Capitolul XIII.

Dacă oamenii cu totul străini şi indiferenţi unii altora trăiesc câtva timp împreună, ei îşi dau reciproc pe faţă simţămintele adinei, şi o anumită intimitate trebuie să ia astfel naştere între ei. Cu atât mai mult este de înţeles că locuind din nou unul lângă altul, fiind zi de zi şi la tot ceasul în contact, prietenii noştri nu mai avură nimic să-şi ascundă unul altuia. Îşi împrospătară amintirea situaţiei trecute a fiecăruia şi maiorul nu trecu sub tăcere că pe Ottilie, Charlotte i-o destinase lui Eduard încă înainte de întoarcerea din călătoriile sale, că avusese de gând să-l însoare apoi cu frumoasa copilă. Eduard, îneântat şi tulburat de această descoperire, vorbi fără reticenţă despre înclinaţia reciprocă dintre Charlotte şi maior, pe care, întrucât faptul tocmai îi convenea şi era în sprijinul său, o zugrăvi în culori vii.

Maiorul nu putea nici să nege, nici să mărturisească pe deplin; dar Eduard deveni şi mai categoric, şi mai hotărât. In mintea lui totul nu era numai posibil, ci se şi împlinise. Toate părţile nu voiau decât să consimtă la ceea ce doreau; un divorţ putea fi obţinut cu siguranţă; o unire grabnica avea să urmeze, I şi Eduard făcea planuri să plece în călătorie cu Ottilie.

Printre toate lucrurile plăcute pe care şi le zugrăveşte închipuirea, nimic nu e poate mai fermecător decât speranţa a doi; îndrăgostiţi, a doi tineri căsătoriţi de a-şi gusta noua lor legătură într-o lume nouă şi proaspătă şi de a verifica şi dovedi trăinicia unei uniri în mijlocul atâtor situaţii schimbătoare. Maiorul şi Charlotte aveau să dispună în acest timp de puteri nelimitate de i a rândui şi de a întocmi, potrivit cu dreptul şi echitabil, tot ce se I referă la bunuri, la avere şi la aranjamentele materiale de dorit, astfel încât toate părţile să poată fi mulţumite. Dar lucrul pe care Eduard părea să se bizuie cel mai mult, de Ia care părea să-şi promită cel mai mare avantaj, era următorul: întrucât copilul trebuia să rămână la maică-sa, maiorul avea să-l poată educa, să-l 1 îndrume potrivit vederilor sale, să-i dezvolte facultăţile. Nu degeaba fusese dat băiatului, la botez, numele lor comun de Otto.

Toate acestea se fixară atât de bine în mintea lui Eduard, încât nu vru să întârzie nici măcar o zi să se apropie de înfăptuirea lor. Pe drumul lor spre moşie, ajunseră într-un mic oraş, unde Eduard poseda o casă, în care voia să se oprească şi să aştepte întoarcerea maiorului. Dar nu se putu hotărî să descalece îndată aici şi-l mai însoţi pe prietenul său prin localitate. Erau călare amândoi şi, absorbiţi de o conversaţie serioasă, îşi urmară drumul împreună.

Deodată zăriră în depărtare noua casă de pe culme, ale cărei olane roşii le vedeau lucind pentru prima oară. Un dor irezistibil îl cuprinse pe Eduard; chiar în seara aceasta totul trebuia terminat. Avea să stea ascuns într-un sat foarte apropiat; maiorul îi expunea degrabă lui Charlotte întreaga situaţie, îi lua prudenţa prin surprindere şi o silea, prin neaşteptata propunere, să-şi deschidă liber inima. Căci Eduard, atribuind Iui Charlotte propriile sale dorinţe, credea că nu face altceva decât să vină în întâmpinarea năzuinţelor ferme ale inimii ei şi spera într-un consimţământ atât de rapid din partea ei, tocmai pentru că voinţa lui nu putea fi alta.

Vedea cu bucurie în faţa ochilor deznodământul fericit şi pentru ca acesta să fie vestit degrabă celui rămas în aşteptare, urmau să fie trase câteva focuri de tun, iar dacă se va fi lăsat noaptea, să fie lansate câteva rachete.

Maiorul se îndreptă spre castel. N-o găsi pe Charlotte, ci află că locuia în prezent în noua clădire de sus, dar că făcea o vizită în vecinătate, de unde nu avea să revină probabil prea devreme în ziua aceea. El se întoarse la han, unde îşi lăsase calul.

Eduard însă, mânat de o nerăbdare de neînvins, se furişă din ascunzişul său pe cărări singuratice, ştiute doar de vânători şi de pescari, până în parcul său şi se află, spre seară, în tufişul din vecinătatea lacului, a cărui oglindă o zări pentru prima oară în toată întinderea şi puritatea ei.

Ottilie făcuse în după-amiaza aceea o plimbare pe lac. Purta copilul şi citea în mers, după obiceiul ei. Ajunse astfel la stejarii de lângă locul de traversare. Copilul adormise: ea se aşeză, îl culcă lângă ea şi continuă să citească. Cartea era una dintre acelea care captivează o inimă gingaşă şi o ţin prinsă. Uită timpul şi ora şi nu se gândea că mai avea de străbătut un drum lung de întoarcere până la noua clădire; şedea însă cufundată în carte, în ea însăşi, şi era atât de plăcută la vedere, încât copacii, arbuştii din jur ar fi trebuit să aibă viaţă, să fie înzestraţi cu ochi pentru a o admira şi a se bucura văzând-o. Şi tocmai atunci, un mănunchi de raze roşietice ale soarelui ce asfinţea căzu pieziş în spatele ei, aurindu-i obrazul şi umărul.

Eduard, care reuşise până atunci să pătrundă atât de departe fără a fi observat şi îşi găsea parcul gol şi ţinutul deşert, se aventură tot mai mult. În sfârşit, răzbeşte prin tufişurile de lângă stejari; o vede pe Ottilie, îl vede şi ea: zboară spre ea şi-i cade la picioare. După o lungă pauză mută, în care amândoi caută să se reculeagă, el îi explică în puţine cuvinte de ce şi cum a venit până aici. L-a trimis pe maior la Charlotte, soarta lor comuna se hotărăşte poate în această clipă. Nu s-a îndoit nicicând de iubirea ei: şi desigur nici ea de a lui. O roagă să-şi dea consimţământul.

Ea şovăie, el o implora; vrea să-şi revendice vechile drepturi şi s-o strângă în braţe; ea arată spre copil. Eduard îl zăreşte şi rămâne uimit.

— Dumnezeule! Exclamă el. Dacă aş avea temei să mă îndoiesc de soţia mea, de prietenul meu, această făptură ar sta ca o grozavă mărturie împotriva lor. Nu este aceasta conformaţia maiorului? Niciodată n-am mai văzut o astfel de asemănare.

— Nicidecum! Ripostă Ottilie! Toată lumea spune că-mi seamănă mie.

— Să fie cu putinţă? Spuse Eduard, şi în clipa aceea copilul deschise ochii, doi ochi mari, negri, pătrunzători, adânci şi prietenoşi. Băieţelul privea de pe acum lumea cu vădită înţelegere! Părea să le cunoască pe cele două persoane care stăteau în faţa lui. Eduard se aruncă jos lângă copil, îngenunche de două ori în faţa lui Ottilie.

— Tu eşti, exclama el, sunt ochii tăi! Ah, lasă-mă să-i privesc numai la tine. Lasă-mă să arunc un văl peste acel ceas nefericit care a dat fiinţă acestui prunc. Trebuie oare să înfricoşez sufletul tău curat prin gândul funest că bărbatul şi femeia, înstrăinaţi unul de altul, se pot strânge în braţe, şi pot profana prin dorinţe aprinse o legătura legală? Dar, la urma urmei, de ce n-aş spune-o, de vreme ce am ajuns aici, de vreme ce unirea mea cu Charlotte trebuie desfăcută, de vreme ce vei fi a mea? De ce n-aş rosti cuvântul greu: copilul acesta este zămislit printr-un dublu adulter! El mă desparte de soţia mea şi pe soţia mea de mine, aşa cum ar fi trebuit să ne unească. Facă-se deci ca el să stea mărturie împotriva mea, facă-se ca aceşti ochi minunaţi să spună ochilor tăi că în braţele alteia îţi aparţineam ţie, facă-se ca tu să simţi, Ottilie, să simţi că nu pot ispăşi acea greşeală, acea crimă decât în braţele tale! Ascultă! Strigă el, sărind în sus.

I se păru că aude o împuşcătură, semnalul pe care trebuia să-l dea maiorul. Era un vânător, care trăsese un foc de puşcă în munţii din vecinătate. Nu se întâmplă nimic mai mult! Eduard era cuprins de nerăbdare.

Acum de-abia văzu Ottilie că soarele coborâse în spatele munţilor. Ultimele sale raze se răsfrângeau sclipind în ferestrele clădirii de sus.

— Depărtează-te, Eduard! Strigă Ottilie. Am fost lipsiţi unul de altul atâta vreme, am răbdat atâta vreme. Gândeşte-te la tot ce datorăm amândoi lui Charlotte. Ea este aceea care trebuie să ne hotărască soarta, să nu i-o luăm înainte. Sunt a ta, daca ea se învoieşte la aceasta; dacă nu, trebuie să renunţ la tine. Întrucât socoti că hotărârea e atât de apropiată, să aşteptăm. Întoarce-te în satul unde maiorul crede că te afli. Câte împrejurări nu se pot ivi care să ceară o explicaţie. Se poate oare crede că o lovitură brutală de tun îţi va anunţa succesul tratativelor? Poate că te caută în acest moment. N-a întâlnit-o pe Charlotte, de asta sunt sigură. S-ar putea să fi pornit în întâmpinarea ei, căci se ştia unde plecase. Câte presupuneri de tot felul sunt cu putinţă! Lasă-mă! Ea trebuie să sosească acum. Ne aşteaptă sus, pe mine cu copilul.

Ottilie vorbea grăbit. Evoca laolaltă toate eventualităţile. Era fericită lângă Eduard şi simţea că trebuie acum să-l îndepărteze.

— Te rog, te implor, iubitul meu, exclamă ea, întoarce-te şi aşteaptă-l pe maior.

— Mă supun poruncilor tale, strigă Eduard, privind-o întâi cu pasiune şi strângând-o apoi puternic în braţele sale.

Ea îl cuprinse cu ale ei şi îl strânse cu cea mai mare tandreţe la piept. Ca o stea ce cade din cer, speranţa trecu deasupra capetelor lor. Visau, credeau că-şi aparţin unul altuia; schimbară pentru prima oară liber sărutări neşovăitoare şi se despărţiră silnic, cu durere.

Soarele apusese, amurgul se lăsa şi o ceaţă uşoară plutea în jurul lacului. Ottilie stătea nemişcată în tulburarea şi emoţia ei. Îşi ridică privirea spre casa de dincolo, pe culme, şi crezu că vede rochia albă a lui Charlotte pe balcon. Pe drumul ce ducea de-a lungul lacului ocolul era mare şi Ottilie cunoştea nerăbdarea lui Charlotte când aştepta întoarcerea copilului. Ea vede în faţă, pe celălalt mal, platanii; doar o mică întindere de apă o separă de cărarea ce urcă drept spre casă. Cu gândul, cât şi cu ochii, a şi ajuns dincolo. În această grabă, scrupulele de a se aventura pe apă cu copilul pier. Aleargă spre barcă; nu simte că inima îi bate, că picioarele îi tremură, că simţurile ameninţă s-o părăsească.

Sare în barcă, apucă vâsla şi se desprinde cu ea de mal. E nevoită să-şi adune forţele, împinge încă o dată, barca se clatină şi alunecă un timp spre mijlocul lacului. Cu copilul pe braţul stâng, cu cartea în mâna stingă, cu vâsla în cea dreaptă, Ottilie se clatină şi ea şi cade în barcă. Vâsla îi scapă într-o parte, şi, cum ea vrea să-şi păstreze echilibrul, copilul şi cartea îi scapă în cealaltă parte, în apă. Mai apuca veşmântul copilului, dar poziţia incomodă o împiedică să se ridice. Mâna dreapta, rămasă liberă, nu-i ajunge ca să se poată întoarce; în sfârşit, reuşeşte! Trage, copilul din apă, dar ochii lui sunt închişi, a încetat să respire.

Într-o clipă ea îşi recapătă toată luciditatea, dar cu atât mai mare îi este durerea. Barca este purtată de apă aproape până în mijlocul lacului, vâsla pluteşte departe de ea, Ottilie nu zăreşte pe nimeni lângă mal. Şi la ce i-ar fi servit să vadă pe cineva? Despărţită de toate, ea alunecă pe perfidul, pe inaccesibilul element.

Caută ajutor în ea însăşi. Auzise adesea vorbindu-se despre salvarea celor înecaţi. Fusese martora unei asemenea salvări chiar în seara aniversării ei. Dezbracă pruncul şi-l usucă cu rochia ei de muselină. Îşi dezvăluie cu o mişcare violentă sânul, arătându-l pentru prima dată cerului liber: pentru prima dată, ea strânge o fiinţa vie la pieptul ei imaculat şi gol. Vai nu! Nu una vie! Membrele reci ale nefericitei făpturi îi îngheaţă pieptul până în adâncul inimii. Lacrimi nesfârşite se revarsă din ochii ei, împrumutând, la suprafaţă, corpului inert o aparenţă de căldura | şi de viaţă. Ottilie nu se dă învinsă! Îl înveleşte cu şalul ei, şi, cu mângâieri, cu apăsări pe piept, cu suflarea ei, cu sărutări, cu lacrimi, crede a putea înlocui mijloacele de salvare ce-i sunt; refuzate în această izolare.

În zadar! Nemişcat, copilul zace în braţele ei, nemişcată stă barca pe oglinda apei; dar nici aici frumosul ei suflet n-o lasă

1 fără ajutor. Îşi înalţă capul. Cade în genunchi în barcă şi, cu amândouă braţele, ridică pruncul înţepenit deasupra sinului ei nevinovat care, prin albeaţa, dar vai, şi prin răceala lui, e asemeni marmurei. Îşi ridică privirea umedă spre cer şi imploră ajutor din locul unde o inimă simţitoare speră să găsească cea mai mare îmbelşugare când ea lipseşte pretutindeni.

Şi nu zadarnic se întoarce ea către stele, care încep să sclipească una câte una. Un vânt domol se stârneşte şi mână barca spre platani.