Capitolul XI.

Povestitorul făcu o pauză sau mai degrabă chiar sfârşise când fu nevoit să observe emoţia extremă de care Charlotte era cuprinsă; ea se sculă chiar şi părăsi cu o scuză mută încăperea; căci povestea îi era cunoscută. Această întâmplare se petrecuse cu adevărat între căpitan şi o vecină, e drept că nu întocmai cum o istorisise englezul; ea nu era însă deformată în trăsăturile ei principale, ci doar amplificată şi mai înflorită în amănunte, aşa cum se întâmplă de obicei cu poveştile de acest gen, atunci când au trecut întâi prin gura mulţimii şi apoi prin imaginaţia unui narator plin de spirit şi de gust. Până la urmă, de cele mai multe ori, totul şi nimic nu rămâne aşa cum fusese.

Ottilie o urmă pe Charlotte, după cum ceruseră chiar cei doi străini, şi de astă dată fu rândul lordului să observe că probabil fusese iarăşi săvârşită o greşeală, povestindu-se ceva cunoscut sau chiar legat de această casă.

— Trebuie să căutăm a nu face şi mai mult rău, urmă el. Pentru toată buna primire şi numeroasele clipe plăcute de care ne-am bucurat aici, s-ar părea că aducem prea puţină fericire gazdelor; am face bine să ne luăm într-un chip decent rămasbun.

— Mărturisesc, răspunse însoţitorul său, că mă mai reţine aici şi altceva, fără a cărui lămurire şi cunoaştere mai amănunţită nu mi-ar plăcea să părăsesc această casă. Ieri, când străbăteam amândoi parcul cu camera obscură portabilă, milord, eraţi mult prea ocupat cu alegerea unui punct de vedere cu adevărat pitoresc, pentru ca să fi remarcat ce se petrecea alături. V-aţi abătut de la drumul principal, pentru a ajunge la un loc puţin umblat de pe marginea lacului, care vă oferea, de partea cealaltă, o vedere încântătoare. Ottilie, care ne însoţea, şovăi să ne urmeze şi ceru permisiunea să meargă până acolo cu barca. M-am aşezat cu ea în luntre şi am urmărit cu plăcere dibăcia frumoasei vâslaşe. Am asigurat-o că, de la şederea mea în Elveţia, unde şi cele mai fermecătoare fete iau locul luntraşului, nu mai fusesem legănat atât de plăcut pe valuri, dar nu m-am putut abţine s-o întreb de ce refuzase de fapt să facă acel ocol pe mal; căci, în adevăr, în şovăiala ei fusese un fel de stinghereală temătoare. „Dacă sunteţi dispus să nu râdeţi de mine, a răspuns ea amabil, am să vă dau cu plăcere unele lămuriri în această privinţă, deşi chiar pentru mine domneşte aici un mister. N-am păşit niciodată pe acel drum lăturalnic fără a fi cuprinsă de un fior cu totul deosebit, pe care nu-l simt în nici un alt loc şi pe care nu pot să mi-l explic. Prefer, de aceea, să evit a mă expune unei asemenea senzaţii, cu atât mai mult, cu cât imediat după aceea mă apucă o durere în partea stângă a capului, de care sufăr şi alteori.” Am acostat, Ottilie stătea de vorbă cu dumneavoastră, iar eu am examinat între timp locul pe care mi-l indicase de la distanţă. Dar care nu-mi fu mirarea când am descoperit o urmă foarte clară de cărbune de pământ, care m-a convins că, săpând puţin, s-ar găsi poate în adâncime un zăcământ bogat. Iertaţi-mă, milord, dar vă văd zâmbind şi ştiu prea bine că nu datorez decât înţelepciunii şi prieteniei dumneavoastră faptul că treceţi cu vederea atenţia pasionată ce o acord acestor lucruri, în care nu credeţi; îmi este însă cu neputinţă să plec de aici fără s-o pun pe frumoasa copilă să facă şi experienţa oscilaţiilor pendulului*.

Când se aducea vorba despre acest subiect, lordul nu omitea niciodată să-şi exprime din nou obiecţiile, pe care însoţitorul său le primea cu modestie şi răbdare, rămânând totuşi în cele din urmă la părerea şi la dorinţele lui. Repeta şi el că, întrucât asemenea experienţe nu reuşesc oricui, problema nu trebuie nicidecum abandonată, ci trebuie, dimpotrivă, cercetată cu atât mai serios şi mai temeinic, căci se vor dezvălui cu certitudine încă multe relaţii şi afinităţi ale substanţelor neorganice între ele, ale celor organice cu cele dinţii şi iarăşi între ele, care ne sunt în prezent ascunse.

Se şi grăbiră să întindă aparatul de inele de aur, marcasite şi alte substanţe metalice, pe care-l purta totdeauna cu sine într-o frumoasă casetă; şi, cu titlu de experienţă, cobori metalele suspendate de fire peste alte metale culcate pe masă.

— Vă conced, milord, spuse el, răutăcioasa plăcere, pe care v-o citesc pe obraz, de a constata că în mâna mea şi pentru mine nimic nu vrea să se mişte. Dar operaţia mea nu e decât un pretext. Vreau ca, la întoarcere, doamnele să manifeste curiozitatea de a cunoaşte minunăţiile de care ne-am apucat aici.

Doamnele se înapoiară. Charlotte înţelese îndată ce se petrecea.

— Am auzit vorbindu-se multe despre aceste lucruri, spuse ea, dar n-am văzut niciodată un rezultat De vreme ce aţi pregătit încercările de a detecta zăcăminte minerale cu ajutorul pendulului erau foarte la modă la începutul secolului XIX, datorită demonstraţiilor unui italian pe nume Campetti. Printre altele, se spunea şi că femeile, în special, au o sensibilitate deosebită fată de zăcăminte.

Totul atât de drăguţ, daţi-mi voie să încerc dacă nu cumva proba jeuşeşte la mine.

Prinse firul între degete şi, cum lua lucrul în serios, îl ţinu ferm şi fără emoţie; dar nu se observa nici cea mai mică oscilaţie. Fu poftită apoi Ottilie. Ea ţinu pendulul şi mai calm, mai natural, mai ingenuu deasupra metalelor aşezate pe masă. Dar, în aceeaşi clipă, pendulul fu prins ca într-un adevărat vârtej, învârtindu-se, după cum se schimbau metalele de dedesubt, când într-o parte, când în cealaltă, când în cercuri, când în elipse, sau porni să oscileze în linie dreapta, îndeplinind tot ce însoţitorul lordului îşi putea dori, ba întrecând chiar aşteptările acestuia.

Lordul însuşi fu oarecum uimit, dar celălalt nici nu se mai putea opri, atât era de bucuros şi de nesăţios, cerând mereu repetarea şi diversificarea experienţelor. Ottilie fu destul de îndatoritoare pentru a-i satisface cererile, dar în cele din urma îl rugă amical să nu mai insiste fiindcă durerea ei de cap reîncepea. Uimit, ba chiar încântat, el o asigură cu entuziasm că o va vindeca pe deplin de această boală, dacă se va încredinţa tratamentului său. Statură un moment la îndoială; Charlotte însă, care înţelese repede despre ce era vorba, refuză această propunere bine intenţionata, fiindcă nu era dispusă să îngăduie în preajma ei un lucru care-i inspirase totdeauna o puternică aprehensiune.

Străinii plecaseră şi, în ciuda impresiei bizare pe care o făcuseră, lăsaseră în urma dorinţa de a mai putea fi întâlniţi pe undeva. Charlotte folosi acum vremea bună pentru a sfârşi să întoarcă vizitele în împrejurimi, lucru cu care abia putea să prididească, dat fiind că toată societatea bună din ţinut, în parte din reală simpatie, în parte doar din politeţe, se interesase până atunci asiduu de ea. Acasă o înviora vederea pruncului; era cu adevărat vrednic de toată dragostea, de toată grija. Se vedea în el un copil minunat şi chiar un copil minune, nespus de plăcut la vedere prin aspectul proporţionat, puterea şi sănătatea lui; şi ceea ce stârnea o şi mai adâncă mirare era acea dublă asemănare, care se dezvolta din ce în ce mai mult. Prin trăsăturile obrazului şi întreaga conformaţie, copilul semăna tot mai mult cu căpitanul, ochii lui se deosebeau din ce în ce mai puţin de aceia ai lui Ottilie.

Condusă de această stranie afinitate şi, poate, încă mai mult, de frumosul sentiment al femeilor, care învăluie cu dragoste duioasă copilul unui bărbat iubit, fie el chiar născut de o alta, Ottilie deveni pentru mica făptură în creştere o adevărată mama sau, mai degrabă, un alt fel de mamă. Când Charlotte se depărta, Ottilie rămânea singură cu copilul şi cu dădaca. Nanny, geloasa pe băieţel, căruia stăpâna ei părea să-i dăruiască întreaga afecţiune se depărtase de câtva timp, îmbufnată, de ea, şi se întorsese la părinţii ei. Ottilie continuă să scoată copilul la aer şi se obişnui cu plimbările din ce în ce mai lungi. Lua cu ea biberonul, pentru a hrăni copilul, dacă era nevoie. Rareori omitea să ia şi o carte; şi astfel, cu copilul pe braţ, citind şi umblând, ea întruchipa o foarte graţioasă „pensierosa”*.