Capitolul VII

Întrucât arhitectul dorea tot binele protectoarelor sale, îi era plăcut, de vreme ce până la urmă tot trebuia să plece, să le ştie în buna companie a onorabilului asistent; cum însă raporta favoarea lor la sine însuşi, era oarecum îndurerat, văzându-se înlocuit aşa de curând şi, după cum socotea în modestia lui, înlocuit atât de bine, ba chiar în chip desăvârşit. Până atunci şovăise mereu, acum însă se simmţea parcă împins să se îndepărteze; căci voia măcar să nu fie silit a îndura, încă în prezenţa lui, cele ce puteau deveni de neevitat după plecarea sa. Spre marea uşurare a acestor simţăminte pe jumătate triste, doamnele îi mai dădură la plecare o vestă, la care le văzuse multa vreme, pe amândouă, tricotând, nu fără a-l invidia în taina pe fericitul necunoscut căruia îi va fi menită o data. Un asemenea dar este cel mai plăcut pe care-l poate primi un bărbat iubitor şi respectuos: căci, atunci când, purtându-l, se gândeşte la jocul neobosit al frumoaselor degete, el nu poate să nu-şi închipuie cu mulţumire că nici inima n-a rămas cu totul străină de o muncă atât de stăruitoare.

Femeile aveau acum să se îngrijească de alt oaspete, faţa de care aveau numai bune intenţii şi care trebuia să se simtă bine la ele. Sexul feminin nutreşte un interes lăuntric, nestrămutat, car6 ii e propriu şi de la care nimic pe lume nu-l poate abate; în relaţiile exterioare de societate, dimpotrivă, femeile se lasă cu plăcere şi uşor determinate în atitudinea lor de bărbatul care le preocupa în acel moment, şi astfel, prin refuz ca şi prin receptivitate, prin neclintire şi îngăduinţă, ele exercită de fapt o autoritate căreia, în lumea binecrescută, nici un bărbat nu i se poate sustrage.

Dacă arhitectul îşi desfăşurase şi îşi dovedise oarecum în voie şi după bunul lui plac talentele în faţa celor doua prietene, spre plăcerea şi spre satisfacerea intenţiilor lor, daca îndeletnicirile şi distracţiile fuseseră rânduite în acest sens şi potrivit unor astfel de intenţii, un alt mod de viaţa se impuse în scurt timp de pe urma prezenţei asistentului. Marele său dar era de a vorbi bine şi de a dezbate în conversaţii relaţiile dintre oameni, îndeosebi în legătură cu formarea tineretului. Şi astfel se iscă un contrast destul de simţitor faţă de felul de a trăi de până atunci, cu atât mai mult cu cât asistentul nu aproba cu totul îndeletnicirile cărora le fusese închinată întreaga vreme.

Despre tabloul vivant care-l întâmpinase la sosire, el nici nu pomeni măcar. Când însă îi fu arătată cu satisfacţie biserica şi capela, cu tot ce era legat de ele, nu-şi putu reţine opiniile asupra lor.

— În ceea ce mă priveşte, spuse el, această apropiere, această amestecare a sacrului cu sensibilul nu izbuteşte nicidecum să-mi Placă; nu mă pot împăca nici cu ideea dedicării, sfinţirii şi împodobirii unor încăperi speciale, ca şi cum acesta ar fi singurul mijloc de a nutri şi de a întreţine un sentiment de pietate. Nici 0 ambianţă, fie ea şi cea mai comună, nu trebuie să tulbure în noi sentimentul divinului, care ne poate însoţi pretutindeni şi poate consacra orişice loc drept templu. Îmi place să văd oficiată o slujbă religioasa domestică, în sala în care de obicei se ia masa, se ţin reuniuni, se organizează distracţii cu jocuri şi dans. Ceea Ce e mai înalt, mai elevat în om e fără forma şi ar trebui să ne ferim a întruchipa aceste virtuţi altfel decât în acţiuni nobile.

Charlotte, care îi cunoştea dinainte ideile în linii generale şi 'e sondă în scurt timp şi mai mult, îl puse îndată la treabă în domeniul lui, poruncind să intre în salon, încolonaţi, micii ei grădinari, pe care arhitectul tocmai îi trecuse în revista înainte de plecare; căci, în uniformele lor curate şi vesele, cu mişcări ordonate şi purtarea lor firească şi vioaie, ei se prezentau foarte bine. Asistentul îi examina după metoda lui prin tot felul de întrebări şi întorsături, descoperi repede caracterele şi facultăţile copiilor şi, fără a avea aerul, îi instrui şi stimula, în mai puţin de o oră, într-o măsură cu adevărat apreciabilă.

— Cum de reuşeşti să faci acest lucru? Întrebă Charlotte în timp ce băieţii se retrăgeau. Am ascultat foarte atent; n-a fost vorba decât de lucruri bine cunoscute, şi totuşi n-aş şti cum să procedez pentru a le expune atât de consecvent într-un timp atât de scurt, printre atâtea întrebări şi replici.

— Ar trebui poate, răspunse asistentul, să facem un mister din avantajele meseriei noastre. Nu mă simt totuşi în drept să vă ascund maxima foarte simplă în virtutea căreia pot fi obţinute toate acestea şi încă multe altele. Luaţi un obiect, o materie, un concept, oricum vreţi să-i ziceţi; reţineţi-l bine; lămuriţi-I foarte precis pentru dumneavoastră înşivă în toate părţile lui; vă va veni uşor după aceea să aflaţi, stând de vorbă cu un grup de copii, ce anume cunosc ei dinainte din el şi ce trebuie încă sugerat, transmis. Răspunsurile la întrebările dumneavoastră pot fi oricât de nepotrivite, se pot abate oricât de mult de la subiect, puţin importă, cu condiţia, numai, ca noua dumneavoastră întrebare să readucă mintea şi judecata spre miezul lui şi să nu vă lăsaţi îndepărtată de punctul dumneavoastră de vedere; până la urmă, copiii vor trebui să gândească, să înţeleagă, să-şi însuşească numai ce vrea cel ce-i învaţă şi aşa cum vrea el. Cea mai mare greşeală a acestuia este să se lase antrenat în larg de cei pe care-* învaţă, să nu ştie să-i menţină în punctul de care tocmai se ocupă. Faceţi cât de curând o încercare şi veţi găsi o mare plăcere în ea.

— Ce curios, spuse Charlotte, pedagogia bună este, aşadar, inversul bunelor maniere. În societate se cere să nu insişti asupr3 nici unui lucru, în timp ce în învăţământ suprema poruncă ar n să lucrezi împotriva oricărei abateri de la subiect.

— Varietate fără împrăştiere, iată care ar fi cea mai frumoasă deviză pentru învăţătură şi pentru viaţă, dacă acest lăudabil echilibru ar fi fost atât de uşor de menţinut! Spuse asistentul; şi voi să continue, când Charlotte îl invită să privească încă o dată copiii, al căror voios cortegiu tocmai străbătea curtea. El îşi manifestă satisfacţia faţă de faptul că băieţii erau ţinuţi să umble în uniformă.

— Bărbaţii, spuse el, ar trebui să poarte din tinereţe uniforma, fiindcă e necesar ca ei să se obişnuiască a acţiona împreună, a se pierde printre semeni, a asculta în masă şi a lucra pentru comunitate. Totodată, orice uniformă stimulează un spirit militar precum şi o comportare mai disciplinată, mai strictă; de altfel, toţi băieţii sunt soldaţi înnăscuţi; e de ajuns să vedem jocurile lor războinice, asalturile şi escaladările lor.

— În schimb, cred că nu mă veţi condamna, interveni Ottilie, dacă nu îmbrac la fel fetiţele de care mă ocup. Când vi le voi prezenta, sper să vă încânt prin aspectul lor pestriţ.

— Aprob cu totul acest lucru, replică asistentul. Femeile ar trebui să se îmbrace în chipul cel mai divers, fiecare în felul ei, pentru ca fiecare să se deprindă a simţi ceea ce îi stă cu adevărat bine şi i se potriveşte. Şi mai este o cauză importantă: femeilor le este scris să fie singure şi să acţioneze singure întreaga lor viaţă.

— Afirmaţia asta mi se pare paradoxală, ripostă Charlotte; „oi femeile nu suntem aproape niciodată de capul nostru.

— Ba da, răspunse asistentul, în raport cu alte femei, fără doar Şi poate. Să privim o femeie ca îndrăgostită, ca logodnică, ca soţie, ca stăpână a casei, ca mama; e totdeauna izolată, e totdeauna singură şi vrea să fie singură. Chiar şi cea mai vanitoasă este în această situaţie. Orice femeie o exclude prin natura ei pe cealaltă; căci de la fiecare se cere tot ce revine întregului sex. Nu k fel stau lucrurile cu bărbaţii. Bărbatului îi este necesar bărbatul; el şi-ar crea pe un al doilea, dacă acesta n-ar exista; o *emeie ar putea trăi o veşnicie, fără a-i trece prin gând să Plăsmuiască o alta de o seamă cu ea.

— E suficient, spuse Charlotte, să exprimi adevărul în chip neobişnuit pentru ca neobişnuitul să sfârşească şi el prin a părea adevărat. Vom alege ce e mai bun din observaţiile dumitale, dar, ca femei, vom face totuşi cauză comună cu toate celelalte femei şi vom şi acţiona împreună, pentru a nu acorda bărbaţilor avantaje prea mari asupra noastră. Da, nu ne veţi lua în nume de rău mica bucurie răutăcioasă pe care o vom simţi cu atât mai viu pe viitor, când îi vom vedea şi pe domni neîmpăcându-se prea bine între ei.

Cu deosebită grijă, acest om chibzuit examina apoi felul în care Ottilie îşi trata micile eleve şi îşi exprimă hotărâta sa aprobare.

— Aveţi deplină dreptate, spuse el, când vă deprindeţi micile dumneavoastră subordonate numai cu ceea ce e nemijlocit util. Curăţenia determină copiii să dea cu plăcere atenţie persoanei lor, şi totul este câştigat daca au fost învăţaţi să îndeplinească voioşi şi cu mândrie ceea ce fac.

De altminteri, el găsi, spre marea sa satisfacţie, că nimic nu era făcut pentru aparenţă şi pentru exterior, ci totul într-un sens lăuntric şi pentru nevoile indispensabile.

— Cu ce puţine cuvinte, exclamă el, s-ar putea exprima toată sarcina educaţiei, daca oamenii ar avea urechi să audă.

— N-aţi vrea să încercaţi cu mine? Îl întrebă prieteneşte Ottilie.

— Cu mare plăcere replică el, numai să nu mă trădaţi. Băieţii vor fi educaţi pentru a sluji, iar fetele în vederea misiunii lor de mame; în felul acesta totul va merge bine pretutindeni.

— De mame? Răspunse Ottilie, asta ar mai putea să fie acceptat de femei, dat fiind ca, şi fără a fi mame, ele trebuie totdeauna să se pregătească pentru a purta de grijă altora; dar tinerii noştn s-ar considera, desigur, cu mult superiori situaţiei de a sluji, căci e uşor de citit pe faţa fiecăruia că se crede mai degrabă capabil să poruncească.

— De aceea le vom ascunde acest lucru, spuse asistentul. e alintăm cu iluzii intrând în viaţă, dar viaţa nu ne alintă. CâP oameni admit oare de bunăvoie ceea ce până la urmă tot sunt siliP să admită? Să lăsăm însă aceste consideraţii, care nu ne ating aici. Vă socot fericită că puteţi aplica o metodă corectă cu elevele dumneavoastră. Dacă fetele cele mai mici se joacă cu păpuşile şi cos câteva petice pentru ele; dacă surorile mai mari au grijă de cele mai mici, iar întreaga familie se serveşte şi se ajută singură, atunci pasul următor de făcut pentru a intra în viaţă nu este mare şi o asemenea fată regăseşte la soţul ei ceea ce a părăsit la părinţi.

Dar în clasele cultivate, problema este foarte complicată. Trebuie să ţinem seama de condiţii superioare, mai delicate, mai fine şi mai ales de relaţiile de societate. Noi ceilalţi trebuie deci să-i formăm pe elevii noştri pentru exterior; este necesar, este indispensabil şi ar fi foarte bine dacă în aceasta n-am întrece măsura, căci urmărind să formăm copiii pentru un cerc mai larg, îi împingem lesne dincolo de limite, pierzând din vedere ceea ce e cerut de fapt de natura lor intimă. În aceasta zace problema care e mai mult sau mai puţin rezolvată sau ratata de educatori.

În privinţa multor lucruri cu care împuiem capul şcolăriţelor noastre la pension mă înfricoşez când experienţa îmi spune de ce puţin folos vor fi mai târziu. Câte nu sunt lepădate, câte nu sunt date uitării, de îndată ce o femeie ajunge în situaţia de stăpână a casei, de mamă!

Totuşi, de vreme ce m-am dedicat acestei meserii, nu-mi pot opri dorinţa pioasă de a reuşi odată, în tovărăşia unei ajutoare credincioase, să dezvolt la elevele mele numai ceea ce le va fi necesar, atunci când vor păşi pe tărâmul activităţii şi independenţei personale, astfel încât să-mi pot spune: în acest sens educaţia lor e terminată. Fireşte că se adaugă mereu o alta, Provocată aproape în fiecare an al vieţii noastre, dacă nu de noi frşine, cel puţin de împrejurări.

Ce adevărată îi păru lui Ottilie această remarcă! Câte nu fuseseră educate în ea, anul trecut, de o pasiune nebănuită! Ce de cercări vedea planând deasupra ei, dacă se gândea numai la viitorul cel mai apropiat!

Tânărul pomenise, nu fără premeditare, despre o ajutoare, despre o soţie, căci, cu toată modestia lui, nu se putea împiedica de a sugera pe departe intenţiile sale; o serie de împrejurări şi întâmplări îl incitaseră chiar să facă în cursul acestei vizite câţiva paşi spre ţelul său.

Directoarea pensionului era deja în vârstă; căutase de mult printre colaboratorii şi colaboratoarele ei o persoană care să se asocieze cu ea şi făcuse, la urmă, asistentului, în care avea toate motivele să se încreadă, propunerea de a conduce de acum înainte instituţia de învăţământ împreună cu ea, acţionând ca în propria lui casă şi urmând să devină, după moartea ei, moştenitor şi proprietar unic al aşezământului. Principalul lucru în această afacere părea a fi pentru el să găsească o soţie cu care să se armonizeze. O avea tainic înaintea ochilor şi în inimă pe Ottilie; dar se iviseră unele îndoieli, care erau însă oarecum compensate, la rândul lor, de evenimente favorabile. Luciane părăsise pensionul: Ottilie putea să se întoarcă mai liber acolo; despre raporturile ei cu Eduard se zvonise, ce-i drept, ceva, dar treaba aceasta, ca atâtea alte întâmplări asemănătoare, fu primită cu indiferenţă, şi însuşi acest eveniment putea să contribuie la întoarcerea lui Ottilie. Totuşi nu s-ar fi ajuns la nici o hotărâre, nici un demers n-ar fi fost făcut, dacă o vizită neprevăzută n-ar fi dat şi aici un impuls deosebit. Căci apariţia unor personaje de seamă într-un cerc oarecare nu poate rămâne niciodată fară urmări.

Contele şi baroana, care se vedeau adesea în situaţia de a fi întrebaţi despre valoarea diferitelor pensioane, fiindcă aproape toţi părinţii sunt în dificultate cu privire la educaţia copiilor lor, îşi propuseseră să-l cunoască în mod deosebit pe acesta, despre care se spuneau atâtea lucruri bune; şi noile lor raporturi le permiteau să întreprindă împreună această anchetă. Dar baroana mai urmărea şi altceva. În timpul ultimei sale şederi la Charlotte, ea discutase cu aceasta amănunţit tot ce se referea la Eduard şi Ottilie. Insistase mereu şi mereu ca Ottilie să fie îndepărtata, căutând să insufle curaj lui Charlotte, care se mai temea încă de ameninţările lui Eduard. Se discutase despre diferite căi de ieşire” iar în ce priveşte pensionul venise vorba şi despre înclinaţia asis' tentului. Baroana se decise deci cu atât mai mult să facă vizita proiectata.

Ea soseşte; face cunoştinţă cu asistentul; se examinează instituţia şi se vorbeşte despre Ottilie. Contele însuşi discută cu plăcere despre ea, întrucât a cunoscut-o mai bine cu prilejul vizitei sale recente la Charlotte. Ottilie se apropiase de el; era chiar atrasa de el, pentru că îi părea că vede şi află, prin conversaţia lui plina de miez, ceea ce îi rămăsese până atunci cu totul necunoscut. Şi daca în relaţia cu Eduard ea uita de lume, în prezenţa contelui lumea îi părea a fi cu atât mai de dorit. Orice atracţie este reciprocă. Contele simţea o înclinaţie atât de vie pentru Ottilie, încât îi plăcea s-o considere ca pe fiica lui. Aici ea stătea din nou, şi mai mult decât prima oară, în calea baroanei. Cine ştie ce ar fi întreprins aceasta împotriva lui Ottilie pe vremea când pasiunile îi erau mai aprinse; acum se mulţumea s-o facă mai puţin primejdioasă pentru femeile măritate, măritând-o şi pe ea. Cu isteţime, îl încuraja, aşadar, pe asistent, în chip discret, dar eficace, să-şi aranjeze o mică excursie la castel şi să caute neîntârziat a face un pas spre împlinirea dorinţelor şi proiectelor sale, din care el nu făcuse un mister faţă de înalta doamnă.

Cu deplina aprobare a directoarei, el porni deci la drum, nutrind în inima cele mai frumoase speranţe. Ştia că nu este cu totul lipsit de favoarea lui Ottilie şi că, deşi între ei exista o oarecare nepotrivire de rang, aceasta va fi ştearsă uşor dat fiind felul de a gândi al epocii. De altfel, baroana îl făcuse să simtă că Ottilie va rămâne totdeauna o fată săracă. A fi înrudit cu o familie bogata, spunea ea, nu poate fi de folos nimănui, căci, fie şi la averea cea mai mare, el şi-ar face un caz de conştiinţa din a sus-trage o sumă considerabilă acelora care, datorită gradului lor mai aPropiat de rudenie, par să aibă un drept mai deplin la proprie-e. Şi este desigur de mirare că omul foloseşte numai rareori în folosul protejaţilor săi marele privilegiu de a mai dispune de averea sa şi după moarte şi că, pe cât se pare, din respect pentru diţie, el îi favorizează numai pe aceia cărora le-ar reveni după moartea sa averea, chiar dacă el însuşi nu şi-ar manifesta în vreun fel voinţa.

În timpul călătoriei, sentimentele sale îl făceau să se considere egal cu Ottilie. Buna primire îi spori speranţele. E drept că n-o găsi pe Ottilie tot atât de deschisă faţă de el ca altă dată; dar era în acelaşi timp mai matură, mai cultivată şi, ca să zicem aşa, mai comunicativă în general decât o cunoscuse. Fu lăsat cu încredere să ia cunoştinţă de diferite aspecte legate de profesia sa. Dar atunci când voia să se apropie de ţinta lui, o anumită sfială îl reţinea totdeauna. O dată însă, Charlotte îi dădu prilejul s-o facă, spunându-i în prezenţa lui Ottilie:

— Ei bine, ai examinat, cred, îndeajuns cum evoluează tot ceea ce se află în jurul meu; ce crezi despre Ottilie? Ai toată libertatea s-o spui în prezenţa ei.

Asistentul răspunse cu multă pătrundere şi cu o expresie calmă că, în ceea ce priveşte comportarea mai degajată, exprimarea mai lesnicioasă, elevaţia felului de a gândi asupra treburilor lumeşti, care se vădeşte mai mult în acţiunile decât în vorbele ei, o găseşte simţitor schimbată în avantajul ei; dar socoteşte că i-ar putea fi de mare folos să se întoarcă pentru un timp la pension, spre a-şi însuşi temeinic şi durabil, într-o ordine anume, ceea ce lumea nu oferă decât fragmentar şi mai degrabă derutându-ne, în loc să vină în ajutor, ba uneori făcând aceasta mult prea târziu. Nu voia să se extindă asupra acestei teme. Ottilie însăşi ştia desigur cel mai bine ce legătură strânsă aveau între ele cursurile pe care fusese forţată să le întrerupă brusc atunci.

Ottilie nu putea nega acest lucru, dar nu era capabila să mărturisească ce simţea la auzul acestor cuvinte, fiindcă abia dacă ştia să şi le tălmăcească sieşi. Nimic nu-i mai părea incoerent în lume când se gândea la bărbatul iubit, şi nu înţelegea cum fără el vreun lucru mai putea fi coerent.

Charlotte răspunse la propunerea asistentului cu o prudenta amabilitate. Îi spuse că atât ea cât şi Ottilie doriseră de mult o întoarcere la pension. În acea perioadă însă, prezenţa unei prietene şi ajutoare atât de dragi îi fusese indispensabilă; dar nu voia să-i stea în cale şi pe viitor, dacă Ottilie stăruia în dorinţa de a se întoarce acolo pe durata de care avea nevoie ca să termine ceea ce începuse şi să-şi însuşească pe deplin ceea ce fusese întrerupt.

Asistentul primi cu bucurie această ofertă. Ottilie nu putea îndrăzni să obiecteze ceva, cu toate că se înfiora la acest gând. Charlotte, de partea ei, urmărea să câştige timp; nădăjduia că fericirea de a fi tată îl va face pe Eduard să se regăsească şi să revină; era convinsă că atunci totul se va aranja şi că, într-un fel sau altul, se va asigura şi viitorul lui Ottilie.

După o convorbire importantă, asupra căreia toţi cei care au luat parte au de chibzuit, intervine de obicei o anumită pauză, care seamănă cu o stinghereală generală. Doamnele se plimbară în lung şi în lat prin salon, asistentul răsfoi câteva cărţi şi dădu în cele din urmă de volumul in-folio, care rămăsese acolo încă de pe vremea Lucianei. Când văzu că acesta nu conţinea decât maimuţe, el se grăbi să-l închidă. Întâmplarea aceasta trebuie să fi dat însă loc unei conversaţii, ale cărei urme le găsim în jurnalul lui Ottilie.

Din jurnalul lui Ottilie „Cum poate fi cineva în stare să reprezinte cu atâta grijă dezgustătoarele maimuţe? Te înjoseşti chiar privindu-le, numai ca animale; dar devii cu adevărat mai răutăcios cedând tentaţiei de a căuta sub această mască oameni pe care-i cunoşti.” „Este negreşit nevoie de o anumită ciudăţenie pentru ca să-ţi Placă să te ocupi cu caricaturi şi schimonosiri. Sunt recunoscătoare bunului nostru dascăl că n-am fost chinuită cu ştiinţele naturale; n-am putut niciodată să mă împrietenesc cu viermii şi gândacii.” „De data aceasta mi-a mărturisit că la fel stau lucrurile şi cu el- „Din natură, spunea el, n-ar trebui să cunoaştem decât ceea Ce e viu în nemijlocita noastră vecinătate. De pomii ce înfloresc, înverzesc şi poartă roade în jurul nostru, de fiecare arbust pe Itogă care trecem, de fiecare fir de iarbă pe care păşim, suntem legaţi în mod real, ei sunt adevăraţii noştri compatrioţi. Păsările sar încoace şi încolo pe crengile noastre, care cântă în frunzişul nostru ne aparţin, ne vorbesc încă din copilărie, şj învăţăm să înţelegem limba lor. E locul să ne întrebăm daca orice făptură străină, smulsă din mediul ei, nu produce asupra noastră o anumită impresie neliniştitoare, care nu slăbeşte decât prin obişnuinţă. E nevoie de o viaţă împestriţată şi zgomotoasa pentru ca omul să sufere în jurul său maimuţe, papagali şi negri.„„.

„Uneori, când mă cuprindea o poftă şi o curiozitate pentru aceste lucruri bizare, am invidiat pe călătorul care vede astfel de minuni în relaţiile lor vii, de fiecare zi, cu atâtea alte minuni. Dar şi el devine alt om. Nimeni nu se plimbă nepedepsit sub palmieri, şi felul de a gândi se schimbă cu siguranţă într-o ţara unde elefanţii şi tigrii sunt la ei acasă.” „Demn de respect este numai naturalistul care ştie să ne descrie şi să ne reprezinte de fiecare dată, în elementul cel mai specific, tot ce e mai exotic, mai singular, împreună cu ambianţa, cu vecinătatea lui. O, cât aş vrea să-l aud măcar o dată pe Hum-boldt* povestind!” „Un cabinet de istorie naturală ne poate apărea ca o sculptură egipteană, în care sunt aşezaţi de jur-împrejur diferiţi idoli animali şi vegetali, îmbălsămaţi. Unei caste sacerdotale i se cade desigur să se îndeletnicească cu ei, într-o semiobscuritate misterioasă; dar în învăţământul general, asemenea lucruri ar trebui sa se infiltreze cu atât mai puţin, cu cât obiecte mai apropiate şi mai demne de interes se văd, în felul acesta, înlăturate cu uşurinţă.' „Un dascăl care ştie să trezească simţirea noastră pe baza unei singure fapte bune, a unui singur poem bun, realizează mai mult decât unul care ne învaţă, după aspectul şi numele lor, şirul1 întregi de formaţii naturale inferioare: căci întregul rezultat al unei atare învăţături este – ceea ce putem şti şi fără ea – că omul poartă într-însul în modul cel mai înalt şi mai exclusiv imagir>ea divinităţii.”

Referire la celebrul naturalist şi geograf Alexander von Hum (1769-1859), pe care Goethe îl cunoştea personal.

, bol* „Fiecărui individ să-i fie lăsată libertatea de a se ocupa cu ceea ce-l atrage, cu ceea ce-i face plăcere, cu ceea ce-i pare util: dar adevăratul studiu al umanităţii este omul.”