Capitolul XVI.

Când Mittler sosi pentru a discuta cu Eduard chestiunea, îl găsi pe acesta singur, cu capul sprijinit pe mâna dreaptă, cu braţul proptit pe masă. Părea să sufere mult.

— Te chinuieşte iarăşi durerea dumitale de cap? Întrebă Mittler.

— Da, mă chinuieşte, răspunse Eduard, şi totuşi n-o pot urî, căci îmi aminteşte de Ottilie. Poate că suferă şi ea acum, aplecată, cred, pe braţul sting, şi suferă de bună seamă mai mult decât mine. Şi de ce n-aş răbda ca şi ea? Aceste dureri sunt folositoare sănătăţii mele, îmi apar aproape de dorit; căci imaginea răbdării ei, însoţită de toate celelalte însuşiri pe care le posedă, îmi pluteşte cu atât mai puternică, mai clară, mai vie, în faţa ochilor, numai încercaţi de suferinţă simţim pe deplin toate marile calităţi ce sunt necesare pentru a o îndura.

Văzându-şi prietenul resemnat într-o asemenea măsură, Mittler nu-şi mai ascunse mesajul, prezentându-l însă gradat şi făcându-i istoricul: cum luase naştere ideea la cele două femei, cum se cristalizase încetul cu încetul într-un proiect. Eduard abia dacă se pronunţa împotriva acestuia. Din puţinul pe care-l rosti părea să reiasă că lăsa totul în seama lor, durerea sa prezentă părea a-l fi făcut nepăsător la toate.

Dar de îndată ce fu singur, el se ridică şi începu să umble încoace şi încolo prin cameră. Nu-şi mai simţea durerea, era pe de-a-ntregul preocupat cu gânduri care gravitau dincolo de propria sa persoană. Încă în timpul relatării făcute de Mittler, imaginaţia îndrăgostitului îşi luase zborul. O vedea pe Ottilie singură, sau aproape singură, pe un drum bine cunoscut, într-un han cu care era deprins, în ale cărui camere poposise de atâtea ori; gândea, reflecta, sau, mai degrabă, nu gândea, nu reflecta: dorea, voia numai. Trebuia s-o vadă, să-i vorbească. În ce scop? De ce? Ce avea să rezulte de aici? Despre acestea nu putea fi vorba. El nu se împotrivea; se supunea necesităţii.

Camerierul fu înştiinţat confidenţial şi se informă de îndată asupra zilei şi orei când Ottilie avea să pornească la drum. Zorile se iviră; Eduard nu zăbovi să plece călare fără însoţitor, spre locul unde Ottilie urma să rămână peste noapte. Sosi cu mult prea devreme acolo; hangiţa, surprinsă, îl primi cu bucurie: îi era îndatorată pentru o mare fericire familială. Procurase fiului ei, care, ca soldat, se purtase foarte curajos, o decoraţie, punând în lumină, cu mult zel, până în faţa comandantului suprem, faptele acestui ostaş, al căror unic martor fusese, şi învingând împotrivirea câtorva răuvoitori. Femeia nu ştia ce să facă pentru a-l mulţumi. Puse degrabă în ordine cum putu mai bine camera ei din faţă, care servea, ce-i drept, în acelaşi timp de garderobă şi de cămară de provizii; el îi anunţă însă sosirea unei doamne, care urma să ocupe această încăpere, şi o puse să pregătească pentru el, cât mai simplu, o odăiţă din spate, pe coridor.

Lucrul păru misterios hangiţei; îi era plăcut să aducă un serviciu binefăcătorului ei, care se arăta foarte interesat şi activ în această treabă. Iar el, în ce stare sufletească îşi petrecea lungile ceasuri până la căderea serii! Contempla de jur-împrejur camera în care urma s-o vadă; ea îi părea, în toată ciudăţenia ei rustică, un loc divin. Câte nu frământa în gând; s-o ia pe Ottilie prin surprindere sau s-o pregătească! În sfârşit, aceasta ultimă părere precumpăni; el se aşeză şi începu să scrie. Ea avea să primească următorul bilet:

Eduard către Ottilie „în timp ce citeşti această scrisoare, mult iubita mea, mă aflu în apropierea ta. Să nu te sperii, să nu te înspăimânţi; n-ai de ce să te temi din parte-mi. Nu mă voi grăbi să intru la tine; nu mă vei vedea înainte de a fi consimţit tu însăţi la aceasta.

Cumpăneşte mai întâi situaţia ta, situaţia mea Cât de recunoscător îţi sunt că pasul pe care ai de gând să-l faci nu e unul hotărâtor; el este destul de important; nu-l face! Aici, ca la o răspântie, mai chibzuieşte o dată; poţi să fii a mea? Vrei să fii a mea? O, ar fi pentru noi toţi o mare binefacere, iar pentru mine una nemăsurată.

Lasă-mă să te revăd, să te văd cu bucurie. Lasă-mă să-ţi pun prin viu grai frumoasa întrebare şi răspunde-mi la ea prin frumoasa ta fiinţă. La pieptul meu, Ottilie, aici, unde te-ai odihnit uneori şi unde ţi-e locul pentru totdeauna!”

Pe când scria fu cuprins de sentimentul că fiinţa mult dorită se apropia, că avea să fie aici într-o clipă. „Va intra pe această uşă, va citi scrisoarea aceasta, va sta cu adevărat în faţa mea, ca odinioară, ea, a cărei apariţie mi-am dorit-o de atâtea ori. Va mai fi aceeaşi? Înfăţişarea, sentimentele ei s-au schimbat oare?” Mai ţinea pana în mină, voia să scrie aşa cum gândea; dar trăsura intră huruind în curte. Cu o mână grăbită, el mai adăugă: „Te aud sosind. Pentru o clipă, rămâi cu bine!” îndoi scrisoarea, puse numele destinatarei; pentru a o sigila era prea târziu. Se repezi în cămăruţă, de unde ştia cum să ajungă apoi pe coridor, şi deodată îşi dădu seama că-şi lăsase pe masă şi ceasul împreună cu pecetea. Ottilie nu trebuia să le vadă din prima clipă; alergă înapoi şi reuşi să le ia de acolo. Dinspre vestibul o şi auzi pe hangiţă care se apropia de cameră pentru a o introduce pe călătoare. Se grăbi să ajungă la uşa cămăruţei, dar aceasta se închisese. Cheia, pe care o trântise jos când fugise îndărăt în cameră, căzuse în interior; broasca se îmbucase şi el se găsea prins. Împinse violent uşa; ea nu cedă. O, cât ar fi dorit să se strecoare ca un duh prin crăpături! În zadar! Îşi ascunse faţa lângă uşcior. Ottilie intră; hangiţa, zărindu-l, se trase îndărăt. În aceeaşi clipă îl văzu şi Ottilie. El se întoarse spre ea, şi astfel cei doi amanţi se găsiră din nou, în chipul cel mai bizar, unul în faţa celuilalt. Ea îl privi cu un aer calm şi grav, fără a înainta sau a se retrage; şi când el făcu o mişcare pentru a se apropia de ea, se dădu câţiva paşi înapoi până la masa. El se retrase de asemenea.

— Ottilie, exclamă el, lasă-mă să rup această îngrozitoare tăcere! Suntem oare numai umbre care stau faţă-n faţă? Dar înainte de orice, ascultă! E o întâmplare că mă găseşti de pe acum aici. Lângă tine se află o scrisoare care trebuia să te pregătească. Citeşte, rogu-te, citeşte această scrisoare, şi apoi hotărăşte ce vei putea!

Ea cobori ochii asupra scrisorii şi, după o scurtă chibzuială, o ridică, o deschise şi o citi. După ce o citise fără a-şi schimba expresia, ea o puse liniştită deoparte; apoi împreună mâinile ridicate în sus, le trase spre piept, înclinându-se doar uşor înainte, şi îndrepta o asemenea privire spre cel ce o implora stăruitor, încât el se văzu silit să renunţe la tot ce putea cere sau dori. Această mişcare îi sfâşie inima. Nu putu îndura înfăţişarea lui Ottilie. Ea avea cu totul aerul că va cădea în genunchi dacă el ar stărui. Pradă deznădejdii, Eduard ieşi din cameră şi o trimise pe hangiţa la cea rămasă singură.

Umbla încoace şi încolo în anticameră. Se lăsase noaptea, din cameră nu se auzea nimic. În sfârşit, hangiţa ieşi, încuie uşa şi scoase cheia. Biata femeie era mişcata, stingherită şi nu ştia ce să facă. La urmă, dând să plece, îi oferi cheia lui Eduard, care o refuză. Ea lăsă lampa în vestibul şi se depărtă.

Copleşit de durere, Eduard se aruncă pe pragul lui Ottilie, pe care-l udă cu lacrimile sale. Niciodată poate doi îndrăgostiţi, atât de apropiaţi unul de altul, nu petrecură o noapte în chip mai jalnic.

Se lumină de ziuă; vizitiul trase la scara; hangiţa descuie şi intră în cameră. O găsi pe Ottilie adormita cu veşmintele pe ea, se întoarse şi, cu un zâmbet de simpatie, îi făcu semn lui Eduard. Amândoi se apropiară de cea cufundată în somn; dar Eduard nu fu în stare să îndure nici această privelişte. Hangiţa nu îndrăzni s-o trezească pe copila adormită şi se aşeză în faţa ei. În sfârşit, Ottilie deschise frumoşii ei ochi şi se ridică în picioare. Ea refuză dejunul, şi acum Eduard apare din nou în faţa ei. O roagă fierbinte să rostească doar o vorba, să-şi lămurească voinţa; îi jură că această voinţă va fi toată şi a lui. Ea însă tace. O întrebă încă o dată drăgăstos şi stăruitor dacă vrea să fie a lui. Ce dulce clătina ea din cap, cu ochii lăsaţi în jos, într-un blând refuz! El o întrebă dacă vrea să meargă la pension. Ea negă cu indiferenţă, însă atunci când vrea să ştie dacă-i este permis s-o ducă înapoi la Charlotte, ea confirmă cu o încrezătoare înclinare a capului. El alergă la fereastră ca să dea ordine vizitiului; dar, pe la spatele lui, cu iuţeala fulgerului, ea a ieşit din odaie, a coborât scara şi a sărit în trăsură. Vizitiul porneşte îndărăt pe drumul spre castel; Eduard vine în urmă calare, la oarecare distanţă.