice, ca o atenţie mai mult demnă de recunoştinţa lui, fără să asocieze, de aceea, în vreun fel oarecare persoana ei cu el însuşi sau s-o râvnească, pizmuindu-i logodnicul cu care se afla, de altfel, în cele mai bune relaţii.

La ea, în schimb, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ea avea impresia că se trezeşte dintr-un vis. Lupta împotriva tânărului ei vecin fusese prima ei pasiune, şi această luptă violentă nu era totuşi, sub chipul aversiunii, decât o înclinaţie aprinsă, parcă înnăscută. De altfel, în amintire, totul îi apărea pur şi simplu ca şi cum l-ar fi iubit totdeauna. Zâmbea gândindu-se la acea urmărire duşmănoasă cu armele în mână, pretindea a-şi aminti că simţise cea mai vie plăcere când el o dezarmase, îşi închipuia că încercase cea mai mare fericire când el o legase, şi tot ce pusese la cale spre a-l păgubi şi supăra îi apărea doar ca un mijloc inocent de a-i atrage atenţia. Blestema acea despărţire, se căina pentru somnul în care căzuse, afurisea deprinderea lâncedă, visătoare care o făcuse să accepte un logodnic atât de neînsemnat; era transformată, îndoit transformată, pentru viitor şi pentru trecut, după cum vrem să privim lucrurile.

Dacă cineva ar fi putut să descurce şi să împartă cu ea sentimentele pe care le ţinea cu totul ascunse, acela n-ar fi mustrat-o, căci, fireşte, logodnicul nu putea rezista comparaţiei cu vecinul, de îndată ce erau văzuţi unul lângă altul. Dacă unuia nu i se putea refuza o oarecare încredere, celălalt inspira încrederea cea mai deplină; dacă acceptai cu plăcere societatea unuia, pe celălalt ţi-l doreai ca tovarăş; şi dacă te-ai fi gândit să ai pe cineva alături, într-un înţeles mai înalt, la împrejurări extraordinare, desigur de primul te-ai fi îndoit, în vreme ce al doilea ţi-ar fi inspirat o siguranţă deplină. În această privinţă, femeile posedă un simţ înnăscut deosebit, având şi motiv şi prilej să-l dezvolte.

Cu cit nutrea mai intens frumoasa logodnică aceste sentimente tainice, cu cât se găsea mai greu cineva în situaţia de a exprima ceea ce putea fi invocat în favoarea logodnicului, ceea ce împrejurările, datoria recomandau, porunceau, ba chiar o necesitate inflexibilă părea să pretindă irevocabil, cu atât frumoasa inimă devenea mai părtinitoare. Şi cum, pe de o parte, ea era indisolubil legată, prin societate şi familie, prin logodnic şi prin propriul ei consimţământ, cum pe de altă parte ambiţiosul tânăr nu făcea nici un secret din ideile, planurile şi perspectivele sale, purtându-se cu ea doar ca un frate credincios şi nici măcar tandru şi cum se vorbea chiar de plecarea lui iminentă, vechiul spirit copilăresc al fetei, cu toate vicleniile şi violenţele lui, păru să se trezească şi să se înarmeze, pe această treaptă mai înaltă a vieţii, cu o indignare care să ducă la urmări mai grave şi mai funeste. Ea se hotărî să moară pentru a-l pedepsi pentru indiferenţa lui pe cel atât de detestat odinioară şi atât de pătimaş iubit astăzi. Şi cum nu-l putea avea pentru ea, voia cel puţin să rămână legată pe veci de închipuirea, de remuşcarea lui. Chipul ei de moartă avea să-l urmărească pretutindeni, el avea să se căiască fără încetare pentru că nu recunoscuse, nu pătrunsese, nu preţuise sentimentele ei.

Această stranie nebunie o însoţea pretutindeni. Ea o ascundea sub felurite forme; şi, cu toate că părea cam ciudată oamenilor, nimeni nu era destul de atent sau de înţelept pentru a aduce la lumină adevărata cauză intimă.

Intre timp, prietenii, rudele, cunoscuţii se istoviseră cu organizarea a tot felul de serbări. Aproape că nu trecea nici o zi fără ca ceva nou să fi fost pus la cale. Abia dacă rămăsese vreun colţ frumos din împrejurimi care să nu fi fost împodobit şi pregătit ca să poată primi un mare număr de oaspeţi veseli. Tânărul nostru proaspăt sosit voi şi el să-şi îndeplinească obligaţiile, încă înainte de plecare, şi invită tânăra pereche împreuna cu câteva rude mai apropiate la o excursie pe apa. Se îmbarcară pe o navă mare şi frumoasa, reuşit ornamentată, unul din acele iahturi care pot pune la dispoziţie un mic salon şi câteva camere, în strădania de a oferi şi pe apă toate înlesnirile de pe uscat.

Pluteau în sunetul muzicii pe marele fluviu; pe arşiţa din timpul zilei, societatea se adunase în încăperile de sub punte, pentru a se distra cu jocuri de spirit şi de noroc. Tânărul amfitrion, incapabil să rămână vreodată inactiv, se aşezase la cârmă înlocuindu-l pe bătrânui căpitan, care adormise lângă el. Cel rămas de veghe avea tocmai atunci nevoie de toată prudenţa sa, căci se apropia de un loc unde două insule îngustau albia fluviului şi, lungindu-şi când într-o parte când în alta malurile plate de prundiş, lăsau navigabilă o porţiune plină de primejdii. Precaut şi ager, cârmaciul era aproape tentat să-l trezească pe căpitan, dar se încrezu până la urmă în sine însuşi, îndreptând vasul spre strâmtoare. În acel moment, apăru pe punte frumoasa lui vrăjmaşă cu o cunună de flori pe cap. Şi-o scoase şi-o azvârli cârmaciului.

— Primeşte asta ca amintire! Exclama ea.

— Nu mă stingheri, îi strigă el, prinzând cununa. Am nevoie de toate puterile şi de întreaga mea atenţie.

— Nu te voi mai stingheri, strigă ea; n-ai să mă mai vezi! Rostind acestea, alergă spre prora vasului, de unde sări în apă. Câteva voci strigară:

— Ajutor! Ajutor! Se îneacă!

Tânărul nostru se găsea în cea mai groaznică încurcătură. Trezit de zgomot, bătrânul căpitan vrea să apuce cârma şi tânărul îşi dă silinţa să i-o predea; dar nu au timpul să schimbe conducerea; nava eşuează şi, în aceeaşi clipă, lepădând veşmintele cele mai stânjenitoare, tânărul se aruncă în apă şi înoată spre frumoasa lui vrăjmaşă.

Apa e un element prietenos faţă de cel ce-o cunoaşte şi ştie să se folosească de ea. Ea îl purta şi abilul înotător o stăpâni. Curând el o ajunse pe frumoasa dusă de valuri; o apucă, izbuti s-o ridice şi s-o susţină; amândoi fură antrenaţi violent de curent, până când ostroavele, prundurile rămaseră departe în urma lor şi fluviul începu să curgă iarăşi larg şi domol. Abia acum el prinse din nou curaj, îşi reveni de sub efectul spaimei dintâi, în care acţionase, fără cugetare, pur mecanic; silindu-se să ridice capul, se uită în jur şi înotă cum putu către un loc puţin adânc şi acoperit de tufăriş, care se pierdea, în chip plăcut şi bine venit, în apele fluviului. Acolo duse pe uscat frumoasa lui pradă; dar nici un suflu de viaţă nu se simţea în ea. Tânărul fu cuprins de deznădejde, când, deodată, îi străluci în faţa ochilor o cărare bătută ce străbătea desişul. Se încarcă din nou cu scumpa lui povară, zări curând o locuinţă singuratică şi ajunse la ea. Acolo dădu peste oameni buni, o tânără pereche. Nenorocirea, primejdia fură repede explicate. Toate câte le ceru el după o scurta chibzuială fură procurate. Un foc luminos ardea, pături de lână fură întinse pe un culcuş; se aduseră în graba blănuri, piei şi tot ce putea fi folosit spre a ţine de cald. Aici, ardoarea de a salva era mai presus de orice alte raţiuni. Nimic nu fu lăsat la o parte pentru a rechema la viaţă frumosul trup gol, pe jumătate înţepenit. Şi lucrul reuşi. Ea deschise ochii, îşi zări prietenul, cuprinse gâtul cu braţele ei divine. Rămase multă vreme aşa; un potop de lacrimi i se revărsa din ochi şi-i desăvârşi vindecarea.

— Vrei să mă părăseşti, exclamă ea; când te regăsesc?

— Niciodată, strigă el, niciodată! Şi nu ştia nici ce spunea, nici ce făcea. Cruţă-te doar, adăuga el, cruţă-te! Gândeşte-te la tine, de dragul tău şi al meu.

Ea se gândi la sine şi observă abia atunci starea în care se găsea Nu-i putea fi ruşine în faţa iubitului, a salvatorului ei; dar îi dădu drumul bucuros, ca să se poată îngriji de el însuşi; căci tot ce purta pe el era îmbibat de apă.

Tinerii soţi se sfătuiră: el oferi tânărului, iar ea frumoasei, veşmintele lor de nuntă, care încă mai atârnau cu toate accesoriile complete, gata să îmbrace un cuplu din cap până-n picioare, începând cu cele de dedesubt şi până la cele exterioare. În scurt timp, cei doi eroi ai aventurii nu erau numai îmbrăcaţi, ci şi gătiţi. Erau amândoi o încântare pentru ochi, se priviră uimiţi când se reîntâlniră şi, cu o pasiune fără margini, dar pe jumătate zâmbind de costumaţia lor, se aruncară năvalnic unul în braţele celuilalt. Puterea tinereţii, impetuozitatea iubirii îi făcură să se înzdrăvenească în câteva clipe, şi numai muzica lipsea, spre a-i îmbia la dans.

A fi trecut din apă pe uscat, din moarte la viaţă, din cercul familiei în sălbăticie, de la deznădejde la încântare, de la indiferenţă la iubire, la pasiune, şi toate acestea într-o clipită, capul singur n-ar fi de ajuns ca să le conceapă, ar plesni sau s-ar zăpăci. E nevoie ca inima să dea tot ce poate da pentru ca o atare surpriză să fie îndurată.

Răpiţi cu totul unul de celălalt, ei nu fură în stare, decât după câtva timp, să se gândească la teama, la grijile celor lăsaţi în urmă, şi aproape că nici ei singuri nu se puteau gândi fără teamă, fără grijă, la felul cum aveau să dea ochii din nou cu aceia.

— Trebuie oare să fugim, să ne ascundem? Spuse tânărul.

— Vom rămâne împreună, zicea ea, atârnându-se de gâtul lui. Ţăranul, care auzise de la ei povestea navei eşuate alergă fără să mai întrebe nimic înspre mal. Vasul se apropie plutind, neştirbit; fusese desprins cu multă trudă, şi continua drumul fără ţintă precisa, în speranţa de a-i regăsi pe cei pierduţi. Când, aşadar, ţăranul atrase prin strigăte şi gesturi atenţia navigatorilor şi alergă în direcţia unde se arăta un punct prielnic de acostare, fără a înceta să facă semne cu mâna şi să strige, nava se îndreptă către mal – şi ce spectacol se oferi privirilor când vasul opri! Părinţii celor doi logodnici se grăbiră cei dintâi să ajungă la mal; logodnicul, pradă dragostei sale, aproape că îşi pierduse cunoştinţa. Abia auziră că dragii lor copii erau salvaţi, şi aceştia ieşiră din tufiş în ciudata lor costumare. Nu fură recunoscuţi înainte de a fi ajuns foarte aproape.

— Pe cine văd oare? Exclamară mamele.

— Ce văd oare? Strigară taţii.

Cei salvaţi căzură în genunchi în faţa lor.

— Pe copiii voştri! Izbucniră ei; soţ şi soţie.

— Iertare! Strigă fata.

— Daţi-ne binecuvântarea voastră! Rosti tânărul.

— Daţi-ne binecuvântarea voastră! Strigară amândoi, în timp ce toată lumea stătea mută de uimire.

— Binecuvântarea voastră! Răsună pentru a treia oară şi cine ar fi putut s-o refuze?