Capitolul XV.

Dacă într-o convieţuire fericita şi liniştită, rudele, prietenii, oaspeţii discuta, mai mult decât e necesar şi potrivit, despre ce se întâmplă sau trebuie să se întâmple; daca el îşi comunică reciproc în repetate rânduri proiectele, iniţiativele şi, fără a-şi accepta neapărat sfaturile reciproce, parca fac totuşi din întreaga viaţă un permanent obiect, de deliberări, constatăm dimpotrivă, în momente importante, adică tocmai atunci când s-ar părea că omul are cea mai mare nevoie de asistenţa altora, de aprobarea altora, că fiecare se retrage în sine, tinde să lucreze pentru sine, să procedeze în felul său; toţi îşi ascund reciproc mijloacele particulare şi abia sfârşitul, efectele, rezultatul obţinut devin din nou bunul tuturor.

După atâtea evenimente stranii şi nefericite, o anumită gravitate calmă pusese stăpânire pe cele două prietene, manifestându-se într-o afectuoasă cruţare. Cu totul tainic, Charlotte pusese ca pruncul să fie dus în capela. Odihnea acolo, prima victima a unei fatalităţi ameninţătoare.

Pe cât îi stătea în puteri, Charlotte se întoarse spre viaţă şi aici o întâlni în primul rând pe Ottilie, care avea nevoie de ajutorul ei. Se ocupa mai ales de ea, fără a o lăsa să bage de seamă acest lucru. Ştia cât de mult îl iubea această minunată copilă pe Eduard; încetul cu încetul ea reconstituise scena dinaintea nenorocirii, aflând fiecare amănunt, parte de la Ottilie, parte din scrisori ale maiorului.

Ottilie, la rândul ei, uşura mult lui Charlotte viaţa de acum. Era deschisă şi chiar comunicativă, dar niciodată nu aducea vorba despre prezent sau despre trecutul apropiat. Fusese totdeauna atenta, pătrunsese totdeauna lucrurile, ştia multe şi toate acestea ieşiră acum la iveală. O interesa, o distra pe Charlotte, care tot mai nutrea speranţa tainică de a vedea unită o pereche atât de scumpă ei.

La Ottilie însă, temeiurile erau altele. Dezvăluise prietenei secretul cursului pe care îl luase viaţa ei; era dezlegată de vechile îngrădiri, de servitutea ei. Prin căinţa, prin hotărârea luată, se simţea eliberată de povara acelei vinovăţii, a acelei năpaste. Nu mai avea nevoie de nici o constrângere de sine; se iertase în adâncul inimii numai cu condiţia unei renunţări depline şi această condiţie era pe veci irevocabilă.

Se scursese astfel câtva timp şi Charlotte simţea că atât casa şi parcul cât şi lacurile, grupurile de stânci, pilcurile de copaci nu făceau decât să trezească zilnic din nou, în amândouă, sentimente triste. Că locul trebuie schimbat era cum nu se poate mai vădit; în ce chip urma să fie făcut acest lucru nu era însă atât de uşor de decis.

Trebuia oare ca cele două femei să rămână împreună? Voinţa mai veche a lui Eduard părea s-o ordone, declaraţiile sale, ameninţările, s-o facă de neînlăturat; dar cum s-ar fi putut nesocoti că amândouă, cu toată bunăvoinţa, cu toată raţiunea, cu toate eforturile lor, se găseau, una alături de alta, într-o situaţie penibilă? Conversaţiile lor erau. Evazive. Uneori preferau să nu înţeleagă un lucru decât pe jumătate, dar, de cele mai multe ori, câte o expresie era totuşi greşit interpretată, dacă nu de raţiune cel puţin de sentiment. Se temeau să nu se rănească, şi tocmai această teamă era mai vulnerabilă şi rănea înainte de orice.

Dacă era vorba ca ele să plece de aici şi în acelaşi timp să se despartă, cel puţin pentru câtăva vreme, se ivea iarăşi vechea întrebare: unde să se ducă Ottilie? Acea familie de vază şi bogată despre care s-a pomenit făcuse încercări zadarnice de a procura unei tinere moştenitoare care promitea mult, o tovarăşă distractivă şi capabilă să rivalizeze cu ea. Încă la ultimul popas al baroanei aici şi, mai recent, prin scrisori, Charlotte fusese solicitată s-o trimită acolo pe Ottilie: acum ea redeschise discuţia despre această propunere. Ottilie refuză însă cu hotărâre să meargă într-un loc unde ar da de ceea ce se numeşte de obicei lumea mare.

— Îngăduie-mi, scumpă mătuşă, spuse ea, pentru ca să nu apar mărginită şi îndărătnică, să rostesc ceea ce, în alte împrejurări, ar fi de datoria mea să trec sub tăcere şi să ţin ascuns. Un om care a trecut prin nenorociri stranii, fie şi fără vină, este stigmatizat în chip îngrozitor. Prezenţa lui trezeşte, la toţi cei ce-l văd, ce-l remarcă, un fel de oroare. Fiecare crede a recunoaşte în el monstruosul destin care i-a fost hărăzit; fiecare este, în acelaşi timp, curios şi neliniştit. Astfel, o casă, un oraş unde a fost săvârşită o faptă cumplită rămân înfricoşătoare pentru toţi cei ce pătrund în ele. Acolo lumina zilei e mai puţin vie, iar stelele par să-şi piardă strălucirea. Ce mare şi poate totuşi scuzabilă este indiscreţia oamenilor faţă de aceşti nenorociţi, prosteasca lor sâcâială, stângacea lor îngăduinţă. Iartă-mă că vorbesc aşa, dar am suferit nespus pentru acea biată fată, atunci când Luciane a scos-o din camerele retrase ale casei, s-a ocupat prietenos de ea şi a voit, cu cele mai bune intenţii, s-o silească să ia parte la jocuri şi la dans. Când sărmana copilă, din ce în ce mai temătoare, a sfârşit prin a fugi şi a leşinat, când am luat-o în braţe, când întreaga societate a fost cuprinsă de spaimă şi emoţie, iar curiozitatea fiecăruia s-a concentrat cu atât mai mult asupra nenorocitei, nu gândeam că o soartă asemănătoare mă aşteaptă; dar simpatia mea, atât de adevărată şi de aprinsă, este încă vie. Acum pot să-mi îndrept compasiunea spre mine însămi şi să mă păzesc de a da vreun prilej pentru asemenea scene.

— Dar, copilă iubită, răspunse Charlotte, n-ai să te poţi apăra nicăieri de privirea oamenilor. Nu mai avem mănăstiri unde se putea găsi altădată azil pentru sentimente de acest fel.

— Singurătatea nu înseamnă azil, mătuşă dragă, replica Ottilie. Cel mai preţios azil trebuie căutat acolo unde putem fi activi. Toate pocăinţele, toate renunţările nu sunt nicidecum apte să ne apere de un destin ameninţător, dacă acesta e hotărât să ne urmărească. Numai dacă, într-o stare de trândăvie, trebuie să-i servesc drept spectacol, lumea îmi repugnă şi mă înfricoşează. Dacă sunt însă găsită voioasă la treabă, neobosită în îndeplinirea datoriei mele, atunci pot suporta privirile tuturor, pentru că nu am să mă tem de privirile lui Dumnezeu.

— M-aş înşela mult, răspunse Charlotte, dacă înclinaţia ta nu te-ar trage îndărăt la pension.

— Da, spuse Ottilie, nu tăgăduiesc; socot că este o menire fericită să creşti pe alţii în chip firesc, atunci când ai fost crescută tu însăţi în condiţiile cele mai ciudate. Şi nu vedem oare în istorie că oamenii care, din cauza unor grave accidente morale, se retrăseseră în pustiu, n-au rămas nicidecum ascunşi şi ocrotiţi acolo, aşa cum nădăjduiau? Au fost rechemaţi în sânul lumii pentru a-i aduce pe cei rătăciţi pe calea dreapta; şi cine putea s-o facă mai bine decât cei dinainte iniţiaţi în căile întortocheate ale vieţii? Au fost chemaţi să-i asiste pe nenorociţi; şi cine era mai capabil s-o facă decât ei, cărora nu li se putea întâmpla nici o nenorocire pământească?

— Alegi o soartă ciudată, răspunse Charlotte. Nu vreau să mă împotrivesc; fie şi aşa, dar, cum sper, numai pentru scurtă vreme.

— O, cât îţi mulţumesc, spuse Ottilie, pentru că mă laşi să fac această încercare, această experienţă! Dacă nu mă amăgesc cu prea mari iluzii, cred că voi reuşi. În acel loc îmi voi aduce aminte prin câte necazuri am trecut şi cât de mici, de neînsemnate au fost ele alături de acelea pe care a trebuit să le îndur mai târziu. Cu ce seninătate voi privi nedumeririle vlăstarelor tinere, cum voi mai zâmbi în faţa durerilor lor copilăreşti şi le voi scoate cu blândeţe din micile lor rătăciri! Cel fericit nu e făcut să-i conducă pe cei nefericiţi: stă în natura omului să ceară cu atât mai mult de la sine şi de la alţii, cu cât a primit mai mult. Numai cel nefericit, care se restabileşte, ştie să nutrească el însuşi şi să facă pe alţii să nutrească sentimentul că o fericire, fie şi modestă, trebuie primită cu încântare.

— Dă-mi voie, spuse în sfârşit Charlotte după o oarecare reflecţie, dă-mi voie să mai ridic împotriva proiectului tău o obiecţie care-mi pare cea mai importantă. Nu este vorba de tine, ci de un al treilea. Sentimentele bunului, cumpănitului, vrednicului asistent îţi sunt cunoscute; pe calea pe care vrei să apuci, îi vei fi în fiecare zi mai scumpă şi mai de neînlocuit. Dacă de pe acum sentimentul său face să-i vină greu a trăi fără tine, el nu va putea nici în viitor, când se va fi deprins cu colaborarea ta, să-şi gospodărească instituţia fără tine. Îi vei fi de ajutor, la început, în această muncă, pentru ca, pe urmă să i-o faci nesuferită.

— Soarta nu s-a arătat blândă faţă de mine, ripostă Ottilie, şi nici cine mă iubeşte n-are poate de aşteptat ceva cu mult mai favorabil. Pe măsura bunătăţii şi înţelegerii, sper că se va dezvolta în el sentimentul unui ataşament pur faţă de mine; va vedea în mine o fiinţă binecuvântata, care nu e în măsură să răscumpere poate, pentru sine şi pentru alţii, un rău îngrozitor, decât devotându-se sacrului, a cărui prezenţa invizibilă în jurul nostru poate singură să ne ocrotească împotriva înfricoşătoarelor puteri ce ne asaltează.

Charlotte reţinu cele exprimate cu atâta sinceritate de draga copilă, pentru a reflecta în linişte asupra lor. Încercase în diferite rânduri, deşi în modul cel mai discret, să-şi dea seama dacă o apropiere a lui Ottilie de Eduard era de conceput; dar chiar şi cea mai uşoară aluzie, cea mai vagă speranţă, cea mai mică bănuială păreau s-o răscolească pe Ottilie până în adâncul inimii; ba într-o zi, când nu putu ocoli acest subiect, ea se explică foarte limpede asupra lui.

— Dacă hotărârea ta de a renunţa la Eduard este atât de fermă şi de nestrămutată, îi răspunse Charlotte, fereşte-te de primejdia unei revederi. Când ne aflăm departe de obiectul iubirii noastre, s-ar părea că devenim cu atât mai stăpâni pe noi înşine cu cât dragostea noastră e mai vie, pentru că întoarcem spre interior întreaga foiţă a pasiunii, astfel cum ea se desfăşura până atunci spre exterior; dar ce curând, ce iute suntem smulşi din această eroare, atunci când obiectul la care credeam că putem renunţa apare deodată din nou ca o necesitate vitală în faţa ochilor noştri. Du acum la îndeplinire ceea ce ţi se pare mai potrivit cu starea în care te afli; scrutează-te, da, schimbă mai degrabă hotărârea ta actuală, dar fă-o prin tine însăţi, din propria voinţă a unei inimi libere. Nu te lăsa readusă din întâmplare, prin surprindere, la vechile condiţii de viaţă: căci tocmai atunci s-ar isca în simţirea ta o discordie de neîndurat. Cum am spus, înainte de a face acest pas, înainte de a te depărta de mine şi de a începe o viaţă nouă care te va duce cine ştie pe ce drumuri, chibzuieşte încă o dată daca poţi în adevăr să renunţi pentru totdeauna la Eduard. Dacă te-ai decis însă la aceasta, leagă-te faţă de mine că nu vei intra cu el nici măcar într-o convorbire, dacă ar fi să te caute, să pătrundă până la tine.

Ottilie nu şovăi nici o clipă; ea dădu lui Charlotte cuvânrul pe care şi-l dăduse sieşi.

Dar pe sufletul lui Charlotte tot mai apăsa ameninţarea lui Eduard că ar putea renunţa la Ottilie numai atâta timp cât ea nu se va separa de Charlotte. E drept că de atunci împrejurările se schimbaseră în aşa măsură şi că se întâmplaseră atâtea lucruri, încât acel cuvânt ce-i fusese smuls de momentul când îl rostise putea fi considerat ca anulat prin evenimentele ulterioare. Totuşi ea nu voia nici pe departe să rişte sau să întreprindă ceva care ar fi putut să-l rănească şi de aceea Mittler urma să sondeze intenţiile lui Eduard asupra acestui punct.

De la moartea copilului, Mittler o vizitase de mai multe ori pe Charlotte, deşi numai pentru câteva clipe. Această nenorocire, între cei doi soţi, îl impresionase adânc; dar neîncetând, potrivit firii sale, să spere şi să năzuiască, el se bucura în tăcere de hotărârea lui Ottilie. Se încredea în efectul tămăduitor al trecerii vremii, se mai gândea şi acum să menţină legătura dintre cei doi soţi şi privea aceste frământări pătimaşe numai ca puneri la încercare a iubirii şi fidelităţii conjugale.

Chiar de la început, Charlotte îl informase în scris pe maior despre prima declaraţie a lui Ottilie, rugându-l cu cea mai mare insistenţă să-l convingă pe Eduard de necesitatea ca nici un nou demers să nu fie făcut, ca toţi să rămână liniştiţi, aşteptând să vadă dacă inima frumoasei copile nu se întremează. Comunicase de asemenea esenţialul despre evenimentele şi stările în care se aflase în urmă, iar acum îi fu încredinţată lui Mittler greaua misiune de a-l pregăti pe Eduard în vederea unei schimbări a situaţiei. Dar Mittler, ştiind bine că oamenii se deprind mai uşor cu ceea ce s-a întâmplat, decât consimt la ceea ce abia urmează să se întâmple, o convinse pe Charlotte că soluţia cea mai bună era s-o trimită imediat pe Ottilie la pension.

De aceea, îndată după plecarea lui, se făcură pregătiri de drum. Ottilie îşi împacheta lucrurile, dar Charlotte observă limpede că ea nu avea de gând să ia cu ea nici frumosul cufăraş, nici vreun obiect din el. Prietena tăcu, lăsând-o pe tăcuta copilă în voia ei. Ziua plecării sosi; trăsura lui Charlotte urma s-o ducă pe Ottilie în prima zi până la o staţie de poştă cunoscuta, unde avea să poposească peste noapte, iar a doua zi până la pension; Nanny trebuia s-o însoţească şi să rămână slujnica ei. Această fată pătimaşă se apropiase din nou de Ottilie îndată după moartea copilului şi era din nou ataşată de ea, ca altădată, prin natură şi înclinaţie; ba părea chiar să dorească a compensa prin flecăreala ei amuzantă ceea ce pierduse din vedere până acum şi a se consacra cu totul iubitei ei stăpâne. Nu mai putea de fericire la gândul că o va însoţi, că va vedea ţinuturi noi, căci nu ieşise încă niciodată din locul unde se născuse. Alergă de la castel în sat, la părinţi, la rude, ca să le vestească norocul ce dăduse peste ea şi să-şi ia rămas-bun. Din nefericire, ea nimeri cu acest prilej în camerele unor bolnavi de pojar şi simţi îndată urmările contagiunii. Dar nimeni nu voi să amâne plecarea; Ottilie însăşi insista în acelaşi sens; mai făcuse acest drum, cunoştea pe hangiii la care urma să tragă, avea să fie condusă de vizitiul castelului; nu exista deci motiv de îngrijorare.

Charlotte nu se împotrivi; în inima ei se grăbea şi ea să plece din ambianţa de aici; voia numai să pregătească în prealabil pentru Eduard camerele în care locuise Ottilie la castel, orânduite întocmai aşa cum fuseseră înainte de sosirea căpitanului. Speranţa de a se restabili o veche fericire se reaprinde mereu în sufletul omului şi Charlotte era din nou îndreptăţită, ba chiar silită să nutrească asemenea speranţe.