Capitolul XIV.

Ea aleargă spre clădirea nouă, îl cheamă pe felcer, îi încredinţează copilul. Acest bărbat, pregătit pentru orice, aplică încetul cu începtul fragedului trup neînsufleţit tratamentul obişnuit. Ottilie îl asistă în toate; procură, aduce, are grijă de cele trebuitoare, dar umblă parcă în altă lume; căci culmea nenorocirii, ca şi culmea fericirii schimbă faţa tuturor lucrurilor. Şi numai când vrednicul bărbat, după ce a încercat totul, clătină din cap, răspunzând la întrebările ei pline de speranţă mai întâi prin tăcere, apoi cu un „nu” încet, ea părăseşte camera de culcare a lui Charlotte, unde s-au petrecut toate acestea; şi abia intrată în salon, fără a putea ajunge până la sofa, se prăbuşeşte istovită cu obrazul pe covor.

Tocmai se aude trăgând la scară trăsura lui Charlotte. Felcerul îi roagă stăruitor pe cei ce-l înconjoară să rămână. Vrea să-i iasă înainte, s-o pregătească, dar ea a şi pătruns în salon. O găseşte pe Ottilie întinsă pe jos, şi o fată din casă se repede spre ea cu ţipete şi plânsete. Felcerul intră şi ea află totul în aceeaşi clipă. Dar cum ar putea renunţa dintr-o dată la orice speranţă? Încercatul, destoinicul şi înţeleptul bărbat o roagă doar să nu vadă copilul; el se retrage ca s-o amăgească făcând noi încercări. Ea s-a aşezat pe sofa; Ottilie mai e culcată pe jos, dar cu pieptul ridicat până la genunchii prietenei ei, deasupra cărora e aplecat frumosul ei cap. Felcerul şi amicul lor umblă încoace şi încolo; are aerul că depune eforturi pentru copil, se îngrijeşte de femei.

Astfel se apropie miezul nopţii, tăcerea de mormânt devine tot mai adâncă. Charlotte nu-şi mai ascunde că pruncul ei nu va mai reveni niciodată la viaţă; ea cere să-l vadă. A fost învelit în scutece calde de lână şi culcat într-un coş, care acum e aşezat lângă ea pe sofa; doar obrăjorul îi este descoperit. El zace acolo frumos şi liniştit.

Nenorocirea tulburase curând tot satul şi vestea răsunase îndată până la han. Maiorul urcase pe drumurile cunoscute, dăduse casei ocol, şi oprind pe un servitor care alerga spre dependinţe pentru a aduce ceva, află amănunte şi puse să fie chemat afară felcerul. Acesta veni, se miră de ivirea fostului său protector, îl informă despre situaţia existentă şi-şi luă asupra sa sarcina de a o pregăti pe Charlotte pentru revederea cu el. Intră din nou în casă, începu o conversaţie pe ocolite, purtând închipuirea de la un obiect la altul, până ce, în sfârşit, i-l evocă lui Charlotte pe prietenul ei, participarea lui neîndoielnică la suferinţa ei, apropierea lui de ea prin cuget şi sentiment, făcând apoi curând ca aceasta apropiere imaginară să treacă în una reală. Pe scurt, ea află că prietenul ei aştepta la uşă, că ştia totul şi că dorea s-o poată vedea.

Maiorul intra; Charlotte îl salută cu un zâmbet dureros. Stătea în faţa ei. Ea ridică învelitoarea de mătase verde ce acoperea cadavrul şi, la lumina palidă a unei luminări, el zări, nu fără o tainică spaima, propriul său chip încremenit. Charlotte îi arătă cu mâna un scaun, şi astfel ei petrecură în tăcere toată noaptea, şezând faţă-n faţă. Ottilie mai era culcată liniştit pe genunchii lui Charlotte, respira lin, dormea, sau părea că doarme. Zorile se revărsară, luminile se stinseră, cei doi prieteni părură să se trezească dintr-un vis sumbru. Charlotte îl privi pe maior şi spuse calm:

— Lămureşte-mă, prietene, datorită cărei voinţe a destinului soseşti aici pentru a lua parte la aceasta scenă de doliu?

— Nu este, răspunse maiorul, cu glas foarte scăzut, aşa cum întrebase şi ea, ca şi cum s-ar fi temut amândoi s-o trezească pe Ottilie, nu este nici timpul nici locul pentru reticenţe, introduceri şi ocolişuri. Situaţia în care vă găsesc este atât de înspăimântătoare, ' încât, în faţa ei chiar şi lucrul important care mă aduce aici îşi pierde însemnătatea.

Ii mărturisi după aceea, foarte calm şi simplu, scopul misiunii sale, în măsura în care sosea ca trimis al lui Eduard, şi pe acela al venirii sale, în măsura în care aceasta era determinată de libera sa voinţă şi de propriul său interes. Le expuse pe amândouă cu multă delicateţe, dar în acelaşi timp cu sinceritate. Charlotte îl ascultă liniştită, neapărind nici uimită, nici indignată. Când maiorul termină, Charlotte răspunse cu voce foarte înceată, astfel încât el fu nevoit să-şi apropie scaunul.

— Nu m-am găsit niciodată într-o situaţie ca aceasta, dar în cazuri asemănătoare mi-am spus totdeauna: „Ce va fi mâine?” Simt prea bine că soarta mai multora se află acum în mâna mea; şi ceea ce am de făcut nu dă loc la nici o îndoială pentru mine şi e repede rostit. Consimt la divorţ. Ar fi trebuit să mă hotărăsc mai devreme! Prin şovăiala, prin împotrivirea mea, am ucis acest copil. Sunt anumite lucruri pe care destinul le urmăreşte cu îndărătnicie. În zadar raţiunea şi virtutea, datoria şi tot ce e sfânt i se pun în cale; dacă e vorba să se întâmple ceva ce-i convine, ceva ce nu ni se pare just, destinul va sfârşi prin a se impune, oricât ne-am zbate. Dar ce spun? Destinul nu vrea decât să readucă pe făgaş propria mea dorinţă, propriul meu proiect, contra cărora am acţionat nechibzuit. Nu unisem eu însămi, în gând, pe Ottilie şi pe Eduard, drept cea mai potrivită pereche? N-am căutat eu însămi să-i apropii pe unul de celălalt? N-ai fost chiar dumneata, prietene, confidentul meu în ce priveşte acest plan? Şi de ce n-am fost în stare să deosebesc capriciul unui bărbat de o adevărată iubire? De ce am acceptat mâna lui, atunci când ca prietenă i-aş fi făcut fericiţi pe el şi pe o altă soţie? Şi priveşte-o doar pe această nenorocită care doarme! Tremur gândindu-mă la clipa când, trezindu-se din letargia ei, îşi va recăpăta cunoştinţa. Cum să trăiască, cum să se consoleze, dacă nu va putea să spere că-i va înlocui lui Eduard, prin iubirea ei, ceea ce i-a răpit ca unealtă a celei mai stranii fatalităţi? Ea poate să-i redea totul, judecind după sinceritate, după pasiunea cu care-l iubeşte. Dacă dragostea e capabilă să îndure totul, ea e cu atât mai capabilă să înlocuiască totul. În clipa de faţă nu-i e îngăduit nimănui să se gândească la nimic. Depărtează-te în tăcere, scumpul meu maior. Spune-i lui Eduard că accept divorţul şi că las în seama lui, a dumitale, a lui Mittler pornirea întregii acţiuni; că nu-mi fac griji în ce priveşte situaţia mea viitoare şi că pot să fiu fără griji în toate privinţele. Voi semna toate hârtiile care mi se vor aduce; vreau numai să nu mi ce ceară să particip, să reflectez, să sfătuiesc.

Maiorul se ridică. Ea îi întinse mâna pe deasupra lui Ottilie. El îşi apasă buzele pe această mână atât de dragă.

— Şi pentru mine, ce pot nădăjdui? Murmură el încet.

— Dă-mi voie să-ţi rămân datoare cu răspunsul, replică Charlotte. Nu ne-am făcut vinovaţi de nimic, pentru ca să fim nefericiţi; dar nici n-am meritat prin nimic să fim fericiţi împreună.

Maiorul plecă, plângând-o pe Charlotte din adâncul inimii, fără a putea să-l regrete însă pe sărmanul copil care se stinsese. O astfel de jertfă i se părea necesară pentru fericirea lor, a tuturor. Şi-o imagina pe Ottilie purtându-şi în braţe propriul ei copil, înlocuindu-i astfel lui Eduard în chipul cel mai deplin ceea ce-i răpise; se imagina pe sine ţinând pe genunchi un fiu care să fie, cu mai mult drept decât pruncul dispărut, imaginea sa.

Aceste nădejdi şi imagini mângâietoare îi umpleau sufletul, când, pe drumul de întoarcere spre han, dădu peste Eduard, care-l aşteptase toată noaptea afară întrucât nici un semnal luminos, nici o bubuitură nu venea să-L vestească un fericit succes. Aflase între timp despre nenorocire şi, la rândul lui, în loc de a regreta biata făptură, vedea şi el în această întâmplare, fără a voi să şi-o mărturisească pe deplin, o sentinţă a destinului, menită să înlăture dintr-o data orice piedică din calea fericirii sale. Se lăsă, în consecinţa, foarte uşor convins de către maior, care-i anunţă repede hotărârea soţiei sale, să se întoarcă în sat şi apoi în micul oraş, unde avea să chibzuiască şi să iniţieze primele măsuri.

Charlotte, după ce maiorul o părăsise, nu rămase decât puţine minute cufundată în reflecţiile ei, căci îndată Ottilie îşi îndreptă trupul, privindu-şi cu ochii mari prietena. Se ridică întâi de pe genunchii acesteia, apoi de la pământ şi stătu drept în faţa lui Charlotte.

— Pentru a doua oară, începu minunata copilă cu o gravitate de un farmec irezistibil, pentru a doua oară mi se întâmplă acelaşi lucru. Mi-ai spus o dată: „Oamenii trec adesea, în cursul vieţii lor, prin situaţii asemănătoare, survenite în chip asemănător şi totdeauna în momente însemnate”. Văd acum cât de adevărată era această observaţie şi mă simt împinsă să-ţi fac o mărturisire. Scurt timp după moartea mamei, când eram încă mică, îmi apropiasem de tine scăunelul: şedeai, ca acum, pe sofa; capul meu se odihnea pe genunchii tăi; nu dormeam, nu eram trează, dormitam. Auzeam foarte clar tot ce se petrecea în jurul meu, mai ales tot ce se spunea. Şi totuşi nu eram în stare să mă mişc, să mă exprim $i, chiar de-aş fi vrut, nu puteam da vreun semn că mă simt conştienta de mine însămi. Vorbeai atunci despre mine cu o prietenă: îmi deplângeai soarta de a fi rămas pe lume o orfană săracă; descriai starea mea de dependenţă, arătând ce viitor nesigur mă aşteaptă daca o stea norocoasă deosebită nu mă va oblădui. Am reţinut bine şi precis, poate prea strict, tot ce păreai să doreşti pentru mine, şi să ceri de la mine. Mi-am făcut asupra acestor lucruri, după vederile mele mărginite, legi proprii; am trăit multă vreme potrivit lor; în vremea când mă iubeai, când te îngrijeai de mine, când m-ai primit în casa ta şi încă un timp după aceea, comportarea mea s-a călăuzit după ele.

Dar m-am abătut din calea mea, mi-am călcat legile, am pierdut chiar sentimentul necesităţii lor; şi, după un eveniment înfiorător, mă lămureşti din nou asupra stării mele, care e mai de plâns decât cea dintâi. Culcata pe genunchii tăi, pe jumătate amorţită, aud iarăşi, venind parcă dintr-o lume străină, vocea ta domoală deasupra urechii mele; aud cum stau lucrurile cu mine; mă-nfior de mine însămi; dar, ca şi atunci, mi-am trasat şi de astă dată, în acel somn vecin cu moartea, noua mea cale.

Sunt hotărâtă aşa cum eram! Şi la ce anume sunt hotărâtă, trebuie să afli chiar acum. Nu voi fi nicicând a lui Eduard. Într-un chip înspăimântător Dumnezeu mi-a deschis ochii asupra crimei în care sunt implicată. Vreau s-o ispăşesc; şi nimeni să nu creadă că m-ar putea abate de la aceasta hotărâre. Iubita, preabuna mea, ia-ţi măsurile pe care ea le impune. Adu-l înapoi pe maior, scrie-i să nu întreprindă nimic. Ce înfricoşată eram că nu mă pot urni când el a plecat. Voiam să sar în sus, să strig că nu trebuie să-l faci să plece cu speranţe atât de nelegiuite.

Charlotte vedea starea lui Ottilie, o simţea; dar nădăjduia că trecerea timpului şi îndemnurile ei o vor ajuta să câştige un ascendent asupra fetei. Când rosti câteva cuvinte care făceau aluzie la viitor, la o alinare a suferinţei, la speranţă, Ottilie

: exclamă cu exaltare:

— Nu! Nu căuta să mă datini, să mă înşeli. În clipa în care ' voi afla că ai consimţit la divorţ, voi ispăşi în acelaşi loc vina mea, crima mea.