Capitolul XII.

Scopul principal al campaniei fiind atins, Eduard, împodobit cu distincţii, fusese eliberat de sub arme în chip glorios. Se întoarse de îndată la acea mică moşie, unde găsi veşti amănunţite despre ai săi, pe care pusese să-i supravegheze de aproape, fără ca ei să observe şi să ştie. Liniştita lui reşedinţă îl primi în chipul cel mai prietenos, căci între timp, potrivit instrucţiunilor sale, se făcuseră multe lucrări noi şi se aduseseră îmbunătăţiri şi amplificări, astfel încât amenajările şi cadrul înlocuiau prin intimitate şi agrementul nemijlocit pe care-l ofereau ceea ce le lipsea ca întindere.

Eduard, deprins acum printr-un ritm mai rapid de viaţă cu iniţiative mai hotărâte, îşi propuse să ducă la îndeplinire ceea ce avusese destul timp să chibzuiască. Înainte de orice, îl chemă pe

* După celebra statuie a lui Michelangelo „II Pensieroso” (Gânditorul).

Maior. Bucuria revederii fu mare. Prieteniile din tinereţe, ca şi rudeniile de sânge au însemnatul avantaj că rătăcirile şi neînţelegerile, de orice natură ar fi, nu le distrug niciodată din rădăcini şi că, după câtva timp, vechile relaţii se restabilesc.

În semn de bucuroasă primire, Eduard se interesă pe dată de situaţia prietenului său şi află ce desăvârşit favorizase norocul dorinţele acestuia. Pe jumătate glumind, Eduard întrebă apoi discret dacă nu se afla cumva în pregătire o frumoasă căsătorie. Prietenul său negă acest lucru cu multă seriozitate.

— Nu pot şi n-am dreptul să fiu ipocrit, urmă Eduard; trebuie să-ţi destăinuiesc de îndată simţămintele şi intenţiile mele. Cunoşti pasiunea mea pentru Ottilie şi ai înţeles de mult că ea este aceea care m-a aruncat în această campanie. Nu tăgăduiesc că dorisem să scap de o viaţă care, fără ea, nu-mi mai folosea la nimic; dar, în acelaşi timp trebuie să-ţi mărturisesc, nu mă puteam convinge că trebuie să pierd orice nădejde. Fericirea de a o avea lângă mine era atât de minunată, atât de ademenitoare, încât mi-a fost cu neputinţă să renunţ cu desăvârşire la ea. Atâtea presimţiri care mă consolau, atâtea semne prielnice m-au întărit în credinţa, în iluzia că Ottilie va putea să devină a mea. Un pahar purtând gravate iniţialele noastre, care a fost aruncat în aer cu ocazia punerii pietrei fundamentale, nu s-a spart în bucăţi; a fost prins din zbor şi se află iarăşi în mâinile mele. Vreau, aşadar, îmi strigai eu, după ce petrecusem atâtea ceasuri de îndoială în acest loc singuratic, vreau să fac din mine însumi, în locul paharului, semnul care să arate dacă unirea noastră este posibilă sau nu. Voi pleca la luptă şi voi căuta moartea, nu ca un turbat, ci ca un om care speră că va trăi. Ottilie să fie trofeul pentru care voi lupta; ea va fi aceea pe care voi nădăjdui s-o câştig, s-o cuceresc în spatele fiecărei linii de bătaie a inamicului, după fiecare întăritură, în fiecare cetate asediată. Voi face minuni, cu dorinţa de a fi cruţat, cu gândul de a o dobândi pe Ottilie, nu de a o pierde. Aceste sentimente m-au călăuzit, m-au ajutat să trec prin toate primejdiile; şi acum mă găsesc în situaţia unui om care a ajuns la ţel, care a învins toate piedicile, căruia nu-i mai stă în cale nimic. Ottilie este a mea, şi nu pot privi decât ca neînsemnat tot ce mai desparte acest gând de îndeplinirea lui.

— Vrei să ştergi cu câteva trăsături de condei, răspunse maiorul, tot ce s-ar putea şi s-ar cuveni să ţi se obiecteze; şi totuşi aceste lucruri trebuie să fie repetate. Îţi las ţie însuţi grija de a-ţi aminti legătura care te uneşte cu soţia ta şi toată greutatea ei; dar eşti dator faţă de ea, eşti dator faţă de tine să priveşti lucrurile în faţă. Şi cum aş putea să-mi amintesc numai că v-a fost dăruit un fiu, fără să exprim în acelaşi timp că vă aparţineţi pentru totdeauna unul altuia, că, de dragul acestei făpturi, sunteţi obligaţi să trăiţi uniţi, pentru a vă putea îngriji uniţi de educaţia şi de fericirea lui viitoare?

— Nu e decât o prezumţie a părinţilor, replică Eduard, să-şi închipuie că existenţa lor este atât de necesară copiilor. Tot ce vieţuieşte găseşte hrană şi sprijin; şi dacă, după moartea prematură a tatălui, un fiu nu are o tinereţe atât de lipsită de griji, atât de favorizată, el se adaptează, poate tocmai de aceea, mai rapid lumii, prin înţelegerea timpurie a faptului că trebuie să se acomodeze cu alţii, lucru pe care mai curând sau mai târziu, suntem siliţi să-l învăţăm cu toţii. De altminteri, nici nu este vorba de aşa ceva: suntem destul de bogaţi pentru a căpătui mai mulţi copii; şi nu e nicidecum o datorie sau o faptă bună să îngrămădeşti atâtea bunuri pe un singur cap.

Când maiorul căută să pună în lumină, în câteva cuvinte meritele lui Charlotte şi legătura îndelung păstrată de Eduard cu ea, acesta îl întrerupse brusc:

— Am comis amândoi o nebunie, de care îmi dau seama prea bine. Acela care, la o anumită vârstă, vrea să realizeze vechi dorinţe şi speranţe din tinereţe, se înşală totdeauna căci fiecare deceniu al omului îşi are fericirea proprie, speranţele şi perspectivele proprii. Vai de omul pe care împrejurările sau iluziile îl fac să anticipeze sau să se întoarcă la trecut. Am comis o nebunie; trebuie ea oare prelungită pe toată viaţa? Trebuie oare, din nu ştiu ce scrupule, să ne refuzăm ceea ce moravurile vremii nu ne interzic? Câte nu sunt treburile în care omul revine asupra intenţiei, asupra acţiunii sale? Şi tocmai aici, unde este vorba de ansamblu şi nu de detaliu, nu de cutare sau cutare condiţie a existenţei, ci de întregul complex al vieţii, tocmai aici lucrul să nu fie posibil?

Maiorul nu omise să-i pună din nou în faţă lui Eduard, în chip pe cât de abil, pe atât de stăruitor, diferitele lui raporturi cu soţia sa, cu familiile, cu lumea, cu proprietăţile pe care le stăpânea, dar nu reuşi să trezească nici un interes.

— Toate acestea, prietene, ripostă Eduard, mi-au trecut prin faţa sufletului în plin tumult al bătăliei, când pământul se cutremura de tunetul neîntrerupt, când gloanţele vâjâiau şi şuierau, când camarazii cădeau în dreapta şi în stânga, când calul meu era lovit, pălăria găurită; toate mi-au plutit în faţa ochilor lângă domolul foc noptatic, sub bolta înstelată a cerului. Mi s-au înfăţişat atunci sufletului toate legăturile mele; am meditat asupra lor, le-am trecut prin sita simţirii; mi-am atribuit ce mi se cuvine, mi-am făcut socotelile în repetate rânduri, şi acum pentru totdeauna. În asemenea momente – cum aş putea să ţi-o ascund – erai şi tu de faţă pentru mine, aparţineai şi tu cercului meu; şi oare nu ne aparţinem încă de mult unul altuia? Dacă am contractat o datorie faţă de tine, ajung acum să ţi-o întorc cu dobândă; dacă tu mi-ai fost vreodată dator cu ceva, te vezi acum în măsură să te achiţi. Ştiu că o iubeşti pe Charlotte, şi ea merită aceasta; ştiu că nu-i eşti indiferent, şi de ce nu ţi-ar recunoaşte ea valoarea? Primeşte-o din mâna mea! Condu-o spre mine pe Ottilie şi vom fi cei mai fericiţi oameni de pe pământ.

— Tocmai fiindcă vrei să mă corupi prin daruri atât de preţioase, răspunse maiorul, trebuie să fiu cu atât mai prudent, cu atât mai plin de rigoare. Această propunere, pe care o respect în tăcere, în loc să uşureze lucrurile, dimpotrivă, le îngreuiază. Este vorba aici nu numai de tine, ci şi de mine, şi nu numai de soarta, ci şi de reputaţia, de onoarea a doi bărbaţi care, fără pată până acum, se expun prin această acţiune ieşită din comun, dacă nu vrem s-o numim altfel, primejdiei de a apărea în faţa lumii într-o lumină extrem de ciudată.

— Tocmai faptul că suntem fără pată, replică Eduard, ne dă dreptul de a risca o dată să ni se găsească şi o pată. Acela care toată viaţa lui s-a dovedit demn de încredere face demnă de încredere o acţiune care la alţii ar părea echivocă. În ce mă priveşte, mă simt îndreptăţit prin ultimele încercări pe care mi le-am impus, prin faptele grele şi primejdioase pe care le-am săvârşit pentru alţii, să fac ceva şi pentru mine. În ce vă priveşte pe tine şi pe Charlotte, rămâne să hotărască viitorul; pe mine însă, nimeni, nici tu, nici vreun altul nu mă va opri de la proiectul meu. Dacă mi se întinde mâna, sunt dispus din nou la orice; dacă sunt însă lăsat în voia mea sau chiar mi se aşază cineva în cale, atunci va trebui să se ajungă la o extremă, întâmple-se ce s-o întâmpla.

Maiorul se socoti dator să reziste cât mai mult proiectului lui Eduard şi se folosi acum, faţă de prietenul său, de o întorsătură dibace, părând să cedeze şi aducând în discuţie numai forma, calea pe care s-ar putea ajunge la această despărţire, la cele două uniri. Ieşiră la iveală atâtea neplăceri, atâtea greutăţi, atâtea aspecte potrivnice cuviinţei, încât Eduard căzu pradă celei mai proaste dispoziţii.

— Văd bine, exclamă el în sfârşit, că nu numai de la duşmani, ci chiar de la prieteni eşti nevoit să iei cu asalt lucrul dorit. Nu mai scap o clipă din ochi ceea ce voiesc, ceea ce mi-e indispensabil; voi şti să pun mâna pe acel lucru şi, negreşit curând şi cu îndemânare. Asemenea legături, o ştiu bine, nu se suprimă şi nu se stabilesc fără ca multe din câte stau în picioare să fie răsturnate, fără ca multe din câte tind să dureze să se năruie. Nu prin reflecţie se pune capăt unei atari situaţii; în faţa raţiunii, toate drepturile sunt egale, iar pe talerul balanţei ce se ridică se poate pune oricând o contragreutate. Hotărăşte-te deci, prietene, să porneşti la acţiune pentru mine, pentru tine, hotărăşte-te să descurci, să dezlegi, să înnozi pentru mine, pentru tine, aceste stări de lucruri. Nu te lăsa reţinut de nici un fel de consideraţii; ani făcut şi fără asta lumea să vorbească despre noi; va mai vorbi o dată despre noi, pentru ca apoi să ne uite, cum se dă uitării tot ce încetează de a fi nou, şi să ne lase să facem ce putem, fără a se mai ocupa de noi.

Maiorul nu avu altă ieşire şi trebui, în cele din urmă, să consimtă ca Eduard să trateze definitiv afacerea drept un lucru recunoscut şi convenit, să discute în amănunt cum anume aveau să fie toate puse la cale şi să descrie viitorul în chipul cel mai luminos, ba chiar lansându-se în glume.

Apoi iarăşi serios şi îngândurat, Eduard continuă:

— Dacă ar fi să ne abandonăm speranţei, aşteptându-ne că totul se va dezlega de la sine, că întâmplarea ne va călăuzi şi ne va fi prielnică, aceasta ar însemna o condamnabilă iluzie. În acest chip e cu neputinţă să ne salvăm, să restabilim liniştea noastră, a tuturor; şi cum aş putea să mă consolez, de vreme ce sunt, fără vină, vinovat de toate? Prin stăruinţele mele am înduplecat-o pe Charlotte să te accepte în casă şi Ottilie însăşi n-a pătruns la noi decât în urma acestei schimbări. Nu mai suntem stăpâni pe cele ce au rezultat de aici, dar ne stă în putere să le facem inofensive, să cârmuim împrejurările spre fericirea noastră. Vrei să-ţi întorci privirea de la frumoasele şi plăcutele perspective pe care cuvintele mele ni le deschid; vrei să-mi impui, să ne impui tuturor o tristă renunţare, în măsura în care o socoteşti posibilă, în măsura în care ea ar fi posibilă? Şi chiar dacă ne-am propune să revenim la vechea situaţie, n-am avea oare şi atunci de îndurat multe necuviinţe, situaţii jenante, neplăceri, fără ca din ele să izvorască ceva cât de cât bun, cât de cât vesel? Oare starea ta fericita de acum te-ar mai bucura, dacă vei fi împiedicat să mă vizitezi, să trăieşti lângă mine? Şi, după cele ce s-au petrecut, viaţa ar fi totdeauna penibilă. Charlotte şi cu mine ne-am găsi, cu toată averea noastră, într-o situaţie tristă. Iar de crezi cumva, împreună cu alţi oameni de lume, că anii, că depărtarea domolesc asemenea sentimente, şterg urme atât de adânc săpate, gândeşte-te că este vorba tocmai de anii aceia pe care omul vrea să-i petreacă nu în durere şi renunţare, ci în bucurie şi împlinire. Şi ca să exprim în sfârşit ceea ce e mai important: chiar dacă nouă, condiţia noastră exterioară cât şi cea lăuntrică, ne-ar permite eventual să aşteptăm, ce s-ar face Ottilie, care ar fi obligată să plece din casa noastră, să se lipsească de sprijinul nostru în societate şi să rătăcească jalnic în această lume blestemată şi rece! Zugrăveşte-mi o situaţie în care Ottilie ar putea fi fericita fără mine, fără noi, şi atunci vei fi adus un argument mai puternic decât oricare altul şi pe care, chiar dacă nu-l pot admite, chiar dacă nu pot ceda în faţa lui, voi fi totuşi foarte dispus să-l apreciez şi să-l cântăresc din nou.

Această problemă nu era atât de uşor de rezolvat; cel puţin prietenului nu-i veni în minte nici un răspuns satisfăcător, astfel încât nu-i rămase decât să repete cu insistenţă cât de grav, cât de delicat, şi, în multe privinţe, chiar primejdios era întregul proiect şi să arate că ar fi cel puţin necesar să se chibzuiască în chipul cel mai serios asupra felului cum trebuie abordat. Eduard se învoi, dar numai cu condiţia ca prietenul său să nu-l părăsească atât timp cât nu vor fi căzut amândoi întru totul de acord în această privinţă şi primii paşi nu vor fi fost făcuţi.