Capitolul VI.

Marea tulburare pricinuită lui Charlotte de această vizită fu compensată de faptul că avu putinţa s-o înţeleagă deplin pe fiica sa, lucru în care cunoaşterea lumii o ajută foarte mult. Nu era Prima oara că întâlnea un caracter atât de bizar, cu toate că nici „nul nu atinsese un asemenea grad. Şi totuşi ştia din experienţă că astfel de persoane, modelate de viaţă, de felurite evenimente, de relaţiile familiale, pot ajunge la o maturitate foarte plăcută şi dabilă, egoismul îndulcindu-se şi vârtejul activităţii căpătând o direcţie precisă. Charlotte, ca mamă, accepta cu atât mai multă „găduinţă un fenomen poate neplăcut pentru alţii, cu cât le stă ifle părinţilor să nădăjduiască acolo unde străinii nu doresc decât să profite sau cel puţin să nu fie stingheriţi.

Charlotte însă avea să fie lovită în chip ciudat şi neaşteptat, duPă plecarea fiicei sale, de faptul că aceasta lăsase în urmă un nuRie raU) nu atjt pjjn ceea era criticabil în purtarea ei, cât toc-mai prin ceea ce ar fi putut fi găsit demn de lauda. Luciane părea a~$i fi făcut o lege nu numai din a fi veselă între cei veseli, ci şi din a fi tristă alături de cei trişti şi, pentru a-şi exersa bine spiritul de contradicţie, din a-i întrista uneori pe cei veseli şi a-j înveseli pe cei trişti. În toate familiile unde se ducea, ea se interesa de cei bolnavi şi de cei infirmi care nu puteau să apară în societate. Îi vizita în camerele lor, făcea pe medicul şi impunea fiecăruia leacuri energice, luate din farmacia de voiaj pe care o ducea totdeauna cu sine în trăsura ei; un atare tratament, cum e uşor de presupus, reuşea sau dădea greş după voia întâmplării.

În acest gen de binefacere, Luciane era foarte crudă şi nu se lăsa influenţată, căci era ferm convinsă că proceda cum nu se poate mai bine. Însă o încercare a ei pe tărâm moral eşua de asemenea, şi ea îi dădu mult de furcă lui Charlotte, pentru că avu urmări şi pentru că toată lumea vorbi despre ea. Auzi acest lucru abia după plecarea Lucianei; Ottilie, care fusese martoră tocmai la această întâmplare, fu obligată să-i dea amănunţit socoteală asupra celor petrecute.

O fată, dintr-o familie cu vază, avusese nenorocul de a fi vinovată de moartea uneia dintre surorile ei mai mici şi din această cauză nu putuse nici să se liniştească, nici sa se regăsească pe sine. Trăia, absorbită şi tăcută, în camera ei şi nu suporta nici chiar vederea membrilor familiei; îi accepta doar când veneau la ea unul câte unul; căci, de îndată ce erau mai mulţi laolaltă, îşi închipuia că fac împreună reflecţii despre ea şi starea în care se afla. Faţă de fiecare în parte, ea se exprima rezonabil, stând ceasuri întregi de vorbă cu el.

Luciane auzise despre acest caz şi îşi propusese îndată, în taină, ca, atunci când va ajunge în casa acelei familii* sa săvârşească un fel de minune şi s-o redea pe tânăra fată societăţii-Se purtă cu acest prilej mai prudent decât de obicei, ştiu să se introducă singură la cea sufleteşte bolnavă şi, pe cât se puw observa, izbuti să-i câştige încrederea prin muzică. La sfârşit făcu însă o greşeală; căci, tocmai pentru că dorea să facă senzaţie- ° aduse deodată, într-o seară, pe frumoasa şi palida copilă, pe cafe o socotea îndeajuns de pregătită, în societatea strălucitoare 51 pestriţă. Şi poate că şi acest lucru ar fi reuşit, dacă societate*1 însăşi, din curiozitate şi aprehensiune, nu s-ar fi comportat cu stângăcie, adunându-se în jurul bolnavei, evitând-o apoi din nou, zapăcind-o şi agitând-o prin murmure şi şuşoteli. Delicata ei sensibilitate nu suportă toate acestea. Fugi scoţând ţipete înspăi-mântătoare, care ar fi putut fi expresia groazei stârnite de apariţia unui monstru. Speriată, societatea se împrăştie, iar Ottilie fu printre aceia care o conduseră din nou în camera ei pe bolnava cu totul lipsită de cunoştinţă.

Între timp, Luciane adresase, în felul ei obişnuit, o aspră mustrare celor de faţă, fără a se gândi câtuşi de puţin la faptul că purta întreaga vină şi fără a se lăsa abătută de acest insucces, ca şi de oricare altul, de la faptele şi gesturile ei.

Starea bolnavei devenise mai îngrijorătoare din acel moment; ba maladia ei se agravase chiar atât de mult, încât părinţii nu putură s-o mai ţină acasă pe biata copilă, ci se văzură siliţi s-o încredinţeze unui ospiciu. Lui Charlotte nu-i rămase decât să caute a alina întrucâtva, printr-o purtare deosebit de delicată faţă de acea familie, durerea pricinuită de fiica ei. Asupra lui Ottilie întâmplarea făcuse o impresie adâncă; o plângea cu atât mai mult pe sărmana fată, cu cât era convinsă, după cum, nici nu putea tăgădui faţă de Charlotte, că, printr-un tratament susţinut, bolnava ar fi putut fi vindecată cu siguranţă.

Şi cum, în general, din trecut oamenii stau de vorbă mai mult despre ce e neplăcut decât despre ce e plăcut, ajunse în discuţie şi o mică neînţelegere care o nedumerise pe Ottilie în Privinţa arhitectului, în seara când acesta nu voise să-şi arate colecţia, cu toate că ea îl rugase în chip atât de amabil. Acest fuz îi rămăsese mereu pe inimă şi nu ştia nici ea de ce. Sentimentele ei erau foarte îndreptăţite; căci ceea ce o fată ca Ottilie P°aţe cere nu s-ar cuveni să fie refuzat de un tânăr ca arhitectul. cesta invoca însă faţă de uşoarele ei mustrări ocazionale scuze destul de valabile.

— Dacă aţi şti, spunea el, cât de brutal se poarta chiar unii °anieni cultivaţi cu operele de artă cele mai preţioase, mi-aţi ierta aPtul că nu vreau să le expun pe ale mele în mijlocul mulţimii, i nu ştie să apuce o medalie de muchie; ei pipăie cel mai frumos relief, fondul cel mai pur, cele mai delicate piese şi ie plimbă încoace şi încolo între degetul mare şi arătător, ca şi cum formele artistice s-ar aprecia în modul acesta. Fără a se gândi ca o coală mare trebuie ţinută cu amândouă mâinile, ei apucă o gravură de nepreţuit, un desen de neînlocuit, numai cu o mână, aşa cum un politician încrezut apucă un ziar, făcându-şi cunoscută dinainte, prin mototolirea hârtiei, judecata asupra evenimentelor lumii. Nimeni nu se gândeşte că ar fi de ajuns ca douăzeci de oameni să procedeze unul după altul în acest fel cu o operă de artă, pentru ca cel de-al douăzecişiunulea să nu mai aibă mare lucru de văzut.

— Nu te-am pus şi eu uneori într-o asemenea încurcătură? Întrebă Ottilie; n-am vătămat cumva, cu vreun prilej, comorile dumitale, fără a bănui acest lucru?

— Niciodată, replică arhitectul, niciodată! Aşa ceva v-ar fi cu neputinţă; cuviinţa s-a născut o dată cu dumneavoastră.

— În orice caz, ripostă Ottilie, n-ar fi rău dacă pe viitor s-ar intercala în manualul bunelor maniere, după capitolele despre modul de comportare la masă, în societate, un capitol foarte amănunţit despre chipul cum trebuie să ne purtăm în colecţiile de artă şi în muzee.

— Negreşit, răspunse arhitectul, atunci custozii şi amatorii şi-ar arăta cu mai multă plăcere rarităţile.

Ottilie îl iertase de mult; cum însă el părea să pună serios la inimă mustrarea ei şi o asigura iarăşi şi iarăşi că-i face plăcere să-şi arate colecţia şi că e gata totdeauna să-şi dea toată silinţa pentru prietenii săi, avu impresia că-i jignise susceptibilitatea şi se simţi îndatorată faţă de el. De aceea nu-i era la îndemână sa refuze net o rugăminte pe care el i-o făcu în urma acestei conversaţii, deşi consultându-şi repede inima, nu văzu cum ar putea să-i îndeplinească dorinţele.

Iată despre ce era vorba. Arhitectul fusese nespus de sensi' bil la faptul că, din gelozia Lucianei, Ottilie fusese exclusă de la tablourile vivante; el remarcase, de asemenea, cu regret că„ nesimţindu-se bine, Charlotte putuse asista numai din când tf> când la această strălucită parte a distracţiilor de societate. Aci”11 el n-ar fi vrut să plece fără a-şi dovedi recunoştinţa şi prin montarea, în cinstea uneia şi spre distracţia celeilalte, a unei reprezentaţii mult mai frumoase decât fuseseră cele de până acum. Poate că la aceasta se adăuga, fără că el însuşi să-şi dea seama, un alt imbold ascuns: îi venea atât de greu să părăsească aceasta casă, această familie, ba chiar i se părea cu neputinţă să se despartă de ochii lui Ottilie, ă căror calmă şi prietenoasă privire îl făcuse aproape numai ea să trăiască în vremea din urmă.

Sărbătoarea Crăciunului se apropia, şi el înţelese deodată că, de fapt, acele reprezentări de tablouri prin figuri în ronde-bosse* porniseră de la „iesle”, spectacolul pios închinat, în această sfântă perioadă, mamei divine şi pruncului, astfel cum sunt adoraţi, în aparenta lor umilinţă, mai întâi de păstori şi după aceea de regii magi.

Îşi reprezentase întru totul posibilitatea realizării unui atare tablou. Un prunc frumos şi plin de prospeţime fusese găsit; nici de păstori şi păstoriţe nu avea să se ducă lipsă; dar fără Ottilie lucrul nu putea fi împlinit. În cugetul lui, tânărul o înălţase la rolul Maicii Domnului, şi dacă ea îl refuza, nu încăpea pentru el nici cea mai mică îndoială că planul trebuia să cadă. Ottilie, pe jumătate încurcata de propunere, îl îndreptă cu cererea lui către Charlotte. Aceasta îi dădu cu plăcere încuviinţarea şi tot de la ea fu învinsă în chip prietenos sfiala lui Ottilie de a-şi asuma întruchiparea acestei sfinte figuri. Arhitectul lucră ziua şi noaptea Pentru ca nimic să nu lipsească în ajunul Crăciunului.

Da, ziua şi noaptea în adevăratul sens al cuvântului. Avea, de altfel, puţine trebuinţe şi prezenţa lui Ottilie părea să-i suplinească orice înviorare; lucrând de dragul ei, părea să n-aibă nici 0 nevoie de somn, ocupându-se de ea, nici o nevoie de hrană. De aceea, în seara solemnă, totul fu gata şi pregătit. Reuşise să a (June instrumente de suflat cu o frumoasa sonoritate, care făcură ntroducerea şi ştiură să creeze atmosfera dorită. La ridicarea c°ttinei Charlotte fu cu adevărat surprinsa. Tabloul ce i se oferea sculptura complet detaşată de fondul pe care se profilează (franc).

Fusese de atâtea ori repetat în toată lumea, încât cu greu te puteai aştepta la o nouă impresie în faţa lui. Aici însă, realitatea ca imagine avea calităţi deosebite. Întregul spaţiu era mai curând nocturn decât crepuscular, şi totuşi, în amănuntele mediului nu era nimic nedesluşit. Ideea incomparabilă de a face întreaga lumina să emane de la prunc, artistul ştiuse s-o înfăptuiască printr-un ingenios mecanism de iluminare care era mascat de personajele din primul plan, lăsate în umbră şi primind doar o slabă lumină piezişă. Fetele şi băieţii veseli stăteau de jur-împre-jur, feţele lor fiind puternic luminate de jos. Nu lipseau nici îngerii, a căror strălucire proprie era parca umbrită de splendoarea divină şi al căror trup eterat părea mai dens şi doritor de lumină în faţa celui dumnezeiesc-uman.

Din fericire, pruncul adormise în poziţia cea mai drăgălaşă, aşa că nimic nu tulbura contemplaţia asupra celei ce-o întrupa pe mamă şi care, cu nemărginită graţie, ridicase un văl pentru a revela comoara ascunsă. Imaginea rămase fixată parcă, încremenită în acea clipă. Orbit fiziceşte, surprins spiritual, poporul din jur părea că tocmai făcuse o mişcare pentru a-şi feri vederea tulburată, a-şi întoarce apoi iarăşi privirile într-acolo, clipind din ochi cu bucuroasă curiozitate şi a arăta mai mult uimire şi plăcere decât admiraţie şi adorare, cu toate că nici aceste sentimente nu erau uitate, exprimarea lor fiind încredinţată câtorva persoane mai bătrâne.

Figura lui Ottilie, gestul, expresia, privirea ei întreceau însă tot ce a înfăţişat vreodată un pictor. Un cunoscător sensibil, privind această apariţie, ar fi fost cuprins de teama că s-ar putea clinti ceva, s-ar fi întrebat cu îngrijorare dacă o altă imagine i-ar mai putea vreodată plăcea în aceeaşi măsură. Din nefericire, nu era de faţă nici un om capabil să prindă acest efect general-Numai arhitectul, care, în veşmânt de păstor, privea dintr-o part6 peste cei căzuţi în genunchi, încerca încă plăcerea cea mai mat6-cu toate că nu ocupa cel mai prielnic punct de observaţie. ŞicUie ar putea să descrie expresia Reginei cerului celei nou-născute-Cea mai pură umilitate, cel mai încântător sentiment de modesta faţă de o mare cinste nemeritată, faţă de o imensă fericire de neconceput se citeau pe chipul ei, exprimând atât propria-i simţire, cât şi ideea pe care şi-o putea face despre ceea ce înfăţişa Charlotte privea cu bucurie frumoasa întruchipare, dar ceea ce o impresiona era mai ales pruncul. Ochii îi erau inundaţi de lacrimi, şi îşi imagina în chipul cel mai viu să poată spera să ţină, curând, în poală o dulce făptură asemănătoare.

Cortina se lăsase, pe de o parte pentru a da un răgaz interpreţilor, pe de alta, pentru a aduce o schimbare tabloului. Artistul îşi propusese să transforme prima imagine de noapte şi umilinţă într-o imagine de zi şi glorie, şi pregătise în acest scop, din toate părţile o lumină foarte vie, care fu aprinsă în pauză.

În poziţia ei pe jumătate teatrala, Ottilie fusese liniştită mai ales de faptul că, afară de Charlotte şi de câţiva intimi ai casei nimeni nu văzuse această pioasă mascaradă artistică. Fu deci surprinsa întrucâtva când află, în timpul pauzei, despre sosirea unui străin, pe care Charlotte îl primise amical în sală. Nimeni nu-i putea spune cine era acest străin. Ea acceptă situaţia, pentru a nu provoca nici o tulburare. Candelabrele şi lămpile ardeau şi o lumină infinită o înconjura. Cortina se ridică şi o privelişte uimitoare se oferi spectatorilor: întregul tablou era numai strălucire, şi în locul umbrei, suprimate cu totul, rămâneau doar culorile, care, prin chibzuita lor alegere, realizau o plăcută domolire. Privind pe sub genele ei lungi, Ottilie remarcă un bărbat aşezat lângă Charlotte. Nu-l recunoscu, dar i se păru că aude vocea asistentului de la pension. Fu cuprinsă de o senzaţie ciudată. Câte se toâmplaseră de când nu mai auzise glasul acestui dascăl devotat. Ca în zigzagul unui fulger, îi trecu prin faţa sufletului şirul bucuriilor şi suferinţelor ei, stârnind întrebarea: „Vei cuteza oare să-i destăinuieşti, să-i mărturiseşti totul? Ce puţin demnă eşti să aPari în faţa lui sub această înfăţişare sfântă! Şi ce straniu trebuie să-i pară să te zărească, sub mască, pe tine, pe care te-a văzut totdeauna naturală!” Cu o repeziciune fără seamăn, sentimentul şi raţiunea se înfruntau înlăuntrul ei. Inima îi era grea, ochii i se umpleau de lacrimi, în vreme ce se silea să creeze o imagine Mobilă; şi ce fericită se simţi când pruncul începu să mişte, iar se văzu nevoit să dea semnalul căderii cortinei!

Dacă sentimentul penibil de a nu putea alerga în întâmpi-narea unui prieten scump se adăugase încă din ultimele momente celorlalte emoţii ale lui Ottilie, ea era acum şi mai încurcată. Trebuia oare să meargă spre el în acest costum şi cu aceasta găteală străină? Trebuia să-şi schimbe veşmintele? Nu alese, făcu al doilea lucru, căutând între timp să-şi adune gândurile, să se liniştească; şi nu se regăsi cu adevărat decât atunci când îl salută, în sfârşit, în îmbrăcămintea ei obişnuită, pe cel sosit.